Atestați istoric din cele mai vechi timpuri în teritoriile de peste Nistru, cu mult înaintea unor popoare care au stăpânit sau stăpânesc actualmente regiunea, românii au devenit o prezență numeroasă în Transnistria în rezultatul mai multor procese: a. diversele etape de strămutare și migrațiune din spațiul românesc; b. donațiile și extensiunile domnești peste Nistru; c. implicări în diferite bătălii și operațiuni militare; d. exercitarea administrației asupra Ucrainei în perioada lui Duca Vodă; e. contribuției la activitatea culturală și religioasă din regiune.

Potrivit lui Ion Nistor, prezența elementului românesc dincolo de Nistru, în epocile medievală și modernă, se datorează unui „descălecat al cetelor de emigranți români de dincoace de Nistru, care mânați de diferite nevoi, își căutau o patrie nouă în meleagurile podolice și în stepele Oceacovului”. Anume pe calea unei colonizări latente, malul stâng al Nistrului și al afluenților săi, s-a populat de-a lungul timpului cu așezări moldovenești „după chipul și asemănarea așezărilor de acasă din vechea Moldovă”.

Migrații și colonizări

Această prezență românească peste Nistru a permis Țării Moldovei să pretindă o anumită influență asupra regiunii în rivalitate cu lituanieinii și polonezii încă de la sfârșitul sec. XIV - începutul sec. XV, iar ulterior și în disputele cu tătarii și chiar turcii. Evoluția toponimiei localităților din stânga Nistrului, unde regăsim denumirile Delacău, Carasu, Sucleia, Tașlâc, constituie o mărturie certă, că localitățile românești au continuat să existe și pe timpul dominației turanice, menținând o linie de continuitate cu restul spațiului românesc.

Alături de moldoveni, un număr important de ardeleni au colonizat regiunile de peste Nistru, majoritatea oieri de prin regiunea Sibiului (mărgineni) sau Săcele Brașovului (mocani), atrași de nesfârșitul stepelor pontice dintre Nistru și Nipru. Ca mărturie a acestei migrații s-au păstrat mai multe denumiri de sate românești: Stâna, Brașoveanca, Ciobănea, Târla, Săliștia, Odaia, Nădlac, Tălmaciu (ultimele patru localități de peste Bug).

Nicolae Iorga numește acest fenomen de strămutare „un lung proces secular”, prin care s-a creat viața românească de peste Nistru, care a făcut ca în secolul XV Nistru să fie „nu doar un hotar moldovenesc, ci un râu românesc”.

Migrația românilor peste Nistru a fost un proces istoric continuu. La sfârșitul secolului XVI unele surse istorice atestă la cursul de mijloc al râului Nipru apariția unui grup de țărani din Dobrogea, care au refuzat să plătească domnitorului Țării Moldovei impozite pentru aratul pământului și pășunat. Mai mulți moldoveni și dobrogeni (denumiți ciutaci) s-au mutat în stânga Nistrului ca rezultat al fiscalității excesive din perioada domniei lui Iancu Sasu (1579-1582).

Colonizările românești în regiune au continuat mai ales în perioada lui Duca-Vodă, care pentru o scurtă perioadă a exercitat domnie asupra Ucrainei, aspect asupra căruia vom reveni mai târziu. Printre colonizările care au sporit expansiunea transnistreană a fost colonizarea lui Dimitrie Cantemir, împreună cu refugiați români, după înfrângerea de la Stănilești. Această colonizare s-a făcut în regiunea Harkovului și Iziumului, în apropierea satelor autohtone românești.

După 1774 teritoriul dintre Bug și Nipru va fi anexat de Imperiul Rus, care l-a consolidat ca o zonă de apărare împotriva tătarilor, turcilor și cazacilor. Românii din regiune au jucat un rol important în construcția întăriturilor și cetăților, dar aceștia, de asemenea, au făcut parte din armata rusă. Această armată a fost întărită prin recrutări de români din toate provinciile românești și se colonizează pe malul drept al Niprului, în districtele Olviopol și Novomirgorod. Românii au participat la construcția cetății Elisaveta (Elisavetgrad, ulterior Kirovograd) și au format palanca (unitate militară) Gardului de la Bug.

