Basarabia între Rusia bolșevică și România, ianuarie 1918
Schimbările politice de la Petrograd, din 1917, au avut consecințe și în teritoriile periferice ale Rusiei, unde populația majoritară nu era rusă. În Polonia și Finlanda s-a cerut obținerea independenței încă de la început, în vreme ce în Ucraina, Lituania, Letonia, Estonia, Caucaz etc. cererile au fost inițial mai moderate, în sensul obținerii unei autonomii extinse. Basarabia s-a încadrat și ea în această ultimă tendință. Regiunea avea, conform recensământului rusesc din 1897, o populație diversificată etnic, în care moldo-românii se situau pe primul loc, cu 47,6%. Erau însă și numeroși ucraineni, ruși, evrei, germani, bulgari, găgăuzi, armeni, greci, polonezi etc., unii dintre aceștia locuind compact îndeosebi în nordul și sudul regiunii, alții având procente mari în orașe.
După ce în primăvara-toamna anului 1917 s-au înregistrat mișcări cu substrat etnic ale moldovenilor din diferite unități militare rusești, precum și ale unor intelectuali sau organizații politice, culturale și profesionale din gubernia Basarabiei, la 21 noiembrie/4 decembrie 1917 s-a constituit Sfatul Țării. Acesta se considera o structură legislativă, un parlament în care membrii au fost desemnați potrivit unor procente acordate diferitelor etnii (moldovenii și-au adjudecat 70% din total), Congresului Militar Moldovenesc, unor partide, zemstve, orașe, organizații profesionale și asociații etc. Președinte al acestei structuri a devenit Ion Inculeț, iar vicepreședinte Pantelimon Halippa. Inculeț era membru al Partidului Socialist Revoluționar din Rusia și revenise în Basarabia de la Petrograd în primăvara anului 1917. Aflat atunci în strânse legături cu mediile politice revoluționare din capitala rusă, el avea să dovedească ulterior un remarcabil simț al supraviețuirii politice. Halippa era unul dintre fondatorii Partidului Național Moldovenesc, în 1917, care ulterior avea să devină parte a Blocului Moldovenesc. Câștigat inițial de ideea autonomiei, apoi a independenței noului stat, el avea să fie unul dintre principalii militanți pentru unirea Basarabiei cu România.
Membrii Sfatului Țării au proclamat, la 2/15 decembrie 1917, Republica Democratică Moldovenească, ca parte a Republicii Federative Ruse. Guvernul noii republici purta denumirea de Consiliul Directorilor Generali. Acesta era condus de Pantelimon Erhan, membru al Partidului Socialist Revoluționar și apropiat de Inculeț, împreună cu care, de altfel, se întorsese din capitala rusă. Merită reținut că și în Sfatul Țării, și în executivul de la Chișinău se regăseau mulți reprezentanți ai unor curente socialiste, la fel ca în alte regiuni care juridic încă făceau parte din Rusia. Imaginarul politic al majorității în tânăra elită politică de la Chișinău era de sorginte socialistă. Aceasta era o diferență importantă față de elita politică de la vest de Prut, cum aveau să constate în scurt timp ambele părți.
Situația noii structuri politico-statale arăta relativ bine pe hârtie, în actele constitutive și în declarațiile publice ale liderilor. Însă pe teren realitatea era diferită, atât din punct de vedere al politicii interne, cât și al celei externe. Administrația rusă era în disoluție, soldații ruși din unitățile staționate în zonă sau în retragere de pe frontul românesc reprezentau un factor de destabilizare, la fel și structurile bolșevice tot mai influente în regiune, ordinea publică se prăbușea, trupele guvernului de la Chișinău erau departe de a reprezenta o forță capabilă să asigure securitatea și stabilitatea. Anarhia părea să amenințe republica autonomă.
Din aceste motive, Consiliului Directorilor Generali a făcut apeluri către Dmitri Șcerbacev, comandantul trupelor ruse de pe frontul românesc, și către guvernul român, în vederea trimiterii unor trupe în Basarabia. Guvernul Brătianu a primit la 22 decembrie 1917/4 ianuarie 1918 solicitarea de a dispune în mod explicit unui „regiment ardelenesc” să intre în republica autonomă. Aflați ei înșiși în dificultate, românii au ezitat. În cele din urmă, un detașament de ardeleni de la Darnița/Kiev, numărând aproximativ 1.000 de oameni, a primit ordinul de a se deplasa la Chișinău. Ajunși în gara orașului la 6/19 ianuarie 1918, ardelenii, care aveau o redusă capacitate de luptă și nici nu se așteptau la o confruntare militară, au fost dezarmați de unitățile ruse bolșevice. Ambele tabere au avut morți și răniți. O altă ciocnire s-a produs la Cornești, de această dată între un detașament de ucraineni, ardeleni și grăniceri români, pe de o parte, și trupe ruse bolșevice, pe de altă parte, acestea din urmă având câștig de cauză. Generalul Nekrasov, fost comandant al Armatei a IX-a ruse, și colonelul Socolov, ambii făcând parte din cercul generalului Șcerbacev, au fost uciși în luptă.
