Dorin Dobrincu

Bolșevizarea socialiștilor români aflați în Rusia, sfârșitul anului 1917

Socialiștii români care se găseau în Rusia au fost repede și în mod direct influențați de ceea ce s-a întâmplat în urma loviturii de stat bolșevice de la Petrograd. Ziarul Lupta a publicat mai multe articole, la sfârșitul lunii octombrie-începutul lunii noiembrie 1917, despre preluarea puterii de către bolșevici. Textele din prima săptămână care a urmat „insurecției” de la Petrograd erau reținute sau chiar critice față de acest eveniment. De altfel, la 30 octombrie/13 noiembrie 1917, un grup din Comitetul de Acțiune Social-Democrat Român de la Odesa a publicat un număr special al Luptei, de pe poziții adverse bolșevicilor. Situația era de înțeles, dacă ținem cont de faptul că până în acel moment social-democrații români din Rusia erau mai apropiați de menșevici și eseri, care în plusaveau majoritatea în sovietele de soldați de pe frontul românesc. Disputa internă a socialiștilor români refugiați la Odesa s-a tranșat – în favoarea probolșevicilor – în cursul lunii noiembrie 1917. La 15/28 noiembrie 1917, Lupta a publicat primul articol critic față de menșevicii și eserii de pe frontul românesc.

În limba română au fost publicate Decretul asupra păcii și alte materiale ale guvernului bolșevic rus, difuzate apoi atât între românii refugiați în Rusia, cât și pe teritoriul Moldovei, inclusiv în rândul unităților de pe front. Comitetul de Acțiune Social-Democrat Român a publicat în ziarul Lupta, la 16/29 noiembre 1917, un manifest în care se făcea apel la pace și la solidarizarea cu Rusia Sovietică. Soldații, țăranii și muncitorii români erau îndemnați să facă presiuni asupra propriului guvern, pentru încheierea armistițiului și a păcii. Dacă această solicitare nu era luată în considerare, soluția era înlăturarea celor aflați la conducerea țării, potrivit autorilor amintitului manifest.

Pentru a se pune capăt războiului, socialiștii radicali considerau că era necesară victoria revoluției și în România. Manifeste în limba română, proclamații și ziarul Lupta au fost răspândite în Rusia și trimise clandestin în România. Aceste materiale au ajuns în orașele Iași, Botoșani, Roman, Bacău etc., dar și în sate și chiar în unități militare. Tonul lor general era cel de denunțare a „oligarhiei parazitare” din statul român, fiind expres amintiți regele și politicienii din partidele principale. Până la sfârșitul lunii decembrie 1917 fuseseră difuzate, cu ajutorul soldaților ruși, 85.000 de manifeste, dintre care 15.000 de exemplare din proclamația bolșevică asupra păcii.

Comitetul de Acțiune Social-Democrat Român a început să organizeze întruniri și manifestații în favoarea bolșevicilor, cu participarea unora dintre muncitorii și soldații români evacuați în Odesa, finalizate cu adoptarea unor moțiuni. Bunăoară, în moțiunea din 12/25 noiembrie, românii erau îndemnați să declanșeze revoluția, ca formă de opoziție împotriva acțiunilor „contrarevoluționare” ale guvernului de la Iași; textul a fost publicat în Pravda, la 15/28 noiembrie 1917. Într-o altă moțiune, din 16/29 noiembrie 1917, erau susținute demersurile guvernului bolșevic pentru încheierea păcii.

Cristian Racovski a adresat o scrisoare guvernului bolșevic al Rusiei, la 28 noiembrie/11 decembrie 1917, publicată imediat în ziarele Pravda și Izvestia, apoi și în Lupta. Autorul amintea că organizațiile socialiste românești se aflau în mare parte în teritoriul ocupat, iar cele din teritoriul liber erau sub un regim polițienesc, cu arestări abuzive și execuții. Situația economică și socială, exploatarea, inegalitatea politică și neștiința de carte erau și ele trecute în revistă. Adresându-se guvernului de la Petrograd și Comitetului Central al Sovietelor, Racovski considera că salvarea pentru poporul român nu putea veni decât de la „reprezentanții puterii revoluționare ruse”. El cerea ca guvernului român să i se impună: amnistia generală, restabilirea dreptului de a discuta public și a se întruni liber, convocarea unei adunări constituționale pe baza sufragiului universal. În privința politicii externe a socialiștilor români, scopul acestora ar fi fost „dezrobirea claselor și a popoarelor”. Chestiunea balcanică nu era uitată, reafirmându-se ideea unei republici federative în peninsulă. Un element de noutate era susținerea introducerii principiului federativ în Austro-Ungaria, unde, preciza Racovski, locuiau aproape patru milioane de români.