În anii 1750-1760 maiorul român Lupu se distinge prin extinse colonizări, făcute cu români din Moldova și Muntenia, așezați în jurul orașelor Krikov, Țîbulev, Krîlev, Beciul (actualmente Alexandrovka). Un al grup numeros de români s-au așezat în jurul orașului Ekaterinoslav (Dnepropetrovsk, actualmente Dnepr) și Nikolaev.

Ponderea şi rolul populației din Principatele Moldovei şi Ţării Românești în popularea şi valorificarea acestor pământuri transnistrene pe parcursul secolelor Evului Mediu a fost permanent considerabilă, moldovenii deținând în secolul XVIII primul loc dintre toți cei care au continuat să vină din partea Nistrului în cadrul procesului așa-numitei colonizări populare, spontane (alcătuind, de exemplu, la 1754 – 3 840 de persoane sau 78,05% din numărul coloniștilor militari, care au venit din sud-estul Europei în aşa-zisa Serbie Nouă – partea de nord a viitoarei gubernii Herson).

Extensiuni domnești peste Nistru

În Țara Moldovei exista de la începuturi o practică extinsă ca o serie de dregători și boieri de la curte, precum și țăranii remarcați în lupte, să primească pământuri în stânga Nistrului. Alexandru cel Bun s-a bazat pe alianța cu Polonia pentru a-și susține pretențiile asupra acestei regiuni contra lituanienilor, lucru pe care ulterior l-a făcut și Ștefan cel Mare. Domnitorul moldovean Ieremia Movilă (1595-1600/1600-1606), a avut proprietăți extinse pe malul stâng al Nistrului, unde la 1595 a fondat localitatea Mohilău (Moghilev-Podolsk actualmente), donată fiicei sale, căsătorită cu un descendent al familiei Potocki din nobilimea Poloniei. În a doua jumătate a sec. XVII, Mohilău a devenit unul din cele mai mari orașe ale Podoliei.

Influența românilor peste Nistru sporește în perioada de domnie a lui Vasile Lupu (1634-1653), care prin căsătoria fiicei sale Ruxanda cu Timuș, fiul hatmanului ucrainean Bogdan Hmelnițki, obține unele localități din stânga Nistrului, cu centrul la Rașcov, pe care le-a deținut timp de mai multe decenii, loc din care a făcut, potrivit lui Nicolae Iorga, „un centru de adevărată civilizație”.

Atestări românești politice, militare și culturale

Soarta românilor din stânga Nistrului a fost marcată de rivalitățile regionale intense, dintre Țara Moldovei, Lituania, Polonia, Hanatul Crimeii și Imperiul Otoman, iar ulterior Imperiul Rus, care în diferite perioade și pentru diferită durată de timp au exercitat asupra regiunii dominație. Românii vor juca un rol important în desfășurarea evenimentelor de peste Nistru, având o contribuție importantă la influențarea proceselor politice, militare, sociale și educaționale din acest spațiu. Aceștia au avut contribuție la organizarea căzăcimii ucrainene, organizată în Polonia de Ostafie Dașcovici pentru a opri năvălirea tătarilor. În 1570 apare ca hatman (comandant militar) al cazacilor Ioan (Nicoară) Potcoavă, care avea în subordonare un contingent covârșitor românesc.

