Sistemul puterii de stat în Uniunea Sovietică era dual şi ambiguu: exista un sistem declarat formal, consfințit în constituțiile sovietice (URSS a avut patru constituții: 1918, 1924, 1936 (stalinistă), 1977 (brejnevistă)) şi unul real, care funcționa conform unor legi nescrise, întărite de aparatul de partid şi de stat, bazat pe constrângere şi propagandă.

Conform constituțiilor sovietice URSS era un stat federal de tip parlamentar cu un sistem de alegeri democratic în organele supreme ale puterii de stat. Componența republicilor sovietice unionale a variat în timp până la 16 în 1956, apoi 15 până în 1991. În realitate, acesta era un stat unitar, deoarece toate drepturile fundamentale aparțineau organelor federale, dreptul republicilor se realiza după principiul rezidual, iar dreptul proclamat la ieșire din Uniune nu prevedea niciun mecanism concret de realizare.

Alegerile, organizate pe principiul lipsei de alternative şi sub pericolul real de pedeapsă pentru neparticipare, erau o formalitate. Organul suprem al puterii de stat – Sovietul Suprem al URSS şi Prezidiumul său, avea un caracter decorativ, adică accepta şi formaliza deciziile adoptate de alte organe, care reprezentau puterea reală. Aceste organe au fost în perioada sovietică Comitetul Central al unicului partid existent în țară – Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) – şi structurile sale executive – Biroul Politic (Politbiuroul), Biroul Organizator (Orgbiuroul) şi Secretariatul, aflate sub controlul Secretarului General.

Organele supreme de partid se ocupau de absolut toate problemele vitale ale țării. Spre exemplu, Secretariatul dădea acordul de organizare şi desfășurare a sesiunilor Sovietului Suprem, conducea activitatea sindicatelor, Komsomolului şi altor organizații sociale, lua deciziile asupra problemelor de politică externă, asupra celor de cultură, educație, sport şi multe altele, dar cel mai important – era responsabil de numirea cadrelor, adică de nomenclatura sistemului. Listele nomenclaturiste cuprindeau nu numai instituțiile de partid, sovietice şi de stat, dar şi aşa-numitele organe de alegere, organizațiile sociale şi de creație, comandamentul superior al Forțelor Armate, conducătorii instituțiilor de învățământ şi știință, redactorii ziarelor şi revistelor, întregul corp diplomatic, directorii, inginerii principali şi constructorii principali ai întreprinderilor de producție, directorii de teatre, circ, etc. Loialitatea politică, capacitatea de a executa fără crâcnire directivele care veneau de sus erau condițiile principale pentru numirea în nomenclatură.

Sistemul nomenclaturist de partid şi de stat penetra societatea în totalitate şi era mecanismul real de execuție şi putere atât în centru, cât şi local. Acest mecanism era extrem de centralizat după principiul unei ierarhii stricte de tip liderist. În fruntea sistemului era un singur om – conducătorul partidului, care în diferite perioade putea ocupa concomitent şi funcția de Președinte al guvernului şi Comandant Suprem, dar putea şi să le refuze, fără ca puterea să scadă. Conducătorii URSS au fost V. Lenin (1917-1924); I. Stalin (1924-1953); N. Hrușciov (1953/1956-1964); L. Brejnev (1964-1982); I. Andropov (1982-1984); N. Cernenko (1984-1985) și M. Gorbaciov (1985-1991). De facto, Uniunea Sovietică era un stat în care puterea nelimitată a unui om se baza pe o clasă privilegiată, care se afla într-o dependență totală de sistem, şi bazată pe un aparat represiv puternic.

Un astfel de regim, care tindea spre un control asupra societății şi individului, spre o ideologie unitară, este numit totalitarism, iar regimul comunist sovietic şi-a păstrat caracterul totalitar până la sfârșitul existenței sale.

