Dorin Dobrincu

Socialiștii români au fost influențați până spre sfârșitul secolului XIX de diferite forme de socialism, provenite îndeosebi din Franța și Rusia. În anii 1880 devine vizibilă ascensiunea unui curent dinspre spațiul de limbă germană, marxismul. Deși în Europa a fi socialist nu însemna obligatoriu a fi marxist, practic la sfârșitul secolului XIX marxismul părea a oferi cea mai coerentă, chiar seducătoare perspectivă socialistă în Europa continentală.

Un curent socialist în expansiune: marxismul

Nu este scopul meu să intru aici într-o discuție extinsă asupra ideilor lui Karl Marx – și ale prietenului său, Friedrich Engels –, ci de a aminti liniile generale ale gândiri acestora, care aveau să influențeze acțiunea politică a celor care s-au revendicat de la acest sistem teoretic, îndeosebi a celor mai radicali dintre ei. Chiar dacă anticipez, din perspectiva subiectului nostru general, comunismul, România a avut după Al Doilea Război Mondial, mai bine de patru decenii, un regim declarat marxist. Era vorba de interpretarea pe care Lenin, în principal, deși nu singur, a dat-o ideilor lui Marx. Cum s-a spus, nu fără îndreptățire, în perspectivă istorică, nici Lenin nu poate fi despărțit de Marx, nici Marx de Lenin.

Marx și Engels au făcut referire la predecesorii socialiști, au admis că aceștia aveau anumite merite în punerea problemelor privind societatea, în propunerea unor soluții care vizau rezolvarea inechităților sociale. Însă i-au privit cu superioritate, considerând că socialismul lor era „utopic”. Socialiștii timpurii erau considerați naivi pentru că erau mai degrabă pacifiști, nu erau adepții unor acțiuni politice, nu credeau că schimbările sociale trebuiau să se producă pe cale revoluționară. Și nu aveau un fundament solid, nu aveau o bază științifică. Pentru varianta proprie de socialism, cei doi și-au arogat calificativul de „științific”. De altfel, pretenția lor era în sensul veacului, știința și progresul fiind mereu invocate de diverși gânditori. Cu toate că i-au taxat pe predecesorii lor socialiști drept utopici, Marx și Engles sunt plasați deseori în același insectar al căutătorilor societății ideale. În pofida pretenției lor că aveau instrumente științifice de analiză socială.

În privința altor curente socialiste contemporane, atitudinea lui Marx și Engels a fost variabilă, de la condescendență la condamnare fără reținere. Sindicaliștii britanici nu s-au lăsat seduși de teoriile lui Marx, dovedindu-se realiști și pragmatici în apărarea intereselor celor pe care îi reprezentau. Anarhiștii aveau o mare influență între cei care împărtășeau idei de stânga în diferite țări europene, în special în Franța, Spania, Italia și Rusia. Polemicile dintre Karl Marx, pe de o parte, și Pierre-Joseph Proudhon și Mihail Bakunin, pe de altă parte, sunt probabil cele mai cunoscute. Cei doi l-au considerat pe Marx intolerat și autoritar, un pericol pentru libertate. Tocmai ca urmare a poziționării anarhiștilor contra perspectivei lui Marx, acesta i-a descris în cuvinte menite a-i decredibiliza public. Disputele cu anarhiștii aveau să și ducă la încetarea existenței Internaționalei Socialiste (Internaționala I), care se constituise în 1864, și în care Marx și Engels au avut o mare influență.

Cei doi părinți fondatori ai „socialismului științific” au scris mult. Primul text asumat de Marx și Engels, Manifestul Partidului Comunist, a fost de mici dimensiuni, o proclamație politică, de propagandă, publicată în 1848. Sentențios de la un capăt la altul, Manifestul nu a avut practic niciun impact în anul apariției, când Europa continentală era zguduită de revoluții care aveau un fundament ideatic diferit, ci abia câteva decenii după aceea.

Marx avea să producă mai târziu o carte care avea să devină celebră, Das Kapital, despre care s-a spus până la sațietate că este mai mult citată și mai puțin citită. Primul volum din Capitalul – cu subtitlul Critica economiei politice – a apărut în 1867 la Hamburg, iar volumele doi și trei au fost publicate după moartea autorului (1883). Engels a sistematizat și publicat o parte din opera lui Marx, rezervându-și în mod deliberat un loc secundar în acest tandem care postum a avut într-adevăr o influență uriașă.