Cu o argumentație și pe un ton asemănător, în numele Comitetului de Acțiune Social-Democrat Român de la Odesa, Mihail Gheorghiu Bujor a dat publicității, la 4/17 decembrie 1917, un lung apel adresat revoluționarilor ruși, bolșevici, prin care se solicita sprijinul pentru „eliberarea” poporului român. În primul rând era vorba de primirea sprijinului material, care să permită tipărirea a sute de mii de manifeste, proclamații, broșuri, reviste, precum și întreținerea în România și în Rusia a „profesioniștilor în activitatea revoluționară”. În al doilea rând, pentru a susține izbucnirea revoluției în Moldova putea fi utilizată armata rusă, care se găsea pe frontul românesc și în principalele centre ale țării. Revoluția era considerată un mijloc pentru eliberarea poporului român și pentru distrugerea oligarhiei. Se sugera posibilitatea ca, devenită victorioasă în Moldova, revoluția să se extindă în Valahia, atunci ocupată de germani, iar de acolo în țările balcanice.

La 17/30 decembrie 1917, Comitetul de Acțiune Social-Democrat Român de la Odesa a ținut o ședință, unde s-a adoptat o moțiune de protest față de atitudinea guvernului român. Executivul de la Iași era acuzat că atacase armatele revoluționare ruse din Moldova. De asemenea, guvernul român era acuzat că nu își trimitea delegații la discuțiile asupra păcii, în care erau implicați Centralii și guvernul de la Petrograd. Având în vedere toate acestea, autorii moțiunii considerau că pentru salvarea țării nu mai era decât un singur mijloc, și anumite răsturnarea oligarhiei și instituirea unui regim republican în România.

Socialiștii români care se declarau maximaliști afirmau într-un manifest, din decembrie 1917, că prin preluarea puterii în Rusia de către Lenin începea „o nouă eră în istoria lumii”. Aceasta înseamna, în mod explicit, încetarea existenței partidelor burgheze, democratice, care militau pentru reforme. Autorii manifestului cereau înlăturarea regimului existent în România, impunerea unei „republici sociale” și adoptarea unor măsuri politice, economice și sociale, urmându-se modelul bolșevic din Rusia. Radicalii români nu se considerau singuri, ci exprimau convingerea că alături de de „proletariatul lumii întregi și cu baionetele guvernului maximalist din Petersburg vom învinge”.

La începutul anului 1918, Comitetul de Acțiune Social-Democrat Român de la Odesa ajunsese să numere 800 de membri. Aveau să se constituie grupuri sau secții ale Comitetului și în diferite localități din Basarabia, mai precis la Chișinău, Bălți, Romanovca, Călărași, Chilia și Ismail. Mulți dintre liderii socialiști români aflați în Rusia se bolșevizaseră în perioada imediat următoare loviturii de stat a lui Lenin, între ei numărându-se Cristian Racovski, Mihail Gheorghiu Bujor, Ion Dick-Dicescu, Alexandru Nicolau, A. Zalic ș.a.

Cel mai influent dintre ei era, fără îndoială, Cristian Racovski. Acesta se radicalizase progresiv în deceniul premergător izbucnirii Primului Război Mondial, dar mai ales în timpul desfășurării acestuia. Probabil a contat mult și dorința sa de revanșă față de „oligarhia română”, care îi retrăsese cetățenia, îl expulzase, îl marginalizase și îl plasase în arest la domiciliu în 1916-1917. După trecerea la est de Prut, s-a adăugat apropierea sa de cercurile radicale din Rusia. Racovski a participat la ședința Comitetului Executiv al Sovietului Delegaților Muncitorilor și Soldaților din Petrograd, la 5/18 mai 1917, ocazie cu care a fost felicitat de președinte și membrii acestei structuri. În legătură cu trecutul lui Racovski, în epocă a circulat informația că ar fi fost membru al vechiului partid socialist rus. Este adevărat că în 1900-1901 el se aflase în Rusia, ca urmare a căsătoriei cu o rusoaică, că fusese în strânsă legătură cu cercuri socialiste rusești, că ținuse conferințe, publicase texte etc.