Statul Partidului Unic

Partidul Comunist a fost organul principal de represiune împotriva societății sovietice, pe care a exercitat-o cu o precizie şi eficacitate sporită, pe măsura infiltrării totale în societate. Pentru a ieși învingător atât în lupta de clasă care se „intensifica”, cât şi din lupta împotriva „agenților străini”, Partidul trebuia să-şi consolideze monolitismul. El își exercită astfel puterea tiranică şi legitimă în toate domeniile datorită următoarelor trăsături:

1. Ca expresie avansată a popoarelor sovietice, care erau „vârful de lance” a istoriei mondiale, Partidul era posesorul „Adevărului (Pravda)”. El definea nu numai linia politică „justă”, dar şi ceea ce este „Adevăr”, „Frumos” şi „Bun”. Partidul era nu numai o realitate practică, dar şi posesorul „cunoașterii” şi depozitarul „adevărului”. Toate concentrate în sloganul „statul este partidul, iar partidul este statul”, care oferea partidului o dimensiune de „sacralitate”.
2. Aura de sacralitate este cea care a transformat Uniunea Sovietică în patria socialismului – supunerea şi respectul obligatorii față de aceasta a dobândit valoare universală pentru susținătorii din întreaga lume. Interesele singurului stat în care s-a instaurat socialismul erau prioritare în realizarea universală a socialismului. Astfel, se instituie o piramidă de subordonare, în vârful căreia s-a situa Biroul Politic al PCUS, care decidea pentru toate celelalte partide comuniste, iar cele mai puternice dintre acestea jucau același rol față de partidele comuniste subordonate lor.
3. Prin intermediul „sacralității”, prin reamintirea constantă a succeselor industriale, sociale, științifice repurtate de către Uniunea Sovietică înainte şi după cel de-al Doilea Război Mondial, prin sacrificiile făcute în timpul războiului, s-a instituit un centralism politic autoritar, un tip original de tiranie mondială (J. Monnerot identifică din acest punct de vedere stalinismul cu Islamul).

Sistemul pătrunderii omniprezente a statului a început să se formeze în Rusia Sovietică imediat după venirea la putere a bolșevicilor şi instaurarea partidului unic. Ce a întărit în mod special totalitarismul sovietic a fost „statalizarea” economiei, prin care statul devenea unic proprietar, unic aprovizionator şi hrănitor, repartizator al tuturor bunurilor, garant al bunăstării sociale pentru toți şi fiecare, depozitar al valorilor morale, protector al vieții personale, apărător de „dușmanul” extern, etc. Omniprezența economică a statului se combina reușit cu cea politică şi ideologică, iar acest fapt făcea viața personală a fiecărui individ aproape în exclusivitate controlată şi dependentă de birocrația de stat. Regimul sovietic își rezerva dreptul la intervenție chiar şi în intimitatea sexuală a cetățeanului sovietic: „Proletariatul are toate drepturile la amestec în activitatea haotică a vieții sexuale. Activitatea sexuală a încetat să mai fie o exprimare particulară a individului singularizat...Activitatea sexuală este admisă doar în acea formă care contribuie la sporirea sentimentelor colective, organizării de clasă, întăririi producției, procesului de cunoaștere”.

Nomenclatura – casta privilegiată a sistemului

În condițiile realității sovietice, modelul de „modernizare” a devenit intrinsec legat de noua elită nomenclaturistă, care prin origini şi funcție era legată de centralismul sistemului economic şi politic. Formarea nomenclaturii a cunoscut două tendințe contradictorii: pe de o parte îndepărtarea de la putere şi eliminarea fizică a „gărzii leniniste”, pe de alta procesul de reproducere a noii elite, de tip stalinist. La diferite nivele au rămas persoane, care trebuiau în permanență să-şi demonstreze loialitatea față de regim, să participe la crimele acestuia, tremurând de frică şi suportând toate umilințele. Anume această elită nouă sovietică, născută în epoca masificării societății, a devenit stâlpul noului regim politic, care reprezenta „dictatura proletariatului” şi care în aparență era o dictatură a maselor. La această percepție a contribuit şi faptul, că majoritatea acestora erau ieșiți din „popor”, adică din țărani şi muncitori. Originea socială a elitei politice din PCUS (membrii Biroului Politic, Biroul de Organizare şi Secretariatul CC) în perioada 1917 – 1989 ne arată că dintr-un total de 193 oameni (64 în 1917-1929; 129 în 1930-1989) erau muncitori – 51 (26,2%); țărani – 68 (35,2%); meșteșugari – 10 (5,2%); funcționari – 33 (17,1%); dvoreni sau slujitori ai cultelor – 5 (2,6%); alte sau necunoscute – 26 (13,4%)

