După răscoală: căutarea unor țapi ispășitori
Răscoala din 1907 a fost o formă extremă de manifestare a nemulțumirii țăranilor. A existat în epocă o tendință oficială de a-i considera pe țărani incapabili să dea naștere unei revolte de amploarea celei pe care o văzuse România în februarie-martie 1907. Drept urmare, s-au căutat vinovați morali și/ sau instigatori în altă parte.
Momentul 1907 avea să fie speculat de către antisemiți. Încă din timpul desfășurării răscoalei a apărut ideea că aceasta fusese în primul rând o manifestare îndreptată împotriva evreilor. Este adevărat că populația românească și populația evreiască trăiau alături, însă prea puțin împreună. Existau evrei bogați, cu afaceri prospere, dar mult mai mulți erau săraci, trăind în târguri (shtetl) sau în orașele mari și mijlocii, în special în Moldova de nord și centrală, mai rar în sate, aceasta și ca urmare a restricțiilor guvernamentale. Cu puține excepții, evreii nu aveau cetățenie română, așadar erau lipsiți de drepturi politice, deși aveau multe îndatoriri, inclusiv de a satisface serviciul militar. Sentimentele antievreiești erau răspândite în România, alimentate și de vechi prejudecăți, cu rădăcini religioase, și de ideologia naționalistă, care stătea la baza construcției naționale (Nation-building). Antisemitismul avea deja câteva decenii de manifestare în România și era în ascensiune, alimentat atât de politicieni din principalele partide, cât și, din ce în ce mai zgomotos, de intelectuali și ideologi ultranaționaliști, unii pregătindu-se să facă pasul în politică.
Frustrarea țăranilor și furia acestora față de evrei au fost înregistrate de sursele din epocă în special în nordul Moldovei. Manifestările sătenilor împotriva evreilor în 1907, inclusiv violențele, au jucat indubitabil un rol în zonă. Arendașii evrei aveau poziții puternice în agricultura Moldovei de Sus, controlând aproximativ 40% din totalul moșiilor (însă doar circa 25% din ansamblul pământului). Cu alte cuvinte, ei nu erau doar puternici în regiune, ci și vizibili.
Însă în ansamblu, sentimentele antievreiești nu au avut nicidecum un rol central în acțiunile țăranilor. Atrage atenția faptul că evreii erau puțini tocmai acolo unde au fost manifestările cele mai violente, adică în sud. În Muntenia, evreii erau concentrați în câteva orașe, mai ales în București, iar în Oltenia ei erau insignifianți numeric și economic. Iar în aceste regiuni, foarte puțini arendași erau evrei, cei mai mulți fiind români, urmați de balcanici, în special de greci. Spre exemplu, în 1906, în Teleorman, județ de câmpie, dominat de marea proprietate, erau 198 de proprietari cu peste 100 de hectare. Din punct de vedere al exploatării, 82 dintre ei o făceau personal, iar 116 își arendau moșiile. Tot atunci și în același județ erau înregistrați 121 de arendași. Dintre aceștia, din punct de vedere etnic, 95 erau români, 20 greci, doar unul era evreu, alți cinci aparținând altor naționalități. Și alte județe din sud aveau un număr mare de arendași greci: 26 în Ilfov, 19 în Buzău, 16 în Ialomița. Concurența între arendași era acerbă, pe bază economică, indiferentă la solidaritățile etnice.
Socialiștii au fost critici față de sistemul politic și social din România și în timpul răscoalei țărănești din 1907, îndeosebi înainte de instituirea stării de asediu. Ei organizaseră o adunare în București, în ziua de 11 martie 1907, la care se susținea că ar fi participat aproximativ 5.000 de oameni. Au fost solicitate măsuri care priveau chestiunea agrară, printre care preluarea de către stat a tuturor terenurilor agricole pentru care nu existau acte de proprietate clare, să nu se mai permită existența arendașilor intermediari, revizuirea legii tocmelilor agricole și interzicerea învoielilor în muncă și plata în natură. De asemenea, erau reafirmate și mai vechi doleanțe, reforma impozitelor și a administrației, precum și adoptarea votului universal.
Unii dintre socialiști au avut poziții radicale în 1907, cum se întâmplase și anterior, în legătură cu diverse chestiuni care priveau societatea românească. Spre exemplu, Mihail Gheorghiu Bujor publica în România muncitoare, tot la 11 martie 1907, un articol prin care îi îndemna pe soldați să nu tragă în țărani, ci eventual să li se alăture. Unele manifeste având conținut socialist au circulat în acel context în România, inclusiv în sate, dar influența lor nu putea fi decât redusă. Însă nu există dovezi credibile care să susțină o acțiune concertată, amplă a socialiștilor de incitare a țăranilor la revoltă. Cu toate acestea, socialiștii au fost considerați de către guvernanții români „instigatori”, responsabili de izbucnirea răscoalei. Chiar Regele Carol I credea înainte de răscoală că țăranii erau „instigați” de socialiști. Autoritățile încercau să găsească responsabili pentru manifestările violente, iar socialiștii erau și ei un țap ispășitor la îndemână. Măsurile luate de guvern împotriva socialiștilor au fost severe, de la devastarea unor sedii ale acestora până la arestarea unor militanți și/ sau expulzarea altora.
