Dorin Dobrincu

Situația din lumea satelor era bine cunoscută clasei politice românești la sfârșitul secolului XIX-începutul secolului XX, cu atât mai mult cu cât o parte importantă a ei își trăgea puterea, statutul social și averea din lumea rurală. Chestiunea agrară și/sau chestiunea țărănească erau printre cele mai presante pentru societatea românească, provocări majore pentru elitele politice și culturale. Deși cele două sintagme păreau să fie sinonime, prima era utilizată îndeosebi cu referire la proprietatea agricolă, iar cea de-a doua trimitea la situația țăranilor. O anume ambiguitate în folosirea celor doi termeni era întâlnită și în epocă și s-a perpetuat inclusiv în lucrările savante.

Din perspectiva subiectului meu, situația țăranilor merită o tratare mai extinsă din două motive. În primul rând pentru că aceasta a jucat un rol central în istoria României până mult după Primul Război Mondial. În al doilea rând, pentru a înțelege cadrul general în care s-a manifestat socialismul în epocă. Chiar dacă erau orientați spre proletariatul industrial, socialiștii nu puteau face abstracție de realitatea socială a țării. Iar dacă o făceau nu puteau decât să plătească un preț politic și social, și anume lipsa de influență pe scena publică.

Situația țăranilor din România la cumpăna veacurilor

În societatea românească a sfârșitului de secol XIX și început de secolul XX, elitele susțineau necesitatea modernizării, dar erau în dezacord în privința drumului de urmat. Sumar, conservatorii considerau că România nu doar că era o țară agrară, realitate evidentă, ci și că acesta avea să fie viitorul ei. Liberalii susțineau că industrializarea țării era esențială, inclusiv cu ajutorul unor politici protecționiste, chiar dacă acestea numai liberale nu erau. Măsurile luate pentru dezvoltarea țării au fost în cele din urmă rezultatul unor compromisuri interne, menite a-i satisface în primul rând pe actorii politici, economici și sociali principali, care aveau puterea necesară pentru a-și face auzită vocea și pentru a-și susține interesele.

Urbanizarea și industrializarea s-au derulat lent în România. Deși orașele cunoscuseră o creștere demografică însemnată în ultimele decenii, circa 81% din totalul populației României se afla încă în mediul rural, în 1906.

Agricultura românească era orientată spre producerea de cereale, mai ales grâu și porumb. În 1914 acestea totalizau 84% din producția agricolă. România exporta circa jumătate din producția sa de cereale în deceniul care a precedat Primul Război Mondial. Nu mai puțin de 85% din valoarea generală a exporturilor constau în cereale, în particular grâu și porumb. Exporturile cu aceste produse erau importante nu doar pentru marii proprietari și pentru stat, ci și pentru țărani. Petrolul conta din ce în ce mai mult la export, dar nicidecum în aceeași proporție ca în perioada interbelică, care s-a impus în memoria publică. Oricum, în ambele cazuri era vorba de materii prime, prelucrarea în țară fiind extrem de limitată. Integrată în economia mondială, România era periferică din acest punct de vedere.

Locuitorii satelor beneficiaseră în 1864 de prima reformă agrară dintre cele câteva pe care le-a cunoscut România în secolele XIX-XX. Pământul nu fusese obținut gratuit, ci prin plata eșalonată a unor despăgubiri către marii proprietari. Această reformă nu a rezolvat decât parțial și pentru scurt timp problemele țărănimii. Chiar dacă în 1905 dețineau împreună aproape 51% din suprafața arabilă a României, țăranii depindeau în continuare, în zdrobitoare majoritate, de marii proprietari funciari și/sau arendași pentru pământul necesar supraviețuirii.

Problemele țăranilor erau provocate nu doar de pământul prea puțin sau de lipsa acestuia, ci și de fragmentarea continuă a micilor proprietăți, de tehnicile și uneltele ancestrale utilizate, de productivitatea redusă, inapetența pentru cooperare și suprapopularea rurală. Situația țărănimii s-a deteriorat la sfârșitul secolului XIX-începutul secolului XX. Nivelul lor de trai era extrem de precar, după cum ne arată nenumărate rapoarte administrative, medicale și diplomatice, texte de presă, relatări epistolare și memorialistice.