Posedând un drept enorm, uneori fără control asupra nivelelor sociale inferioare, nomenclatura era la rândul ei într-o dependentă totală de instanțele superioare de partid şi nu era protejată împotriva terorii totalitare. Ierarhiile superioare ale regimului trăiau într-o stare permanentă, obsesivă, de frică. În aparență nomenclatura nu cunoștea dificultății existențiale, ea având multiple privilegii materiale, banale uneori într-un mediu de normalitate, dar în același timp substanțiale într-o țară săracă, a consumului limitat. În realitate, cultivarea oficială de către regim a ascetismului, care corespundea spiritului modelului proletar şi care necesita sacrificii, impunea nomenclaturii camuflarea privilegiilor „legale” de ochii lumii. În plus, aceste privilegii puteau în orice moment fi pierdute, deoarece erau privilegii ale funcției. Nomenclaturiștii de rang superior atât în centru, cât şi la periferii, puteau folosi timp îndelungat poziția lor pentru a se îmbogăți, fura, desfrâna, însă orice epizod din viața lor era suficient pentru a-l „doborî” pe nomenclaturistul indezirabil, pentru a scăpa de concurent. Structura „militarism-mobilizare-centralism” constituia coloana totalitarismului sovietic. Nomenclatura era cerberul acestui sistem şi aceasta era pregătită să-i asigure vitalitatea, chiar cu prețul renunțării la continuarea modernizării.

M. Djilas a numit acest tip de nomenclatură „noua clasă”, care își „sustrăgea puterea, privilegiile, ideologia, habiturile dintr-o formă deosebită, specială de proprietate. Este vorba despre proprietatea colectivă, adică cea pe care o conduce şi pe care o repartizează în „numele poporului”, în „numele societății”. Mai explicit în acest sens, M. Voslenski într-o lucrare cu titlul sugestiv – Nomenclatura. Clasa dominantă a URSS - scria că „proprietatea socialistă era proprietatea colectivă a nomenclaturii”.

Evoluția ulterioară a republicilor sovietice, când a venit momentul transformării acestei proprietăți colective în una privată, a confirmat omnipotența nomenclaturii, aceasta la toate nivelele, având încrederea deplină în drepturile sale, împărțindu-și bogățiile țării și puterea. Această repartizare a fost una extrem de simplă, deoarece a fost ușurată şi pregătită de întreaga perioadă sovietică, care a „obișnuit” societatea atât cu statutul atotputernic şi atotpermisibil al nomenclaturii, cât şi cu lipsa de reacție a „maselor” la acest statut.

La începutul anului 1997 din cele 15 foste republici sovietice, 7 erau conduse de persoane care au făcut la timpul lor parte din ierarhia superioară de partid a URSS şi care intrau în lista celor „229 lideri de la Kremlin”: Aliev (Azerbaidjan), Elţîn (Federaţia Rusă), Karimov (Uzbekistan), Lucinschi (R. Moldova), Nazarbaev (Kazahstan), Niazov (Turkmenistan), Şevarnadze (Georgia). Doi foști „conducători” – Stroev şi Malafeev – erau în acel timp președinții camerelor în parlamentele Federaţiei Ruse şi Belorusiei, iar Primakov era ministru de externe al Federaţiei Ruse. Un alt reprezentat al ultimei generații kremliniste – Mutalibov – fusese anterior președintele Azerbaidjanului. Președinte al Lituaniei a fost Brazauskas, cândva primul secretar al CC al PC din Lituania, iar primii președinți post-sovietici în Ucraina şi R. Moldova au fost Kravciuk şi Snegur, ambii foști secretari ai Comitetului Central în aceste două republici.