Istoria era guvernată de legi, credea Marx, iar el le descoperise. În mod deosebit, el a crezut că exista o lege a progresului în istorie. Forțele de producție reprezentau baza societății, pe acest fundament stând statul, instituțiile politice, artele, religia, adică suprastructura. Schimbările la bază duceau la modificări și în privința suprastructurii. Iar aceasta se întâmpla prin „lupta de clasă”, detectabilă în diversele „orânduiri” de-a lungul istoriei. De altfel, încă în Manifestul Comunist se afirmase că „istoria tuturor societăţilor de până azi este istoria luptelor de clasă”.

Marx a identificat patru mari „orânduiri”, patru epoci în istorie, pe baza modurilor de producție. Prima a fost cea a comunei primitive, când nu existaseră nici proprietate privată, nici clase, așadar nici luptă de clasă. Altfel spus, oamenii erau egali și aveau totul în comun, iar conflictele sociale lipseau. Au urmat apoi trei „orânduiri” care se bazau pe proprietate privată, pe exploatare și luptă de clasă. Era vorba de sclavagism, fedudalism și capitalism.

Într-o variantă mult simplificată, care însă avea să devină populară în secolul următor, cel puțin în sistemele educaționale ale regimurilor declarat marxiste (sau marxist-leniniste), lupta de clasă îi opunea pe sclavi, stăpânilor de sclavi, pe iobagi, nobililor, pe muncitori, capitaliștilor. Explicația privea Antichitatea, Evul Mediu, respectiv Epoca Modernă.

Observațiile lui Marx s-au bazat pe istoria occidentală, în mod particular pe nucleul acesteia. Merită reținut că exceptând copilăria și tinerețea, petrecute în Germania, Marx a locuit câțiva ani în Franța și Belgia, iar după 1849 în Anglia. Era și el, asemeni tuturor gânditorilor, influențat de timpul său istoric, de experiențele personale, de lecturi și de valorile împărtășite.

Perspectiva deterministă a lui Marx părea fără cusur. Lecturile – într-o oarecare măsură și experiențele – l-au adus însă pe acesta în poziția de a sesiza că existau segmente mari de spațiu și timp, în special în Asia, care nu se încadrau în schema de mai sus. Pentru a elimina contrariile, dar fără a insista prea mult, Marx a adăugat un alt mod de producție, pe care l-a denumit asiatic sau tributal.

Lumea capitalistă era bazată pe relațiile de producție care îi implicau pe capitaliști și pe muncitori, observa Marx. Cei dintâi aveau capitalul, pe care îl investeau, iar cei din urmă aveau munca, mai ales cea cu brațele. Din punctul de vedere al lui Marx, muncitorii produceau plusvaloarea (sau profitul), dar aceasta era însușită de către capitaliști. Era mai degrabă o judecată morală, fără înțelegerea unor aspecte esențiale precum asumarea riscurilor de către deținătorii capitalului, inventivitatea și progresul tehnic.

Marx pretindea că poate cunoaște nu doar trecutul, ci și viitorul. El avea o viziune asupra lumii care a fost catalogată drept mistică, profetică în privința viitorului. Era convins că victoria proletariatului, impunerea unei noi societăți, a celei comuniste, era o lege istorică. Și o făcea în termeni aproape religioși. Pur și simplu el credea că nu putea fi altfel.

Modurile de producție bazate pe exploatare aveau să fie depășite, potrivit sistemului de gândire al lui Marx. Mai precis, era vorba de înlăturarea capitalismului, contemporanul său și hegemonul în Europa occidentală, iar prin aceasta în lume. Înlăturarea clasei capitaliste de la putere, ca urmare a luptei de clasă, nu se putea face decât prin revoluție, eventual prin violență. Lumea veche, burgheză, avea să fie distrusă. Avea să se instituie dictatura proletariatului, care urma să pună bazele unei orânduiri noi, cea comunistă. Proprietatea privată avea să fie abolită, exploatarea să înceteze, iar lupta de clasă să devină istorie. Un vast program de inginerie socială urma să fie pus în practică pornind de la aceste considerații teoretice. Aceasta avea să se petreacă în societățile avansate din Vest, de acolo urmând să se extindă în toată lumea. Eroul capabil să înghenuncheze capitalismul exploatator, într-un mod prometeic, avea să fie unul colectiv, și anume proletariatul modern.