Lipsiți de drept de vot în imensa lor majoritate, ca urmare a sistemului cenzitar, țăranii nu făceau practic parte din corpul politic al națiunii. Ei contau în mică măsură, chiar dacă idealizarea lor era vizibilă în discursul privind construcția națiunii și în simbolistica aferentă. „Lucrătorii de pământ” nu aveau o voce distinctă la nivel național, unde contau efectiv doar marii proprietari funciari și cei industriali în ascensiune, comercianții bogați și pătura restrânsă de universitari, asimilați înalților funcționari publici. Averea și statutul social decideau cine și cum vota. România avea mulți supuși, dar puțini cetățeni.

Țăranii erau aproape total în afara vieții moderne. Plăteau taxe, satisfăceau în mod obligatoriu stagiul militar, făceau corvezi pentru administrație. Primeau însă prea puțin din ceea ce li se lua, infrastructura existentă le era în mare parte inaccesibilă.

Disensiunile sociale din societatea românească erau uriașe. Dezechilibrele erau evidente. Se aflau față în față două lumi. De o parte era o lume a marilor proprietari, a administrației și orașelor, în genere bogată, strălucitoare, modernă în multe aspecte. De cealaltă parte era o țărănime în mare parte premodernă, pauperă, aflată la limita subzistenței. Vechile tipuri de solidaritate ale țăranilor nu îi ajutau deloc în contextul modernității.

Deși marginali, socialiștii, poporaniștii și protoțărăniștii avuseseră meritul de a pune pe tapet problemele țăranilor. Spre exemplu, într-un articol publicat în Adevărul (1896), Constantin Mille arăta cu privire la situația politică și socială a țăranilor: „cinci milioane de români n-au de fapt drepturi politice, n-au școală, n-au biserică, n-au administrație, n-au doctori, n-au justiție, n-au nimic din tot ce dau statului sub formă de biruri și – într-o țară bogată, cu orașe europenești, cu lustrul civilizațiunii – aceste cinci milioane de români mor de foame”.

Locuințele, îmbrăcămintea și alimentația țăranilor erau necorespunzătoare. Speranța de viață (în termenii de astăzi) era redusă, bolile sărăciei răspândite, mortalitatea infantilă era uriașă. În privința celui din urmă indicator, între 1900-1914 media anuală în România era de 222 de morți la 1.000 de nou-născuți. Dintre țările europene, doar Rusia stătea mai rău, cu 256 de morți la 1.000 de nou-născuți. În același timp, alți vecini ai României aveau poziții sensibil mai bune: Bulgaria cu 149 de morți la 1.000 de nou-născuți, Serbia cu 159, Austria cu 188, iar Ungaria cu 197 (avem măsurători diferite pentru ultimele două entități, deși ele formau un singur stat din punct de vedere al dreptului internațional). Statele occidentale făceau parte din altă ligă: Norvegia cu 66 de morți la 1.000 de nou-născuți, Marea Britanie cu 109, Olanda cu 104, Franța cu 119.

În privința educației lucrurile stăteau la fel de rău. În 1899, România avea 78% din populație analfabetă, bărbații (67,2%) stând ceva mai bine decât femeile (89,1%). Dintre vecini, la mică distanță în spate se afla doar Serbia (cu 79,7% analfabeți, proporția în cazul bărbaților fiind de 67,3%, iar în cazul femeilor de 92,9%). Procentul era însă departe de ceea ce ar fi fost necesar pentru funcționarea unei societăți moderne. În schimb, alții stăteau mai bine: Austria (23,8% analfabeți, 22,1% la bărbați, 25,5% la femei; în Bucovina neștiutorii de carte erau 53,9% la recensământul din 1910), Ungaria (40,7% analfabeți, 34,4% la bărbați, 46,9% la femei; în Transilvania și Banat populația analfabetă se ridica la 56,5% în 1910), Bulgaria (72% analfabeți, 57,9% la bărbați, 86,9% la femei, în anul 1900), Rusia europeană (73% analfabeți, 62,5% la bărbați, 83,1% la femei, în 1897; Basarabia înregistra un grad al analfabetismului și mai ridicat, 84,4%). În schimb, alte țări europene mai aveau foarte puțin până la eradicarea analfabetismului: Elveția și Suedia (2% analfabeți), Danemarca și Germania (4%), Marea Britanie (10%). Și în privința învățământului secundar sau universitar România ocupa poziții codașe în Europa.