Prăbuşirea Uniunii Sovietice în anul 1991 a generat o efervescenţă a discuţilor între specialiştii din diferite domenii asupra naturii statului sovietic. Însumând totalitatea acestor dezbateri, ne-am propus o analiză a caracteristicilor regimului totalitar sovietic reieşind dintr-o perspectivă tridimensională. Prima dimensiune este dimensiunea totalitară, care indiferent de intensitatea care i se atribuie în diferitele perioade de existenţă, a fost caracteristica esenţială a comunismului sovietic. Cea de-a doua dimensiune, una dintre cele mai contradictorii de altfel, este dimensiunea „modernizării” sovietice, care este de multe ori considerată a fi piesa de rezistenţă, elementul „pozitiv” ale comunismului, în disputa legată de aspectul identitar al regimului sovietic. În sfârşit, există o dimensiune imperială a regimului totalitar sovietic. Dacă primele două dimensiuni ale regimului comunist, cu varii intensitate a acţionat atât „constructiv”, cât şi distructiv, represiv asupra tuturor reprezentanților statului sovietic, inclusiv asupra ruşilor, atunci pentru naţiunile şi naţionalităţile non-ruse ale URSS, regimul totalitar s-a suprapus şi prin politica imperială, de deznaţionalizare, care nu s-a referit la ruşi ca naţiune dominantă a URSS, conferind legitimitate și continuitate ideii imperiale.

Instaurarea comunismului sovietic: o perspectivă istoriografică

Regimul totalitar sovietic a luat naştere la finele Primului Război Mondial, când în contextul unei acute crize politice, economice şi sociale, determinate atât de efectele războiului, cât şi de condiţiile specifice, interne de evoluție a Rusiei, bolşevicii au efectuat o lovitură de stat în octombrie 1917, proclamând Rusia o republică a sovietelor.

Din punct de vedere al istoriografiei putem identifica cel puţin trei puncte de vedere legate de caracterul acestui eveniment:

a. Versiunea liberală - Pentru o şcoală de istorici, care ar putea fi numită „liberală”, revoluţia din octombrie a fost un puci. Potrivit acestora la începutul anului 1917, autoritatea Imperiului ţarist era contestată de două mişcări. Prima era mişcarea revoluţionară, cu tradiţii pornind de la decembrişti, Neakceav, Herţen, Cernîşevski și narodnici până la apariţia Partidului Social- Democrat în anul 1898, scindat în menşevici şi bolşevici în 1903. Această grupare milita pentru abolirea monarhiei, lichidarea proprietăţii de pământ, lupta împotriva capitalismului, iar unicul instrument pentru realizarea acestor deziderate era văzută revoluţia şi răsturnarea ordinii existente. Cea de-a doua mişcare era o alternativă paralelă autocrației, una „burgheză”, liberală, democratică și constituțională. Aceasta cuprindea populaţia activă angajată în auto-guvernarea locală şi regională, asociaţiile profesionale, presa independentă, societăţile educaţionale şi culturale. Deşi cu mare întârziere şi dificultate, statul rus începuse să se transforme după 1905, iar aşa măsură încât instituirea Dumei în 1906 sau reformele lui Stolâpin în 1907 lăsau să se înţeleagă că regimul ar fi putut evolua gradual dacă nu spre o democraţie, atunci cel puţin spre un constituţionalism liberal. Abdicarea ţarului şi prăbuşirea monarhiei în februarie 1917 erau începutul unei reforme profunde care ducea la formarea unei naţiuni moderne ruse în varianta occidentală. Prin urmare, lovitura de stat din noiembrie 1917 efectuată de bolşevici sub conducerea lui Lenin nu a răsturnat ţarismul, ci a înlăturat primul guvern democratic al Rusiei, punând capăt unui experiment incipient de democratizare al acesteia.