Părea să fie o reîntoarcere la faza de început a istoriei. Dar nu era vorba de revenirea la „comunismul primitiv”, de vreme ce societatea avea să fie reorganizată și supusă planificării, așadar ținând cont de organizarea muncii – inclusiv păstrând diviziunea acesteia – și de cucerile tehnice dobândite în capitalism. Nu avea să mai fie nevoie de funcția coercitivă a statului, însă resursele și producția aveau să fie administrate în mod centralizat.

Petrecându-și viața mai ales în biroul său de lucru și în biblioteci, preocupat de proiectele sale, Marx nu a avut contacte directe cu clasa muncitoare. Pentru cineva care invoca știința în sprijinul afirmațiilor sale, acest detaliu nu părea să fie un impediment. Potrivit datelor istorice, el nu ar fi pus niciodată piciorul într-o fabrică. De asemenea, nici Marx, nici Engels nu înțelegeau țărănimea, care reprezenta majoritatea absolută a populației în Europa continentală, dar și în ansamblul lumii. Ambii i-au și privit pe țărani ca pe niște oameni limitați, neacordându-le niciun rol în viitoarea transformare socială și politică a societății.

Ideile lui Marx au găsit numeroși adepți, au influențat diverși militanți politici, dar și cercetători din varii câmpuri ale cunoașterii, de la filosofi și istorici până la economiști și sociologi. Mulți socialiști au fost seduși de ideile marxiste. Raportarea la textele fondatoare avea să fie însă diferită în funcție de societățile unde acestea au fost receptate, de cultura politică, de experiențele grupurilor socialiste, de interacțiunea acestora cu alte ideologii și partide politice, cu publicul sau cu autoritățile. Totodată, nu au lipsit criticile, venind dinspre diferite expresii ideologice și politice, la adresa ideilor marxiste, unele în timpul vieții lui Marx, altele în cei aproape 140 de ani care au trecut de la moartea acestuia.

Primele receptări ale marxismului în România

Marxismul a devenit cunoscut practic în mediile socialiste românești în ultimele două decenii ale secolului XIX și s-a impus treptat. Manifestul Partidului Comunist a fost tradus inițial în limba română, însă din franceză, în 1892, de către Panait Mușoiu, un idealist exclus chiar atunci ca „anarhist” de către tovarășii săi socialiști. Ioan Nădejde avea să traducă Manifestul în anul 1893, din germană.

Ziaristul socialist Anton Bacalbașa a prezentat în România Capitalul lui Marx, în 1883, într-un articol cu același titlul. În Revista socială, editată de Ion Nădejde la Iași, în anii 1884-1887, aveau să fie publicate mai multe articole dedicate popularizării marxismului, inclusiv unul semnat de Constantin Dobrogeanu-Gherea, „Karl Marx și economiștii noștri” (1884). Influența marxismului asupra lui Gherea avea să se vadă și în cunoscutul text politic „Ce vor socialiștii români?” (1885-1886). Publicarea fragmentară în limba română a Capitalului are loc în 1911 și 1922, iar integral abia în 1947.

Mai multe dintre scrierile lui Engels aveau să vadă lumina tiparului în limba română în ultimul deceniu al secolului XIX. Spre exemplu, P. Mușoiu a tradus din franceză „Dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă”, text publicat în revista Munca (1890).