După cum se poate observa, statisticile de la 1900 puneau România într-o lumină total nafavorabilă în perspectivă comparată. Cu toate acestea, ca urmare a unor măsuri luate începând din ultimul deceniu al secolului XIX, inițiate de conservatori și continuate de liberali, cel mai adesea asociate cu numele ministrului Spiru Haret, situația avea să cunoască schimbări pozitive. Era vorba de alocarea unor sume mai consistente pentru sistemul educațional, extinderea rețelei de școli, construirea de noi spații de învățământ, mărirea numărului de învățători, inclusiv prin înființarea de școli normale, impunerea obligației ca elevii de ciclul primar să frecventeze școala etc. Până în 1912 numărul știutorilor de carte între cei care aveau peste opt ani a ajuns la 39,3% pe ansamblu. În mediul rural, creșterea fusese de la 15% la 33%.

Trăind într-o lume marcată cel mai adesea de limitele satelor în care se născuseră și/sau unde locuiau, țăranii erau preocupați în primul rând să obțină pământ. Cu memoria reformei agrare din 1864, întărită de dezbaterea din societate, se crease așteptarea ca statul să împartă terenurile care se aflau în proprietatea moșierilor. Nu aceasta era și ceea ce susțineau elitele politice. Măsurile luate și de liberali, și de conservatori (și junimiști) pentru a veni în ajutorul țăranilor, în special după 1888 – între care vânzarea unor loturi mai mari de pământ, sprijinirea unor bănci specializate, inclusiv a celor „populare”, înființarea unor obști sătești, asociații cu statut legal – nu au reușit să schimbe situația decât în mică măsură și pentru foarte puțini.

Clasa politică, administrația și în general toți cei legați de stat au sărbătorit cu mare fast, în 1906, cei 40 de ani de domnie ai lui Carol I. Strălucirea afișată la București, butaforia și optimismul oficial nu reușiseră să ascundă decât pentru scurt timp situația extrem de gravă a celei mai mari părți a populației, țăranii. Lumea rurală românească era asemeni unui uriaș cazan sub presiune. Care avea să sară în aer în primăvara anului 1907.

Cercuri și cluburi socialiste, studențești și muncitorești

Mai multe cercuri socialiste, studențești și muncitorești aveau să se constituie, în anii 1870-1880, în diverse orașe din România. Tinerii socialiști români se reuneau la început în cafenele, care erau locuri de socializare peste tot în Europa, unde se făcea schimb de idei, se conturau proiecte, se puneau la cale acțiuni. Spre exemplu, la Iași era binecunoscută cafeneaua Meisner ca loc de întâlnire pentru socialiști.

O asociație informală studențească de nuanță socialistă exista la Iași în a doua parte a anilor 1870, animată de Eugen Lupu, la care participau Gheorghe și Ioan Nădejde, Theodor Speranția, Alexandru Al. Bădărău, Constantin Mille etc. În capitala Moldovei s-a desfășurat, în 1879, și o primă conferință a cercurilor socialiste românești. Cercul de Studii Sociale s-a format la București la sfârșitul anului 1884, grupând nume ca Vintilă C.A. Rosetti, Constantin Mille, C.C. Bacalbașa și alții, nu toți socialiști. Se țineau conferințe pe teme sociale și politice în diferite săli din oraș.

La Paris a funcționat un cerc al studenților români democrați și socialiști, în anii 1880-1890, cu participarea succesivă a fraților Vintilă și Horia C.A. Rosetti, Alexandru și Ion Radovici, Alexandru Al. Bădărău, Mișu Săulescu, Grigore Maniu, Vasile G. Morțun, Paul Bujor, George Diamandy, Emil Racoviță, Al. Slătineanu, Ștefan Irimescu și alții. Numărul membrilor acestui cerc avea să ajungă la 27 în 1894.