b. Paradigma marxist-leninistă - Confruntată cu o astfel de interpretare, istoriografia sovietică a încercat timp de peste șapte decenii să arate că, de fapt, lovitura din 25 octombrie/7 noiembrie 1917 a fost un fatalism istoric, o finalitate prognozată, inevitabilă, logică, a unui proces, asumat conştient de „masele populare” sub conducerea bolşevicilor. Pedalată de ideologia sovietică de-a lungul existenţei regimului comunist, această abordare a devenit unul din miturile fondatoare ale statului sovietic, care dincolo de „sacralitatea” pe care o acorda actului în sine, făcea intangibilă problema legitimităţii regimului – dacă „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie” era un proces inevitabil, logic al istoriei, prevestitor al „eliberării” popoarelor din întreaga lume, atunci totalitatea proceselor pe care le-a declanşat (sistemul politic, deciziile, instaurarea statului, teroarea, represiunile, etc.) erau perfect legitime, cu toate „abaterile și încălcările” atestate în perioada stalinistă. Colapsul regimului sovietic a dus în mod firesc la o deligitimare şi desacralizare a „Revoluției din octombrie”, şi odată cu asta a regimului totalitar comunist pe care l-a generat. Chiar dacă acest concept este aparent abandonat ca şi perspectivă de abordare, el nu şi-a epuizat în totalitate resursele de perpetuare politice, atât în Rusia post-comunistă, cât și în alte republici ex-sovietice. Acest fapt se referă şi la Republica Moldova, unde Partidul Comuniştilor, spre exemplu, aflat la guvernare timp de opt ani (2001-2009) a continuat să-şi revendice legitimitatea politică de la Lenin și „actul din Octombrie 1917”.

c. Paradigma consensuală - Atât abordarea „liberală”, cât şi cea „marxistă” pornesc de la o premisă ideologică în interpretarea evenimentului. În aceste condiţii apare un al treilea curent istoriografic, care are ca intenţie „deideologizarea” revoluţiei ruse, prin asumarea unui punct de vedere consensual. Altfel spus, acceptând ideea că revoluţia rusă era conformă unor aşteptări a poporului rus, istoricii constată că de fapt revoluţia a implicat prea puţin acest popor şi a fost în multe aspecte străină de intereselor şi aspirațiile acestuia.

Din acest punct de vedere „Revoluţia din octombrie” a fost o convergență circumstanțială dintre doi factori: pe de o parte cucerirea puterii politice de către un partid care se deosebea de restul prin structură, organizare, tactică şi ideologie, iar pe de altă parte o extinsă revoluţie socială, multidimensională şi independentă. Această revoluţie socială s-a manifestat în primul rând printr-o amplă răscoală ţărănească, o mişcare puternică, care îşi avea rădăcinile în adâncurile istoriei ruse, marcată nu numai de ura multisecularî a ţăranului rus faţă de moşierime şi boierime, dar şi de neîncrederea şi suspiciunea ţărănimii faţă de oraş, faţă de lumea externă, faţă de orice formă de intervenţie a statului în intimitatea lui. Dar a implicat de asemenea şi alte elemente sociale (nu în ultimul rând soldatul rus), amplificate de efectele intervenţiei străine şi a războiului civil. Prin urmare, „Revoluția din octombrie” a fost doar un episod din Marea Revoluție Rusă care începe în februarie 1917 și se termină la 30 decembrie 1922, odată cu formarea URSS.