Evenimentele politice și militare cunoșteau o succesiune rapidă la Chișinău.Rumcerodul constituise o structură subordonată la Chișinău, numită Frontotdel (Secția de Front), care avea și sprijinul câtorva unități rusești. Bolșevicii au reușit să preia controlul asupra orașului la 5/18-6/19 ianuarie 1918, exercitând puterea în mod real. Sfatul Țării și Consiliul Directorilor Generali aveau o putere formală, menținută ca urmare a rămânerii în capitală a lui Inculeț și Erhan. Cei doi au expediat guvernului român, chiar la 6/19 ianuarie 1918, o nouă solicitare de a trimite trupe în republica autonomă. O lovitură de stat bolșevică era previzibilă, la fel și izbucnirea unui război civil.
Guvernul de la Iași luase deja, încă de la 4/17 ianuarie 1918, decizia de a interveni militar în Basarabia. Ordinul de trecere a trupelor române peste Prut a fost dat de către Marele Cartier General Român la 7/20 ianuarie 1918. Începând din ziua de 8/21 ianuarie 1918, aveau să fie trimise la est de Prut două divizii de infanterie și două de cavalerie. Divizia 11 infanterie a trecut Prutul pe la Ungheni și s-a îndreptat spre Chișinău și Tighina/Bender. Divizia 1 cavalerie a făcut aceeași mișcare pe la Țuțora, destinația sa fiind nordul Basarabiei, spre Bălți-Soroca. Divizia 2 cavalerie a trecut râul pe la Leova și s-a îndreptat spre Tighina/Bender. În fine, Divizia 13 infanterie a trecut Prutul pe la Cahul și a urmat cursul Dunării, mai precis brațul Chilia, ținta finală fiind Cetatea Albă.
Declarațiile oficiale românești – mai întâi proclamația generalului Constantin Prezan, șeful Marelui Cartier General Român, apoi proclamația generalului Ernest Broșteanu, comandantul Diviziei 11 infanterie, publicate în presă și difuzate în Basarabia la 12/25 ianuarie 1918 – încercau să explice motivele pentru care trupele române trecuseră Prutul. Acțiunea ar fi demarat la insistența Comandamentului militar rus (al generalului Șcerbacev), deși acesta nu mai avea nicio putere reală pe frontul românesc, misiunea constând în asigurarea ordinii publice, a vieții și avutului locuitorilor, a aprovizionării trupelor române și ruse aflate pe front și a protejării depozitelor românești. Ținând cont că din punct de vedere juridic era vorba de un teritoriu rusesc, influențat de transformările politice, ideologice și sociale care avuseseră loc în anul precedent, se preciza și că trupele române nu aveau intenții de cucerire, nici de anulare a libertăților și drepturilor obținute în urma revoluției ruse. Mai mult chiar, militarii români urmau să plece din regiune după restabilirea ordinii și liniștii. Aliații, mai ales francezii, au susținut și ei că misiunea trupelor române era una cu scop militar, neavând menirea de a influența situația politică din Basarabia.
Alte informații provenind din cercurile politice românești lasă să se întrevadă o altă perspectivă. Spre exemplu, I.G. Duca, membru în guvernul Ion I.C. Brătianu, avea să susțină deschis, după producerea evenimentelor, că scopul intervenției era de a ocupa Basarabia și a elimina influența bolșevică, astfel încât „să permitem celor de la Chișinău să îndeplinească și ultima formalitate: unirea solemnă a Basarabiei dezrobite cu Patria Mamă”.
România trebuia să fie atentă și la reacția Rusiei, cu care relațiile erau deja extrem de tensionate, și la cea a Puterilor Centrale, cu care exista un armistițiu de la sfârșitul lunii noiembrie/începutul lunii decembrie 1917. Centralii nu au fost împotriva intervenției românești în Basarabia, pe care ei o priveau ca pe o compensație oferită României pentru Dobrogea, cerută cu insistență de Bulgaria. Rușii în schimb puteau reacționa de o manieră dură, incluzând ruperea relațiilor diplomatice, blocarea bunurilor românești aflate pe teritoriul rus și chiar intervenția militară.
Autoritățile moldovenești se aflau într-o situație limită, între constrângerea bolșevicilor, care preluaseră controlul asupra Chișinăului și asupra unei mari părți a Basarabiei, pe de o parte, și presiunea trupelor române, care înaintau deja pe mai multe direcții, pe de altă parte. Gherman Pântea, directorul general pentru război și marină în executivul de la Chișinău, ar fi ordonat trimiterea trupelor moldovenești împotriva celor românești, în vreme ce Ion Inculeț și Pantelimon Erhan au protestat față de intrarea românilor în Basarabia, la 12/25 ianuarie 1918. Aceste atitudini aveau să fie explicate ulterior prin nevoia de a le arăta bolșevicilor, care controlau Chișinăul, că autoritățile moldovene își făceau datoria, că nu erau separatiste, în vreme ce sentimentele și chiar planurile lor ar fi fost de fapt altele.