În vara și la începutul toamnei 1917, Racovski era în siajul cercurilor menșevice și socialist-revoluționare. Ulterior, el s-a apropiat de bolșevici, cu atât mai mult în condițiile obținerii de către aceștia a puterii la Petrograd. În plus, trebuie reamintită vechea sa legătura cu Troțki. Serviciile de informații românești erau îngrijorate de intrarea lui Racovski în cercul restrâns al puterii de la Petrograd, în mod particular de relațiile sale cu Lenin și Troțki.

După trecerea sa de partea bolșevicilor, Racovski avea să se integreze în ierarhia acestora. A fost militantul român care a obținut cele mai înalte poziții în sistemul de putere construit de bolșevici: adjunct al comisarului poporului pentru Afaceri Externe al Rusiei bolșevice, președinte al Consiliului Comisarilor Poporului din Ucraina, adică prim-ministru, ambasador al URSS la Londra, membru în Comitetul Executiv al Internaționalei a III-a/Cominternului.

Un alt lider socialist român care s-a apropiat de bolșevici spre sfârșitul anului 1917 a fost Mihail Gheorghiu Bujor. Intim al lui Racovski și considerat de unii adjunctul acestuia, Bujor a fost redactor responsabil al gazetei Lupta, care a apărut la Odesa între septembrie 1917 și martie 1918, de trei ori pe săptămână. El s-a întâlnit cu Lenin la începutul lunii decembrie 1917, la Petrograd. Cel din urmă era interesat de ceea se întâmpla în sud-vestul Rusiei, în special la Odesa, și pe frontul românesc, de impunerea propriului control asupra sovietelor și asupra trupelor ruse. Bujor era preocupat de găsirea unei căi prin care radicalii români din Rusia ar fi putut prelua puterea în România, profitând de situația dificilă a guvernului român și de prezența trupelor ruse în Moldova. De asemenea, el avea să aibă un rol foarte important în constituirea la Odesa a batalioanelor revoluționare românești. În ianuarie 1918, Bujor a fost numit în Colegiul Autonom Superior Ruso-Român pentru Problemele Românești și Basarabene, care avea misiunea de combatere a „contrarevoluției române”.

Ruperea relațiilor diplomatice dintre Rusia Sovietică și România, 13/26 ianuarie 1918

Confruntările militare din Moldova de la vest de Prut, intrarea trupelor române în Basarabia și luptele cu trupele ruse bolșevice au determinat autoritățile de la Petrograd să adopte o atitudine mai dură față de guvernul de la Iași. La 13/26 ianuarie 1917, Sovietul Comisarilor Poporului al Republicii Ruse a hotărât ruperea relațiilor diplomatice cu guvernul de la Iași, membrii Legației și reprezentanții autorităților române urmând să fie expulzați. Tezaurul României, depus la Moscova în 1916-1917, era confiscat, sub pretextul că devenise „intangibil pentru oligarhia română”, sovieticii asumând păstrarea sa și promițând restituirea ulterioară către poporul român. O prevedere îi era rezervată generalului Dmitri Șcerbacev, șeful nominal al trupelor ruse de pe frontul românesc, care era declarat „dușman al poporului” și în afara legii.