Un cerc studențesc de studii sociale s-a constituit și la București, la sfârșitul anului 1891. Dezbaterile priveau teme literare, științifice și ideologice (socialismul), de la Paris se primeau cărți care erau citite și discutate. Între participanți erau intelectuali sau viitori oameni politici, între care Ion Teodorescu, S. Sanielevici, I. Păun-Pincio, Beno Brănișteanu și Dem. Dobrescu.

Răspândite inițial în mediile intelectuale din marile orașe ale României, ideile socialiste aveau să atragă, treptat, și muncitori. Cultura asociativă a muncitorilor români era una precară, având în vedere numărul redus al acestora, mediul politic și social, proveniența, restricțiile aflate la limita legii. Primele forme asociative de tip modern menite a-i proteja pe muncitori au fost constituite în România în anii 1870. În 1872 era înființată la București „Asociația tuturor lucrătorilor din România”, din inițiativa muncitorilor tipografi, în care au intrat și patroni; în 1879 a apărut „Deșteptarea. Societatea generală a lucrătorilor tipografi din România”. Spre sfârșitul secolului XIX structurile de tip sindical aveau să se înmulțească. În 1887 existau în București structuri sindicale ale ceferiștilor, tipografilor, pantofarilor și curelarilor.

La sfârșitul anilor 1880 s-a produs o apropiere între cercurile socialiste, cele muncitorești și unele asociații sindicale. Cercuri ale muncitorilor au fost înființate în București și Iași în 1887-1888. Tot atunci cercurile socialiste aveau să fuzioneze cu cele ale muncitorilor. Cercul din București s-a transformat în 1890 în Clubul Muncitorilor, cu un comitet executiv în care intrau Ioan Nădejde, Constantin Mille și Alexandru Ionescu. Clubul avea să editeze gazeta Munca timp de câțiva ani. Conferințele din clubul bucureștean atrăgeau intelectuali, muncitori și studenți. Numărul membrilor a crescut, astfel încât în 1895 erau 575, iar în 1897 se ajunsese la 1.315. Și Cercul din Iași a devenit Clubul Muncitorilor în 1890, cu ajutorul sindicaliștilor din CFR, metalurgie și tipografie. Alte cluburi ale muncitorilor s-au înființat la Ploiești (cu peste 200 de membri), Craiova și Galați în 1891, Hârlău și Botoșani în 1892, Giurgiu în 1894, Brăila (cu 175 de membri), Tulcea și Bârlad în 1895, Turnu Severin, Călărași și Turnu Măgurele în 1896, Sulina în 1897, Focșani în 1898. Cercurile, apoi cluburile muncitorilor și socialiștii au avut un rol important în organizarea unor greve în București, Ploiești și Galați.

Unele dintre aceste cluburi reușiseră să constituie biblioteci și coruri. Existau întâlniri care aveau o anume popularitate, având în vedere numărul mare de participanți, uneori ajungându-se chiar până la 1.500 de oameni. Într-o vreme în care muncitorii erau în mare parte analfabeți, pentru destui dintre participanții la conferințele din cluburile muncitorești era o ocazie de a se informa și de a obține o anume educație politică, cunoștințe științifice, igienice etc.

Constituirea și activitatea Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România, 1893

Prima formațiune politică socialistă a fost înființată în martie 1893, sub numele de Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR). Obiectivele partidului priveau câștigarea dreptului de vot universal, legi în favoarea muncitorilor, reforma agrară, care ar fi implicat exproprierea marilor proprietăți și ajutarea cooperativelor țărănești, drepturi egale între bărbați și femei, învățământ laic (secular), impozitarea progresivă, alegerea funcționarilor publici, descentralizare și autonomie comunală etc. Fondatorii susțineau rolul proletariatului în transformarea societății, accentuau importanța industrializării, acceptau o colaborare limitată cu celelalte partide, îndeosebi cu cele considerate mai apropiate din punct de vedere ideatic. Deși nu a aderat la Internaționala a II-a Socialistă, de inspirație marxistă, PSDMR împărtășea multe dintre ideile acesteia. O delegație a socialiștilor români a participat la al III-lea Congres Internațional Socialist, desfășurat la Zürich, în august 1893.