Către această perioadă, datorită colonizărilor permanente, românii de peste Nistru erau atât de numeroși și de bine organizați, încât sunt atestați documentar în mai multe cronici ca părtași activi la diversele rivalități dintre puterile din regiune. Cea mai remarcabilă evidență a acestei implicări sunt cohortele așa-numiților „Daci Transnistreni”. Printre polcovnicii armatei lui Bogdan Hmelnițki figurau mai multe nume românești, printre care Toader Lobodă, polcovnic de Pereiaslav, Marin Pușcaru, polcovnic de Poltava, Burlă, polcovnic de Gdansk, Pavel Apostol, polcovnic de Mirgorod și Dumitrașcu Raice, care a colonizat pe teritoriul căzăcesc 500 de familii românești.

Unii dintre acești comandanți militari erau deopotrivă guvernatori civili și oameni politici. Potrivit mărturiilor documentare, la semnarea tratatului de la Pereiaslav dintre Ucraina lui Bogdan Hmelnițki și Rusia lui Alexei Mihailovici în anul 1654, au luat parte la tratative românii Pavel Apostol și Dumitrașcu Raice.

Cea mai spectaculoasă prezență românească este atestată în timpul campaniei din Rusia a regelui suedez Carol XII (1709), care, datorită alianței cu Ivan Mazepa, a beneficiat de susținerea moldovenilor transnistreni din zona Oceacovului contra armatei țarului Petru I. O personalitate românească de prim-rang al vremii a fost Dănilă Apostol, fiul polcovnicului Pavel Apostol, care la 1 octombrie 1727, la marea întrunire a cazacilor este ales hatman al Ucrainei. Apostol Dănilă a păstrat puternice relații familiale în Țara Moldovei, inclusiv la nivelul casei domnești, era bine cunoscut cu Ivan Mazepa, dar avea relații extinse și în Rusia, unde în 1728 a participat la încoronarea țarului Petru II, apoi la funeraliile sale în 1730.

Deosebit de importantă este activitatea religioasă, culturală și educațională a lui Petru Movilă, arhiepiscop și din 1633 mitropolit al Kievului, al Galiției și al întregii Rusii. Printre numeroasele sale realizări ca arhiereu se numără transformarea colegiului pe care îl înființase la Kiev în Academie, considerată cea mai veche instituție de învățământ superior la slavii ortodocși. P. Movilă a înființat tipografii la Kiev şi Lvov pentru a revigora cultura ortodoxă, se cunosc circa 50 de publicații, scoase de sub tipar cu îngrijirea directă a mitropolitului Petru Movilă, unele fiind lucrate de el însuși, altele de către ucenicii săi, dar toate purtând în prefață cuvântul său de binecuvântare.

Duca-Vodă – domn al Moldovei și Ucrainei (1681-1683)

Această perioadă scurtă de control al domnitorului Țării Moldovei asupra regiunii transnistrene, vine să înlăture încrederea puternic înrădăcinată în mentalul colectiv român, că acest spațiu al românității n-a făcut parte niciodată dintr-o formă de conducere sau statalitate românească, iar pe de alta să confirme linia de continuitate a intereselor pe care domnitorii Țării Moldovei le aveau asupra regiunii, pe care invariabil au privit-o dacă nu ca o parte integrantă a statului moldovenesc, atunci ca o zonă firească a prezenței românești.

Tradiție și continuitate românească după Nistru

Printre cele mai importante argumente ale legăturii organice dintre românii transnistreni și restul românilor sunt modul lor de viață și caracterul fluid al trecerii peste Nistru, care a fost o constantă pe parcursul istoriei. În primul rând, românii transnistreni au fost o perioadă îndelungată parte a regatului Poloniei, care întotdeauna a respectat dreptul românesc ca mod de administrare a comunităților din regiune. După unirea cu Rusia la 1654, românii pe baze de tratate, la care au participat în mod direct Pavel Apostol și Dumitrașcu Raice, au păstrat drepturile moștenite de la polonezi. Prin urmare, românii transnistreni au trăit de secole după obiceiurile lor tradiționale, pe care le-au transmis mai târziu coloniștilor. Mai mult decât atât, chiar dacă erau așezate după sistemul căzăcesc, comunitățile și-au păstrat specificul românesc, dreptul românesc căpătând o valoare și mai mare în timpul domniei lui Duca-Vodă.