S-a vehiculat în epocă și implicarea unor „instigatori” austro-ungari și ruși în declanșarea răscoalei din 1907. România avea relații normale și cu Austro-Ungaria, și cu Rusia, cu cea dintâi fiind chiar aliată (Tripla Înțelegere/ Puterile Centrale). Niciuna dintre aceste mari puteri nu avea vreun interes ca vecinul mai mic să devină instabil, tulburările sociale fiind considerate posibil contagioase. Mai mult, potrivit unor surse diplomatice, austro-ungarii ar fi concentrat trupe la granițele de sud-est, pentru ca în caz de necesitate să-l ajute pe regele Carol I să reprime răscoala. În privința Rusiei, aceasta abia își revenea după marile tulburări politice și sociale care urmaseră pierderii războiului cu Japonia, din 1904-1905. Și marinarii ruși de pe crucișătorul „Potemkin”, care se revoltaseră în 1905 și primiseră azil politic în România, au fost suspectați că ar fi avut un rol în alimentarea nemulțumirilor sociale. Acuzația nu avea fundament real, de vreme ce marinarii erau puțini și mai ales fără influență în lumea țăranilor români.
Învățătorii, preoții și studenții au fost la rândul lor suspectați că îi incitaseră pe țărani, cu atât mai mult cu cât mulți dintre ei veneau din lumea rurală și continua să se considere parte a acesteia. Este adevărat că în special influența învățătorilor era în creștere în sate. Ca urmare a demersurilor făcute de ministrul Spiru Haret, în 1902 se constituise „Asociația Învățătorilor și Învățătoarelor din România”, care avea să devină atât o platformă profesională, cât și una socială, inclusiv prin intermediul unei reviste și al întâlnirilor periodice.
Intelectualii apropiați de viziunea protoțărănistă și apoi țărănistă asupra societății, în mod particular învățătorii rurali, aveau să joace un rol important în promovarea unei reprezentări publice asupra răscoalei din 1907. Potrivit acestei perspective, răscoala a fost un conflict între două lumi, între două moduri de viață și de lucru. Pe de o parte, era lumea țărănească – frecvent idealizată, chiar dacă nu în același mod cum o făceau sămănătoriștii – cu vechiul univers de concepții, de înțelegere a rostului proprietății și muncii, iar, de cealaltă parte, era lumea marilor proprietari și arendașilor, plus statul cu diverse instituții și cu stufosul aparat funcționăresc.
În ochii țăranilor, toți aceștia trăiau din munca lor, aproape tot ce se ridicase în România era pe baza efortului lor. În favoarea acestei viziuni puteau fi aduse argumente precum impozitele, proporția exportului de cereale în comerțul exterior al țării, repartiția bogăției rezultate de aici nu doar între categoriile sociale, ci și în privința mediilor de locuire, între urban și rural. Revolta țăranilor era considerată legitimă, îndreptată împotriva celor care se dedau la abuzuri, fie că era vorba de arendași și mari proprietari, fie de autorități. De asemenea, se considera că legitimă era și dorința, așteptarea țăranilor de a primi pământ, de a fi împroprietăriți de către stat. Această interpretare asupra răscoalei avea să fie împărtășită în linii mari și de socialiști.
Urmări ale răscoalei țărănești: dezbateri politice, legi, propuneri de reformă, critică socială
Identificarea unor vinovați de serviciu putea oferi satisfacții de moment celor care susțineau măsurile de mână forte împotriva răsculaților, însă nu rezolva nicidecum cauzele profunde care duseseră la răscoală. Retorica oficială nu putea ascunde realitatea. Răscoala din 1907 a fost un cutremur care a amenințat ordinea socială și politică din România. Gravitatea situației i-a convins în cele din urmă pe mulți dintre politicienii liberali și conservatori că – dacă voiau să conteze în continuare pe scena politică, dacă voiau liniște socială, dacă voiau stabilitate – erau necesare măsuri care să ducă la rezolvarea problemelor.
Și liberalii, și conservatorii avuseseră o viziune pentru construirea statului modern. Au fost copiate instituții occidentale, formele arătând la un nivel acceptabil. Fondul local era însă mai greu de schimbat. Era nevoie de timp, de ceva mai multă pricepere și de luarea unor măsuri în vederea dezvoltării în ansamblu, nu doar în favoarea unor segmente sociale.
Conservatorii urmăreau protejarea marii proprietăți funciare, însă în același timp ei erau susținătorii comerțului liber, ai taxelor vamale reduse. Liberalii se bazau și pe unii mari proprietari, dar se voiau reprezentanții clasei mijlocii în ascensiune, legată de industrie și comerț. Soluționarea problemei agrare depindea și de urbanizare, și de industrializare, iar liberalii păreau să înțeleagă aceasta. Însă paradoxal, deși mai peste tot liberalii erau prin definiție adepții comerțului liber, național-liberalii români aveau să facă o dogmă din protecționism. Într-o țară săracă în capital, adoptarea unor măsuri economice antiliberale, piedicile puse periodic în calea investițiilor străine, în spatele unui verbiaj naționalist, nu puteau decât să lovească în dezvoltare, să o întârzie. Tentația protecționismului avea să facă istorie în România, sub diferite regimuri politice.