Cei mai influenți lideri ai noului partid erau Vasile G. Morțun, Ioan Nădejde, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Alexandru Radovici, Constantin Mille, Anton Bacalbașa și alții formați în perioada acțiunilor desfășurate mai ales în cafenele, saloane și redacții. Aveau să se afirme însă și lideri venind dinspre aripa muncitorească a partidului, între care Alexandru Ionescu, tipograf, și foarte tânărul I.C. Frimu, tâmplar.

Partidul organiza întruniri, dezbateri, conferințe pe diferite teme, politice, literare și științifice, în diferite locuri din țară; spre exemplu, la Ploiești frecvența era bilunară. Publicația partidului a fost inițial săptămânalul Munca, în 1893-1894, apoi Lumea nouă, care a apărut între anii 1894-1900, inclusiv cu un supliment științific și literar.

Mai mulți socialiști români își datorau influența în bună măsură condeiului, în particular activității jurnalistice. Constantin Mille a fost exmatriculat de la Universitatea din Iași, în 1881, pentru ideile sale socialiste. Și-a continuat studiile la Bruxelles și Paris, a continuat activismul socialist, a fost editor al revistei Dacia viitoare. Revenit în țară, s-a stabilit la București, unde s-a afirmat ca avocat, jurnalist și militant socialist. Devenit proprietar al cotidianului Adevărul, care era considerat un concurent al ziarului de partid Lumea nouă, Mille a plecat din PSDMR (de altfel, la al treilea congres se votase suspendarea lui).

El a continuat să facă politică, a devenit parlamentar în două rânduri, ca independent, pozițiile sale apropiate de socialism fiind evidente. Însă cea mai mare influență a exercitat-o prin cotidianul Adevărul, ulterior și prin Dimineața, care aveau să fie în deceniile următoare cele mai importante platforme democratice de stânga.

Anton Bacalbașa a fost un alt jurnalist faimos și temut în epocă. Orator recunoscut, a ținut numeroase conferințe în mediile socialiste, la cluburile muncitorești din Galați, București și Ploiești. Împreună cu I.L. Caragiale a publicat revista umoristică Moftul român, în 1893. El este creatorul celebrului personaj Moș Teacă, o satiră la adresa obtuzității și exceselor din armată. Bacalbașa a demisionat din PSDRM în 1894. După o perioadă petrecută în redacția organului de presă al grupării liberalilor democrați, avea să devină membru al Partidului Conservator, chiar deputat al acestuia în 1899.

Între obiectivele importante ale PSDMR s-a aflat reforma electorală, votul universal fiind considerat esențial pentru schimbarea politică și socială în România. În 1895 s-a și constituit o Ligă a Votului Universal, în care intrau democrați ca Vintilă C.A. Rosetti și Vasile M. Kogălniceanu, precum și socialiști ca Ioan Nădejde și C.D. Anghel. Rosetti și Kogălniceanu aveau să înființeze în 1896 și Liga pentru Repausul Duminical, obiectivul fiind susținut și de socialiști.

Muncitorii erau considerați esențiali pentru receptarea și consolidarea ideilor socialiste în România. Apropierea de sindicate a continuat, astfel încât în 1896 a fost constituită Uniunea Sindicatelor Breslelor din București, care gravita în jurul PSDMR.

În a doua jumătate a anilor 1890 socialiștii au încercat să pătrundă sistematic în lumea rurală. Și au făcut-o prin înființarea de cluburi socialiste mai ales în localități rurale din Muntenia și sudul Olteniei, dar și în Moldova. Cluburile aveau un statut inspirat din cel al Clubului Muncitorilor din București, scopurile principale fiind crearea solidarității dintre țărani și muncitori, precum și susținerea acțiunilor PSDMR. Potrivit unor surse, din aprilie 1898 până la sfârșitul aceluiași an se înființaseră cluburi în Teleorman (101 la număr), Olt (39), Vlașca (32), Romanați (32), Argeș (15), Dolj (4), Iași (4), Buzău (1), Tecuci (1), Tutova (1), Botoșani (1). Numărul mare de cluburi din Telerman și din alte județe din sud s-ar explica prin implicarea Clubului Muncitorilor din capitala țării. Ca urmare a intervenției guvernului liberal, în ianuarie 1899 ar fi fost desființate 230 de cluburi din sate. Alte surse aveau să suțină că în doar patru județe fuseseră peste 300 de cluburi socialite în localități rurale. De altfel, în același an fost desființate și cluburile muncitorești, mai puțin cel din București.