În al doilea rând, comunitățile românești din stânga Nistrului erau legate direct de Țara Moldovei prin activitățile economice și sociale. Ocupațiile tradiționale erau agricultura, păstoritul și meșteșugăritul. Adeseori hotarele satelor din dreapta Nistrului treceau în stânga Nistrului, iar pășunile celor două maluri ale Nistrului erau folosite reciproc de românii din stânga și din dreapta fluviului. Același lucru era și cu pescăritul. Modelul caselor, construite din bârne și nuiele unse cu lut, era la fel ca și în alte părți din spațiul românesc. La piețele din Căușeni și Tighina se cumpărau și transportau peste Nistru mărfuri aduse din Iași, București, Rusciuc, Adrianopol, etc., care ulterior erau realizate la Dubăsari, Oceacov și alte localități de pe malul stâng al Nistrului.

Conceput în spiritul unei istorii paralele a comunismului din România și R(A)SS Moldovenească, într-o manieră absolut inovatoare pentru spațiul românesc, Blogul „Comunismul în Oglindă” ne oferă posibilitatea abordării unui spectru divers de tematici. Exceptând partea dedicată comunismului din România, elaborată de colegul Dorin Dobrincu, până în acest moment am prezentat trei mari blocuri de articole: primul dedicat tipologiei comunismului sovietic, cel de-al doilea tentativelor de comunizare a Basarabiei, întreprinse până la 28 iunie 1940, iar cel de-al treilea pregătirii anexării teritoriului dintre Prut și Nistru, întreprinse prin intermediul Legației Sovietice de la București.

Dacă aceste trei blocuri au avut o componentă preparatoare, pentru înțelegerea tipologiei regimului totalitar sovietic și a formelor sale de manifestare în exterior, următorul bloc, dedicat istoriei constituirii și evoluției Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenească (1924-1940), ne aduce în esența problemei. În primul rând pentru că este prima formă de regim comunist experimentată de români, iar în al doilea rând deoarece are o legătură directă cu istoria R. Moldova, care-și revendică o parte a moștenirii sale istorice de la acest regim.

Istoria apariției RASSM trebuie privită în conexiune cu evoluția problemei naționale în URSS, cu aspirațiile sale imperialiste în regiune, dar și într-o interdependență cu procesul de integrare a Basarabiei în cadrul României Mari. Pornind de la aceste premise, vom aborda problema comunismului de peste Nistru în raport cu trei aspecte de analiză istorică, care au lăsat o amprentă decisivă asupra dezvoltării Basarabiei, R(A)SSM și R. Moldova în secolul XX:

1. Primul aspect ține de problema modernizării Basarabiei, prima modernizare după tipare românești și europene, care pe de o parte venea într-o regiune dominată de un regim de asuprire țaristă, iar pe de altă parte era paralelă unui model de modernizare sovietică, în mare parte bazat pe violența și mobilizarea de tip totalitar;

2. Cel de-al doilea aspect se referă la anacronismele specifice noului stat românesc, la procesul de armonizare și sincronizare a Vechiului Regat cu restul provinciilor, proces care a generat animozități firești între diferitele componente istorice ale statului român, dar care urmează a fi interpretate în acel context concret și nu manipulate de propaganda sovietică de peste Nistru post-factum;

3. Al treilea aspect este legat de politicile sovietice față de Basarabia, care conțin trei componente importante: activitatea diplomatică de contracarare a suportului extern pentru posesia românească a Basarabiei; acțiunea subversivă sovietică în Basarabia și subminarea autorității administrației românești; crearea RASSM și proiectarea unui model concurent de construcție identitară, pe care metaforic l-am denumit „Homo Moldovanus Sovietic”.