Ca în cazul atâtor mari teme de istorie recentă, poate chiar în mai mare măsură, comunismul românesc continuă să suscite interesul unui public semnificativ. Explicația rezidă în primul rând în faptul că România a avut un regim politic comunist timp de mai bine de patru decenii, instalat la scurtă vreme după al Doilea Război Mondial și menținut până în decembrie 1989. Cei mai mulți dintre cetățenii de astăzi ai României sunt născuți și/sau formați în perioada regimului comunist, unii sub Nicolae Ceaușescu, alții sub Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Interesul față de cele petrecute în timpul propriilor noastre vieți este cât se poate de firesc, iar aceasta nu este o particularitate românească. Totodată, atenția este întreținută și prin faptul că există numeroase studii, cărți și articole, documente publicate sau accesibile în arhive, memorii, jurnale, înregistrări de istorie orală, fotografii, filme, website-uri specializate, dezbateri publice, precum și diverse construcții din epocă, unele întreținute și folosite, altele în paragină, care dau naștere unor aprecieri critice sau nostalgice.

Istoria se scrie și se rescrie mereu, în funcție de curiozitatea cercetătorilor, de solicitarea publicului sau pur și simplu într-o anume conjunctură. Este și situația acestui proiect - Comunismul în oglindă. Intenția mea este să revizitez, să traversez istoria comunismului românesc și să ofer o perspectivă comprehensibilă asupra unor evenimente, personalități, fenomene, semnificații care acoperă cele aproape șapte decenii în care comunismul a existat în România sub forma unui partid, apoi a unui regim politic.

La început a fost socialismul

După ajungerea la putere, comunismul românesc a încercat să-și găsească rădăcini cât mai adânci, să cartografieze cu destulă minuțiozitate curentele socialiste care au existat în România în secolul XIX și începutul secolului XX, iar în cele din urmă să-și aproprieze acest trecut. Pentru înțelegerea felului în care au circulat ideile, care au fost consecințele lor, cum au mobilizat grupuri umane și cum s-au transformat acestea în context istoric, o scurtă incursiune în istoria socialismului românesc este necesară. Aceasta ne poate ajuta să înțelegem mai bine cauzele și contextul radicalizării unora dintre socialiști, în vreme ce alții s-au menținut pe o linie moderată. Stabilirea existenței unor legături între ideile socialiste și cele comuniste nu înseamnă că era inevitabil ca din cele dintâi să răsară cele din urmă – perspectiva teleologică este întotdeauna de evitat –, cu atât mai puțin că responsabilitatea pentru ceea ce s-a întâmplat în timpul comunismului ajuns la putere revine și socialismului.

Primele idei socialiste care au ajuns în spațiul cultural românesc, în speță în cel extracarpatic, au fost cele ale socialismului timpuriu. Este vorba de forma promovată în Franța de Charles Fourier. Acesta credea că lumea poate fi schimbată prin constituirea de comunități numite falanstere, în care membrii aveau să lucreze împreună; egalitarismul nu era absolut, scopul fiind constituirea unei societăți armonioase. Theodor Diamant, dintr-o familie grecească, plecat la studii la München, ulterior la Paris, a fost cel care a făcut cunoscute ideile lui Fourier în Valahia. Un falanster a fost înființat pe moșia lui Manolache Bălăceanu de la Scăeni, în județul Saac, Prahova de astăzi, și a funcționat în anii 1835-1836. Experimentul a eșuat după numai un an ca urmare a intereselor divergente, disputelor între fondatori, condițiilor de muncă, dezinteresului proprietarului moșiei, datoriilor financiare și problemelor în justiție ale acestuia. Autoritățile au intervenit în cele din urmă și au desființat stabilimentul. Falansterul de la Scăeni a fost o inițiativă izolată în contextul românesc, fără consecințe de durată, oricum nu în registrul fourierian propriu-zis.

În anii 1870-1880 încep să apară publicații de inspirație socialistă, precum Uvrieru (1872, București), continuat de Lucrătorul român, Socialistul (1877, București), Contemporanul (1881, Iași), Emanciparea (1883, București). Gazetele au jucat un rol important la începuturile eclectice ale socialismului românesc. Textele de opinie, informațiile despre situația politică, economică și socială din România și din străinătate, traducerile din autori socialiști străini au început să servească un public, dar să-l și creeze, să-l extindă. În partea sa cea mai dinamică, societatea românească era în schimbare, receptivă la idei și forme noi, la experimente.