Cu tot entuziasmul fondatorilor și activiștilor săi, noul partid rămânea marginal, fără influență asupra vieții politice din România. Numărul membrilor a ajuns la 6.000 în 1897, la al patrulea congresul al PSDMR. Socialiștii au avut reprezentare în Parlament prin Ioan Nădejde și Vasile G. Morțun în 1888, iar în 1891, 1892 și 1895 doar prin cel din urmă. Potrivit unor date, alegerea socialiștilor s-ar fi făcut și cu ajutor primit de la liberali. Însă PSDMR nu a mai reușit să aibă vreun deputat în 1899.

Constantin Mille încercase cu aproape un deceniu înainte să ofere explicații asupra slabelor rezultate electorale ale socialiștilor. În primul rând era vorba de votul cenzitar, care limita drastic numărul de posibili votanți pentru socialiști, apoi de lipsa resurselor pentru propagarea ideilor socialiste, lipsa unui cotidian (în cele din urmă acesta a apărut, dar numai timp de patru ani), numărul redus de activiști, intimidările din partea poliției, desfășurarea alegerilor în zilele de lucru, când muncitorii nu puteau pleca de la locul de muncă.

Deși era un partid mic, în PSDMR se conturaseră deja curente interne în ultimii ani ai secolului XIX. Această tendință a fost influențată de originea, educația, experiențele, temperamentul, ambițiile personale și de grup. Mulți dintre intelectualii militanți deveniseră sceptici că modelul lor teoretic avea șanse să devină realitate în România într-un orizont de timp rezonabil, din cauza condițiilor sociale și economice, a slabei dezvoltări industriale și a numărului mic de muncitori. În privința modului de acțiune, ei erau partizanii schimbării sociale treptate, aceasta urmând să determine și schimbarea politică, susțineau acțiunea legală, respingând în mod explicit violența. Moderații erau majoritari în partid. Exista și un curent radical, care susținea că reprezintă muncitorimea, sedus de ideea luptei de clasă, refractar la orice colaborare cu partidele „burgheze”. Adepții acestui grup susțineau alte mijloace de acțiune, în mod deosebit grevele și demonstrațiile.

Criza de încredere s-a accentuat în partid. Conștienți de marginalitatea socialiștilor pe scena politică românească, de imposibilitatea de a-și pune ideile în practică în contextul instituțional al epocii, mai mulți activiști, îndeosebi dintre lideri – între ei Vasile G. Morțun, Alexandru Radovici, George Dyamandi și I.C. Atanasiu –, au părăsit Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România, cei mai mulți în 1899, și s-au înscris în Partidul Național Liberal. Mișcarea lor a fost etichetată drept „trădarea generoșilor”. Aceste plecări au dus practic la disoluția formațiunii. Ioan Nădejde s-a retras din partid în același an, iar în 1903 a intrat și el în PNL.

Unii dintre „generoși” au făcut cariere politice la vârful PNL. Vasile G. Morțun a ajuns vicepreședinte, apoi președinte al Camerei Deputaților, ministru al Lucrărilor Publice și ministru de Interne, toate acestea în deceniul care a precedat intrarea României în Primul Război Mondial sau la începutul acestuia. Alexandru Radovici a devenit primar al Ploieștiului, a fost deputat și senator, iar în perioada neutralității a fost ministru al Industriei și Comerțului. Tot primar, de această dată al orașului Galați, a ajuns I.C. Atanasiu.

Trecerea „generoșilor” la liberali a slăbit considerabil socialismul în România. În schimb, această migrație politică a avut drept rezultat consolidarea unui curent reformator în interiorul Parttidului Național Liberal, care a susținut necesitatea punerii în aplicare a unui pachet de reforme pentru modernizarea statului și democratizarea societății. Era vorba în primul rând de reforma electorală, pentru impunerea colegiului unic, iar în al doilea rând de reforma agrară, pentru împroprietărirea țăranilor. Discursul reformist avea să fie vizibil în interiorul PNL în preajma Primului Război Mondial, susținut atât de foștii „generoși”, cât și de Constantin Stere, principalul exponent al poporanismului, care făcuse și el pasul spre național-liberali.