În cele din urmă, mai există un aspect legat de interpretarea moștenirii interbelice și instrumentalizarea ei de către statul sovietic în modelarea RSS Moldovenească, dar și mai târziu, după independența R. Moldova, în modelarea identității „moldovenești stataliste” de către elitele neocomuniste. Existența acestui paralelism în construcția națională pe cele două maluri ale Nistrului (Basarabia românească versus Transnistria sovietică) a creat multiple disfuncționalități în dezvoltarea firească a Basarabiei interbelice, dar acest fapt a fost ulterior complicat de felul în care propaganda și ideologia sovietice a încercat demontarea și demonizarea românismului în teritoriul dintre Prut și Nistru după 1940/1944.

Originile și evoluția istorică a moldovenilor transnistreni

Pentru a înțelege fenomenul comunizării moldovenilor transnistreni de către regimul totalitar sovietic se impune o scurtă istorie a originii lor și evoluției în context regional. Dacă din mai multe puncte de vedere istoria românilor din Basarabia a fost în atenția politicilor românești, fapt ce a generat o intensă cercetare istorică a acestora, atunci evoluția românilor de la est de Nistru a fost văzută de cele mai multe ori fragmentar și/sau tratată diferențiat de cea a restului românilor. Această abordare a fost și este rezultatul unui stereotip de percepție, persistent încă în spațiul românesc, că dacă istoria românilor dintre Prut și Nistru este parte organică a istoriei românilor în general, atât până la 1812, cât și după anexarea acestui teritoriu la Imperiul Rus, atunci istoria românilor de după Nistru, care n-a făcut parte organică din Țara Moldovei, este „altceva” și prin urmare văzută „altfel”.

Românii de la Est de Nistru, deseori prezentați în tratatele de istorie a românilor drept români transnistreni, constituie o categorie aparte de cercetare, cu multiple variațiuni de manifestare. În primul rând, istoria acestor români este legată de etnogeneza românilor, iar mai târziu cu istoria românilor din Țara Moldovei, în diferite etape ale istoriei antice, medievale și moderne aceștia migrând sau strămutându-se peste Nistru. Arealul geografic al acestei categorii este de obicei între Nistru și Bug, cu extinderi peste Bug până la Nipru, dar ca rezultat al transformărilor teritoriale și politice din vara anului 1940, românii din acest spațiu vor deveni parte a RSS Ucraineană și implicit a Uniunii Sovietice, cu ramificații spre nord (nordul Bucovinei și Ținutul Herța), Transnistria și sudul Basarabiei. Tocmai din acest considerent, deosebit de important pentru înțelegerea istoriei acestor români este cunoașterea procesului de concepere și realizare a RASS Moldovenești la 12 octombrie 1924, care a născut un proiect „statal” și identitar „moldovenesc” opus românilor și României.

Stabilirea geto-dacilor și romanilor, adică a strămoșilor noștri, în acest spațiu este atestată timpuriu arheologic și documentar, mult anterioară popoarelor care locuiesc actualmente aceste teritorii, iar de-a lungul mileniului întâi al erei noastre românii s-au regăsit permanent după Nistru.

Această populație autohtonă a trebuit să lupte pentru supraviețuire în epoca marilor migrații, la începuturile evului mediu, dar și mai târziu, cu numeroase triburi nomade venite din Asia, iar în perioada de apariție a statelor să devină angrenată în rivalitatea regională dintre turci, tătari, polonezi, lituanieni, iar mai târziu ruși. Cu toate acestea, domnii Țării Moldovei au continuat să-și exercite influența asupra cestor teritorii, iar unul din ei, Duca Vodă, numit de otomani și hatman al Ucrainei de pe malul drept al Niprului, a unit administrativ pentru o anumită perioadă de timp teritoriile din stânga și dreapta Nistrului. În plus, deseori se omite faptul că românii din stânga și dreapta Nistrului au trăit de la 1812 până la 1918 într-un singur stat, Imperiul Rus, uneori chiar sub o singură administrație, cum a fost cazul guvernământului Podoliei la începutul secolului XIX.