Aflate sub șocul răscoalei țărănești, partidele politice principale au continuat dezbaterile în jurul chestiunii agrare. Acestea s-au produs într-un context politic și social în continuare polarizat, cu tensiunile ținute sub control, dar nicidecum eliminate. Chiar de la începutul anului 1907 și apoi în 1908 au fost adoptate sau revăzute mai multe legi: a învoielilor agricole, cea pentru înființarea Casei Rurale, cea prin care se interzicea arendarea de către o persoană fizică sau o organizație a mai mult de 4.000 de hectare. Efectele acestor legi au fost reduse. În schimb, promițătoare păreau să fie obștile țărănești de arendare, al căror număr a crescut de câteva ori până la Primul Război Mondial, la fel și suprafețele arendate. Ele i-au ajutat pe unii țăranii înstăriți să se consolideze economic. Numărul lor era însă prea mic raportat la totalul țăranilor. „Foamea de pământ” a acestora rămânea practic la fel de mare.
După revenirea la putere, în 1913, liberalii au susținut necesitatea realizării unei noi reforme agrare, care să ducă la exproprierea unei părți a marii proprietăți private și la împroprietărirea țăranilor. Erau avuți în vedere țăranii întreprinzători, nu ansamblul populației rurale.
Prima conflagrație mondială avea să înghețe temporar dezbaterile și proiectele în jurul chestiunii agrare. Ele aveau să fie reluate în a doua parte a războiului, când clasa politică se temea de reizbucnirea nemulțumirilor sociale, mai ales în contextul celor petrecute în Rusia.
După înăbușirea răscoalei, subiectul nu a fost ocolit de publiciști, printre cele mai cunoscute texte numărându-se cele semnate de Nicolae Iorga, Dumnezeu să-i ierte! (aprilie 1907), și Ion Luca Caragiale, Din primăvară până-n toamnă (octombrie 1907). O lucrare amplă a publicat Radu Rosetti, Pentru ce s-au răsculat țăranii, una dintre primele cercetări asupra lumii țărănești din România (București, 1907).
Mai mulți pictori cu sensibilități sociale au semnat compoziții privind revolta țăranilor, unele asociate în imaginarul contemporan cu drama acestora și cu vechea Românie. Cel mai cunoscut rămâne Octav Băncilă, supranumit și pictorul țărănimii, în mod particular al răscoalei de la 1907. Cu ferme convingeri socialiste, foarte deschis spre tematica socială, el a fost cel care a marcat dezvrăjirea, ruptura cu idealizarea lumii rurale în pictură, în cheie identitară, romantică și sămănătoristă. Băncilă a realizat nu doar foarte cunoscutul tablou 1907, ci și Înainte de răscoale, Recunoaşterea, Execuția, Înmormântarea, Sub escortă, Cap de țăran bătrân, Povestea răscoalelor etc. Unele dintre aceste piese se păstrează în diferite colecții, altele s-au pierdut. Bunăoară, Execuția – pictură de mari dimensiuni – a fost scoasă de autorități dintr-o expoziție la București, Ateneul Român, în 1909, iar de soarta ei nu se mai știe nimic.
Deși nu la fel de insistent și nu cu același impact, și alți artiști au abordat tematica răscoalelor: Ştefan Luchian, Anul 1907 (desen), Episod din anul 1907 (acuarelă); Abgar Baltazar, Țăranii (pictură). Câțiva caricaturiști au surprins și ei tema: Francisc Șirato, Flacăra adevărului, O lecție de anatomie politico-țărănească, Chestia țărănească; Ary Murnu, Rezolvarea problemei țărănești; Nicolae Mantu, Răscoalele țărănești.
Întâmplările din 1907 au fost în deceniile următoare o sursă de inspirație și pentru unii scriitori, fie cu vederi de stânga asumate, fie fără aderență ideologică explicită. Panait Istrati a scris Ciulinii Bărăganului (1928), roman pe care l-a dedicat „celor unsprezece mii de țărani asasinați de guvernul român”. După un sfert de secol de la evenimente, Liviu Rebreanu a publicat unul dintre romanele sale mari, Răscoala (1932). Și Ciulinii Bărăganului, și Răscoala au fost ecranizate în perioada comunistă, primul în 1957, al doilea în 1965. Meritele artistice ale celor două producții sunt certe, după cum au dovedit-o critica de specialitate, nominalizările sau premiile obținute. Totodată, regimului totalitar nu i-a scăpat potențialul instrumentării răscoalei din 1907 în literatură și artă, în vederea autolegitimării, chiar dacă partidul-stat apelase și el din plin la forța brută împotriva țăranilor, de această dată revoltați contra cotelor obligatorii și colectivizării.