La sfârșitul secolului XIX-începutul secolului XX, România era din punct de vedere politic o monarhie constituțională, cu un sistem de partide în care contau practic două formațiuni, Partidul Național Liberal și Partidul Conservator, chiar dacă afectate de disidențe. Sistemul de vot era cenzitar, rezervat exclusiv bărbaților cu avere, ceea ce practic excludea cea mai mare parte a populației de la viața politică. Era vorba de o societate agrară, cu instituții care de multe ori erau liberale, occidentale la nivel formal, însă la nivelul mentalităților, relațiilor și promovării sociale țineau într-o măsură apreciabilă de lumea veche, de graniță, de un mix cultural rural și oriental-balcanic. Disputele de idei din societatea românească a anilor 1860-1914, în care au fost implicați liberali, conservatori, socialiști, agrarieni și tradiționaliști ne oferă numeroase dovezi în acest sens.

Lumea rurală cuprindea peste 80% din populație. Tot acolo se găsea cea mai mare parte a avuției naționale. Spre exemplu, agricultura și silvicultura aveau în 1880-1884 o pondere de 69%, iar în 1900-1904 de 61,4%. Bogăția era însă extrem de inegal distribuită. Latifundiile erau concentrate în mâinile unui mic număr de oameni, unii dintre aceștia lucrându-și proprietățile în mod direct, alții preferând însă arendarea. Tensiunile sociale erau vizibile pentru contemporani. Răscoala țărănească din 1907, ultima mare jacquerie din Europa, a zguduit societatea românească și a lăsat urme în memoria publică. Pe de altă parte, orașele – în special cele mari, București, Iași, Galați, Brăila, Constanța, Ploiești etc., deși în ritmuri diferite – cunoșteau un ritm alert al vieții, erau eterogene din punct de vedere etnic și religios, aveau legături economice și culturale complexe.

Dintre curentele de gândire și acțiune moderne, naționalismul a fost incomparabil mai puternic decât toate celelalte. Forța lui de mobilizare a fost mare și pentru că purtătorii săi au colonizat sistematic instituțiile publice încă de la jumătatea secolului XIX, folosind administrația, școala, armata, ulterior și biserica pentru modelarea corpului social. A fost vorba de primul mare proiect de inginerie socială din spațiul politic românesc. Naționalismul birocratic și liberalismul romantic, acesta din urmă interesat în primul rând de construcția etno-națiunii, s-au combinat în spațiul politic românesc în forma unui partid, care avea să devină hegemonic pentru segmente mari de timp. Deși în forme mai moderate, naționalismul era împărtășit inclusiv de către conservatori. În forme exacerbate, el avea să se dovedească unul dintre cele mai eficiente instrumente de mobilizare de către noi grupuri ideologice și politice, cu o vizibilitate din ce în ce mai mare în preajma Primului Război Mondial.

Într-o țară agricolă, cu puține stabilimente industriale, socialismul și-a făcut loc destul de greu pe piața ideilor. După începuturi în lumea intelectuală, motiv pentru care a și fost considerat o plantă exotică, de import, cu activiști „de salon”, adepții socialismului aveau să fie însă tot mai diverși din punct de vedere social, etnic și profesional, reflectând cosmopolita lume a orașelor românești, dar și circulația persoanelor într-o epocă destul de permisivă din acest punct de vedere.

România a fost un adăpost pentru mai mulți refugiați politici din Rusia în ultimul sfert al secolului XIX și în primul deceniu și jumătate al secolului XX. Între aceștia s-au aflat și reprezentanți ai unor curente socialiste, narodnice sau anarhiste.

Unul dintre cei mai cunoscuți refugiați a fost Constantin Dobrogeanu-Gherea (Solomon Katz), etnic evreu, născut în 1855, în Slavianka, un sat din gubernia Ekaterinoslav. Persecutat în țara sa natală pentru activitatea narodnică, Gherea a rămas toată viața un adversar al țarismului. Venit în România la 20 de ani, Gherea avea să devină o prezență culturală notabilă în noua lui patrie, critic literar – au rămas celebre polemicile sale cu Titu Maiorescu –, și cel mai important teoretician al socialismului românesc, în special prin lucrările Ce vor socialiștii români? și Neoiobăgia. Studiu economico-sociologic al problemei noastre agrare, apărută în 1910. Influența sa asupra gândirii socialiste a fost deosebit de importantă în România și nu a trecut neobservată la nivel european. Pentru a se întreține, el subcontracta restaurantul gării din Ploiești, preparatele fiindu-i apreciate de diverși, inclusiv de adversarii de idei, uneori nu fără o undă de ironie. Încercările de anexare a lui Gherea de către propaganda comunistă, în anii ceaușismului, nu pot ascunde realitatea istorică, și anume că acesta a fost un socialist moderat.