Comisariatul Afacerilor Străine de la Petrograd a somat Legația României și Misiunea Militară, la 15/28 ianuarie 1918 (alte surse indică data de 22 ianuarie/5 februarie), să părăsească teritoriul rus în termen de zece ore. Românii – 75 de oameni, dintre care aproximativ 20-25 de soldați și marinari – au fost urcați într-un tren și apoi trecuți în Finlanda. Au nimerit în plin război civil, care opunea gărzile albe celor roșii. În cele din urmă, la 27 ianuarie/9 februarie 1918, românii au ajuns la Stockholm. De acolo, făcând un larg ocol prin Marea Britanie, Franța, Elveția și Austro-Ungaria (armistițiul și apoi pacea separată făcuseră posibilă tranzitarea Imperiului), aveau să ajungă în România

Ruptura din ianuarie 1918 a creat practic o stare de război între Rusia și România, chiar dacă nu declarată în mod explicit. Această situație avea să rămână valabilă între cele două părți pentru următorii 16 ani. Tezaurul României nu a fost restituit decât în parte în anii 1935 și 1956 , și anume arhive istorice, acte de proprietate, registre contabile ale unor bănci, o mică sumă de lei din timpul războiului, o colecție numismatică, tablouri, gravuri, desene, obiecte bisericești etc. Însă aurul (lingouri și monede diverse), titlurile bancare și bijuteriile reginei nu au fost înapoiate României niciodată. Această situație a provocat discuții oficiale româno-ruse ciclice, precum și dezbateri publice nesfârșite. Refuzul Kremlinului de a restitui tezaurul nu a făcut decât să alimenteze neîncrederea românilor față de Rusia, oricum tradițional foarte ridicată.

Conducerea bolșevică a Rusiei constituise o Comisie pentru Lichidarea Contrarevoluției Române, compusă din 11 membri, între care Gheorghi Cicerin (care îndeplinea și funcția de președinte), Cristian Racovski, Mihail Gheorghiu Bujor, Mihail Mihailovici Brașevan etc. Comisia era subordonată Consiliului Comisarilor Poporului. Protocolul ședinței Sovnarkom din 15/28 ianuarie 1918 conține o anexă, Către Consiliul Comisarilor Poporului. Raportul Comisiei pentru Lichidarea Contrarevoluției Române. Textul privea situația din Moldova (de la vest de Prut) și Basarabia. În vederea înăbușirii „contrarevoluției române”, Comisia amintită a propus crearea, la Chișinău, a unui Colegiu Autonom Superior Ruso-Român pentru Problemele Românești și Basarabene. Acesta urma să fie format din reprezentanți ai organizațiilor locale probolșevice, în mod explicit Rumcerod, sovietele dintre Basarabia și din Chișinău, Partidul Social-Democrat din România (teritoriul ocupat și Moldova) etc. Comisia recomanda ca în Colegiu să intre mai mulți militanți din România, Basarabia și Rusia: Cristian Racovski, Mihail Gheorghiu Bujor, Mihail Mihailovici Brașevan, Viliam Bernardovici Spiro, Aleksandr Konstantinovici Voronski, Fedor Ivanovici Kulea (Poleanski) și Anatoli Grigorievici Jelezniakov.

Colegiului Autonom Superior urmau să i se aloce cinci milioane de ruble, din fondurile guvernului rus. În aceeași zi de 15/28 ianuarie 1918, Lenin a pus o rezoluție pe documentul prezentat mai sus, prin care dispunea ca lupta împotriva contrarevoluției din România să fie susținută cu resurse românești confiscate. Cele cinci milioane de ruble alocate acestui scop urmau să fie luate din tezaurul românesc aflat la Moscova; se considera preferabil ca un milion să fie dat în bancnote românești. Un detașament de marinari și soldați avea să fie trimis, sub comanda lui Jelezniakov, cu misiunea de a gestiona fondurile necesare trupelor ruse de pe frontul românesc și flotei ruse a Mării Negre.

Bolșevicii erau preocupați de susținerea unei schimbări „revoluționare” în România – în teritoriul neocupat al Moldovei – și în Basarabia. A fost realizat chiar un proiect de decret, anexat la un alt protocol al ședinței guvernului Lenin, din 18/31 ianuarie 1918. Guvernul de la Petrograd saluta înființarea „Guvernului Socialist Româno-Basarabean al Sovietelor”, cum era numit, și punea la îndemâna acestuia tot aurul și toate bunurile guvernului român de la Iași care se aflau pe teritoriul Rusiei. Miroslav Spalajković, reprezentantul diplomatic al Serbiei în capitala rusă, a trimis o telegramă către guvernul său, la 23 ianuarie/5 februarie 1918, în care descria cele întâmplate cu membrii Legației românești la Petrograd. Printre altele, el atrăgea atenția că bolșevicii plănuiau provocarea unei „revoluții” în România, în urma căreia această țară să formeze împreună cu Basarabia „o republică română unică”, în cadrul Republicii Federative Ruse. Însă evenimentele aveau să se desfășoare într-un mod diferit față de planurile radicalilor ruși și români.