Efecte imediate ale instaurării regimului comunist

Regimul totalitar sovietic s-a statuat treptat, influențat de câţiva factori obiectivi. Ideea bolşevică de a transforma această enormitate teritorială agrară și înapoiată într-o „oază” a egalităţii şi belşugului, de a forma o societate echitabilă, atrăgea desigur masele. Pentru asta, însă, era nevoie de a „sări” peste o epocă întreagă în dezvoltarea economică şi politică. Prin urmare erau necesare măsuri de constrângere (pentru a accelera procesul) şi un aparat puternic şi masiv de represiune şi administrare.

Un aport considerabil la formarea sistemului totalitar a adus conştiinţa socială a epocii războiului mondial şi celui civil, care au activizat mase enorme de segmente sociale marginalizate, așa-zisul „lumpen”, în sensul „Revoltei maselor”, consacrată de Ortega-y-Gasset (ţăranii de ieri, care şi-au pierdut rădăcinile din cauza slujbei îndelungate în armată, datorită sărăcirii sau proletarizării). Valorile anterioare, ale comunităţii ţărăneşti, care-i dădeau un sens al apartenenţei şi identităţii au fost cele care au determinat o predispoziţie către noua ideologie şi au servit ca fundament pentru formarea acesteia.

Elită incipientă de revoluţionari profesionişti a fost curând înghiţită, iar după aceea nimicită, de această nouă clasă în formare, care s-a format şi afirmat în timpul războiului civil. Căpătând proporţii, această clasă a devenit dominantă şi exploatând ideea atractivă pentru mase largi de construcţie a unei societăţi echitabile (preluată de la revoluționari), au creat un stat care era opusul total al idealului enunțat inițial.

Puterea birocraţiei de partid şi de stat – a „clasei noi” sau „nomenclaturii” – stabilită în anii 1920-1930, era bazată pe câteva criterii fundamentale: pe „proprietatea socialistă” asupra mijloacelor principale de producţie şi asupra produsului (adică înstrăinarea muncitorilor de proprietate), ceea ce permitea folosirea preţului excedent în interesul clasei conducătoare; pe un aparat represiv puternic pentru constrângere şi menţinerea puterii; pe inhibarea personalităţii, conştiinţei acesteia, independenţei şi iniţiativei; pe un sistem de administrare omniprezent, control total şi denunţ general; izolarea de lumea externă; pe rolul hipertrofic al ideologiei, care a creat un sistem de mituri, ce orienta poporul spre credinţa în conducător, spre „justeţea” liniei partidului şi infailibilității acesteia, pe caracterul temporar al greutăților, determinate de „ura” duşmanilor interni şi externi, care doresc nimicirea statului sovietic, pe promisiunea unui „rai comunist” care urma cât de curând să fie construit.

Regimul comunist a stat de la începuturi sub auspiciile violenţei şi a reprimării oricărei forme de libertate. Indiferent de justificările practice, naşterea statului sovietic nu a adus cu sine nici extinderea, nici „saltul calitativ” al democraţiei. Din contra, decretul care reduce libertatea presei, decretul de interzicere a grevei, refuzul bolșevicilor de a-i admite în Consiliul Comisarilor Poporului pe comuniștii de stânga şi alte partide de aceeași orientare, dizolvarea Adunării Constituante, crearea şi organizarea Direcţiei Politice de Stat (CEKA), crearea armatei permanente, proclamarea oficială a „terorii roşii”, subordonarea sindicatelor, birocratizarea sovietelor, interzicerea pluripatidismului, interzicerea fracţiunilor, instaurarea Partidului Unic – PCUS, şi justificarea recurgerii la dictatura personală, anunţau din start o deviere sensibilă de la postulatele enunţate.

Fiecare dintre măsurile enunţate mai sus a generat şi generează numeroase dezbateri în literatura de specialitate, inclusiv marxistă, profilându-se în epocă şi o tendinţă de a le justifica în numele necesităților practice şi al amenințărilor la adresa „cuceririlor” revoluţiei. Dezbaterea în jurul acestei chestiuni rămâne una pur empirică, or acest ansamblu de acţiuni a pregătit terenul pentru ce avea să urmeze ulterior – instaurarea regimului totalitar sovietic .