Între 1940-1941 și 1944-1990, românii de pe ambele maluri ale Nistrului au fost uniți într-o republică sovietică, iar orașul Chișinău a devenit principalul punct de atracție pentru românii transnistreni. Asta fără a pomeni faptul că și la ora actuală, chiar dacă într-un mod deformat, dar formal, românii de pe ambele maluri ale Nistrului sunt parte a celui de-al doilea stat românesc, Republica Moldova.

Prin urmare, dacă pentru românii din stânga Prutului istoria înstrăinării de restul neamului românesc începe cu anul 1812, atunci pentru românii de dincolo de Nistru, procesele de deznaționalizare și rusificare, la care ulterior se vor adăuga cele de ucrainizare, vor începe la 1791-1793. Prezentarea istoriei românilor din acest spațiu până la aceasta dată, vine să descopere o pagină puțin cunoscută a istoriei românilor de la est de Nistru, care doar periodic și episodic a fost în centrul politicilor românești, cum va fi cazul administrației românești din Transnistria dintre 1941-1944.

Românii transnistreni de la geto-daci la Țara Moldovei

Procesul consolidării tracilor septentrionali a condus la formarea etnosului geto-dacilor, care în secolele IV-III î. Hr. se extinde pe tot teritoriul de la Balcani și până dincolo de Nistru. Scrierile autorilor greci, care sunt cele mai importante izvoare documentare ale perioadei, ne confirmă faptul că principala populație sedentară din spațiul dintre Balcani, Nistru, Carpați și Marea Neagră în sec. I î. Hr. – sec. I d. Hr. o constituiau comunitățile geților.

Deosebit de influentă și puternică a fost perioada domniei lui Burebista (87-44 î. Hr.), când prin unirea geto-dacilor s-au pus bazele unui stat, cu o armată ce număra circa 200 mii de luptători. Burebista și-a extins influența pe un spațiu vast – de la cursul de mijloc al Dunării până la Bug, sub controlul său aflându-se cetățile grecești Tyras, Olbia (aflată la gurile Niprului) și alte colonii din nordul Mării Negre.

După cucerirea Daciei, cultura și limba romanilor au influențat puternic și spațiul dacilor liberi, precum și alte triburi, care locuiau în acea perioadă în spațiul nord-pontic. Istoricii romani Strabon și Plinius cel Bătrân constatau la începutul secolului I d. Hr. (la fel ca și Herodot anterior) că pe ambele maluri ale Nistrului locuiau tirageții, adică geții de pe malurile râului Tyras (Nistru). Un secol mai târziu Ptolomeu ne arată că alături de tirageți, între gurile râurilor Bug și Dunăre, precum și mai la nord aproape de Carpați, se aflau triburile getice ale carpilor. Potrivit istoricului roman, de-a lungul râului Nistru se aflau 5 orașe, inclusiv Clepidava geto-dacică (amplasată în regiunea Movilău, actualmente Moghilev-Podolsk).

O importantă caracteristică a epocilor mai târzii a fost adâncirea conviețuirii româno-slave, sinteza culturală astfel realizată făcând posibilă, până la sfârșitul secolului XI, asimilarea slavilor nord-dunăreni în masa populației românești. Ca rezultat al acestor evoluții, în secolul VIII-IX, de la nord de Dunăre și până în stânga Nistrului are loc finalizarea procesului de constituire a poporului român și a limbii române.

Relațiile populației române locale cu nomazii și statele vecine se regăsesc în mai multe mărturii ale timpului: vlahii ca participanți la luptele pentru tronul Rusiei Kievene sunt menționați de mai multe ori în cronicile ruse, aceștia fiind românii de pe ambele maluri ale cursului de mijloc al Nistrului. Istoria românilor de la est de Nistru, deveniți ulterior români transnistreni, a fost pe parcursul evului mediu și al modernității timpurii parte integrantă a istoriei Țării Moldovei și implicit al istoriei românilor, fapt care-l vom dezvolta în publicațiile următoare.