Luptele românilor cu trupele ruse bolșevice în Basarabia, ianuarie-februarie 1918

Ruperea de către guvernul de la Petrograd a relațiilor diplomatice cu guvernul de la Iași s-a produs în aceeași zi – 13/26 ianuarie 1918 – cu pătrunderea primelor trupe române, din Divizia 11 infanterie, în Chișinău. Trupele ruse bolșevice nu au opus nicio rezistență în capitala Republicii Democratice Moldovenești, ci au preferat să se retragă spre Bender/Tighina O defilare a trupelor generalului Ernest Broșteanu a avut loc în oraș la 14/27 ianuarie 1918, însă fără participarea vreunui oficial oficial basarabean.

Unități din Divizia 11 infanterie au ocupat și Benderul la 20 ianuarie/2 februarie 1918, după ciocniri cu trupele ruse, capturând mari depozite cu materiale de război și feroviare. Luptele nu au încetat decât pentru scurt timp, un contraatac prin surprindere al rușilor ducând la reocuparea orașului de către aceștia, în noaptea de 22/23 ianuarie (4/5 februarie) 1918. Întărite cu unități din Divizia 11 infanterie și Divizia 2 cavalerie, trupele române au reocupat localitatea, la 25 ianuarie/7 februarie 1918, obligându-i pe ruși să se retragă dincolo de Nistru, după ce ambele părți au avut morți, răniți și dispăruți/prizonieri. O grupare românească a traversat râul, la 27 ianuarie/10 februarie 1918, și a ocupat pentru o perioadă localitatea Dubăsari.

Divizia 1 cavalerie a ocupat Bălțiul, la 23 ianuarie/5 februarie 1918, după unele ciocniri cu detașamente ruse și moldovenești, apoi Soroca, la 1/14 februarie 1918. În același timp, la sud de Chișinău, între 18-21 ianuarie/31 ianuarie-3 februarie 1918, Divizia 2 cavalerie a dezarmat mai multe regimente ruse de infanterie. Soldații ruși din componența acestora au fost trecuți dincolo de Nistru, iar basarabenii au fost trimiși acasă.

În sudul Basarabiei, la 11-12/23-24 ianuarie 1918, Divizia 13 infanterie a ocupat orașele Reni, Cahul și Bolgrad. După 21 ianuarie/3 februarie 1918, în zonele Cahul, Taraclia, Bolgrad și Ismail s-au înregistrat ciocniri între trupele române și cele ruse. Bătălia cea mai importantă avea să se dea în intervalul 27 ianuarie-3 februarie/9-16 februarie 1918, la Vâlcov, în apropierea vărsării în mare a brațului Chilia, unde era o importantă forță rusă de marină. Ambele tabere au utilizat trupe de marină și de uscat, vase de luptă și artilerie, înregistrând pierderi. După ce românii au reușit să obțină controlul asupra legăturii terestre către Cetatea Albă, rușii s-au îmbarcat pe nave și au plecat spre Odesa și Sevastopol. Trupele române aveau să ocupe Cetatea Albă la 23 februarie/8 martie 1918.

Până la sfârșitul lunii februarie/începutul lunii martie 1918, trupele române preluaseră controlul asupra celei mai mari părți a Basarabiei, excepție făcând partea de nord, zona Hotin, ocupată de austro-ungari. Și la Tighina/Bender, și la Vâlcov, de partea rușilor au luptat și detașamente formate din socialiști, soldați dezertori și muncitori români, din „batalioanele revoluționare”, constituite de „Comitetul Militar Revoluționar Român” de la Odesa. Puțin cunoscute, aceste structuri politice și militare merită însă o atenție specială.