Gherea nu a fost singurul socialist venit din Rusia în România în a doua jumătate a secolului XIX. Două nume importante ale mișcării socialiste ruse și europene au fost Pavel Axelrod și Nikolai Sudzilovski (cunoscut și sub pseudonimul Nicholas Russel), despre a căror prezență în România s-a discutat mai puțin. Mai mulți refugiați moldo-români din Basarabia s-au stabilit definitiv în România, între ei Nicolai Zubcu Codreanu și Zamfir Arbore, care au jucat un rol în diseminarea ideilor socialiste. Constantin Stere – un alt refugiat celebru din Basarabia, deportat anterior în Siberia pentru activitatea sa narodnică – a contribuit la difuzarea ideilor de stânga, chiar dacă nu a fost considerat un socialist „autentic”.

Un centru în care ideile socialiste au avut promotori locali încă de la sfârșitul anilor 1870 a fost Iașul. După existența efemeră în capitala Moldovei a revistei Bessarabia, în 1879, Ioan Nădejde a fondat, în 1881, Contemporanul, întâi bilunar, ulterior lunar. Editată de Cercul Socialist din Iași, publicația îi avea redactori pe Sofia Nădejde și Gheorghe Nădejde, soția, respectiv fratele fondatorului, Theodor Speranția și Constantin Mille. Apărută timp de un deceniu, această revistă avea să fie cea mai influentă publicație socialistă din România la sfârșitul secolului XIX. Ea a susținut prin articolele diferiților colaboratori dreptul la vot egal și secret, drepturi egale între bărbați și femei, măsuri pentru eradicarea analfabetismului, laicizarea educației, măsuri economice în favoarea țăranilor și muncitorilor etc.

Ioan Nădejde avea să devină deputat socialist în 1888, odată cu Vasile G. Morțun. Soția lui, Sofia, sora pictorului Octav Băncilă, a fost la rândul ei o cunoscută militantă socialistă, publicistă, susținătoare a egalității celor două sexe și a acordării de drepturi femeilor din România. Începutul polemicilor cu Titu Maiorescu și cu junimiștii i se datorează Sofiei Nădejde.

Alți români au devenit socialiști ori și-au consolidat convingerile în timpul studiilor în țările Europei Occidentale. Cazul lui Vasile G. Morțun este poate cel mai cunoscut. Provenea dintr-o veche familie boierească din Moldova, cu mari posibilități materiale. A făcut studii la Iași, Paris și Bruxelles, a devenit gazetar, cunoscut ca militant socialist, aflându-se între fondatorii Cercului român socialist de la Paris. După întoarcerea în România, s-a stabilit pentru scurtă vreme la București, apoi la Iași, fiind editor al unor publicații socialiste.

Avea să fie și un cunoscut colecționar de artă, chiar unul dintre cei mai importanți din România vremii. Deputat socialist în mai multe legislaturi, a fost lider al „grupării generoșilor” în Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România, susținător al trecerii în Partidul Național Liberal.

Socialiștii români aveau o înțelegere specifică și contextuală a situației sociale, economice și politice a României. Idealismul și dorința de a schimba societatea, propensiunea revoluționară și pretenția lor de a vorbi în numele proletariatului erau lesne observabile. Nu erau adepții unor acțiuni radicale, violente, ci doreau construirea instrumentelor de acțiune politică, capabile să-i ajute în atingerea propriilor obiective în cadrul legal existent. Ei insistau asupra unor ținte care erau considerate în spiritul progresului societății europene, care completau și extindeau libertățile promovate anterior de liberali.

Socialiștii voiau în plus drepturi și condiții mai bune de viață pentru muncitori, drepturi pentru minoritățile etnice, emanciparea femeilor, dar și ca moșiile să devină proprietate comunală, credite pentru țărani și muncitori etc.