Prăbuşirea Uniunii Sovietice în anul 1991 a generat o efervescenţă a discuţilor între specialiştii din diferite domenii asupra naturii statului sovietic. Însumând totalitatea acestor dezbateri, ne-am propus o analiză a caracteristicilor regimului totalitar sovietic reieşind dintr-o perspectivă tridimensională. Prima dimensiune este dimensiunea totalitară, care indiferent de intensitatea care i se atribuie în diferitele perioade de existenţă, a fost caracteristica esenţială a comunismului sovietic. Cea de-a doua dimensiune, una dintre cele mai contradictorii de altfel, este dimensiunea „modernizării” sovietice, care este de multe ori considerată a fi piesa de rezistenţă, elementul „pozitiv” ale comunismului, în disputa legată de aspectul identitar al regimului sovietic. În sfârşit, există o dimensiune imperială a regimului totalitar sovietic. Dacă primele două dimensiuni ale regimului comunist, cu varii intensitate a acţionat atât „constructiv”, cât şi distructiv, represiv asupra tuturor reprezentanților statului sovietic, inclusiv asupra ruşilor, atunci pentru naţiunile şi naţionalităţile non-ruse ale URSS, regimul totalitar s-a suprapus şi prin politica imperială, de deznaţionalizare, care nu s-a referit la ruşi ca naţiune dominantă a URSS, conferind legitimitate și continuitate ideii imperiale.

Instaurarea comunismului sovietic: o perspectivă istoriografică

Regimul totalitar sovietic a luat naştere la finele Primului Război Mondial, când în contextul unei acute crize politice, economice şi sociale, determinate atât de efectele războiului, cât şi de condiţiile specifice, interne de evoluție a Rusiei, bolşevicii au efectuat o lovitură de stat în octombrie 1917, proclamând Rusia o republică a sovietelor.

Din punct de vedere al istoriografiei putem identifica cel puţin trei puncte de vedere legate de caracterul acestui eveniment:

a. Versiunea liberală - Pentru o şcoală de istorici, care ar putea fi numită „liberală”, revoluţia din octombrie a fost un puci. Potrivit acestora la începutul anului 1917, autoritatea Imperiului ţarist era contestată de două mişcări. Prima era mişcarea revoluţionară, cu tradiţii pornind de la decembrişti, Neakceav, Herţen, Cernîşevski și narodnici până la apariţia Partidului Social- Democrat în anul 1898, scindat în menşevici şi bolşevici în 1903. Această grupare milita pentru abolirea monarhiei, lichidarea proprietăţii de pământ, lupta împotriva capitalismului, iar unicul instrument pentru realizarea acestor deziderate era văzută revoluţia şi răsturnarea ordinii existente. Cea de-a doua mişcare era o alternativă paralelă autocrației, una „burgheză”, liberală, democratică și constituțională. Aceasta cuprindea populaţia activă angajată în auto-guvernarea locală şi regională, asociaţiile profesionale, presa independentă, societăţile educaţionale şi culturale. Deşi cu mare întârziere şi dificultate, statul rus începuse să se transforme după 1905, iar aşa măsură încât instituirea Dumei în 1906 sau reformele lui Stolâpin în 1907 lăsau să se înţeleagă că regimul ar fi putut evolua gradual dacă nu spre o democraţie, atunci cel puţin spre un constituţionalism liberal. Abdicarea ţarului şi prăbuşirea monarhiei în februarie 1917 erau începutul unei reforme profunde care ducea la formarea unei naţiuni moderne ruse în varianta occidentală. Prin urmare, lovitura de stat din noiembrie 1917 efectuată de bolşevici sub conducerea lui Lenin nu a răsturnat ţarismul, ci a înlăturat primul guvern democratic al Rusiei, punând capăt unui experiment incipient de democratizare al acesteia.

b. Paradigma marxist-leninistă - Confruntată cu o astfel de interpretare, istoriografia sovietică a încercat timp de peste șapte decenii să arate că, de fapt, lovitura din 25 octombrie/7 noiembrie 1917 a fost un fatalism istoric, o finalitate prognozată, inevitabilă, logică, a unui proces, asumat conştient de „masele populare” sub conducerea bolşevicilor. Pedalată de ideologia sovietică de-a lungul existenţei regimului comunist, această abordare a devenit unul din miturile fondatoare ale statului sovietic, care dincolo de „sacralitatea” pe care o acorda actului în sine, făcea intangibilă problema legitimităţii regimului – dacă „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie” era un proces inevitabil, logic al istoriei, prevestitor al „eliberării” popoarelor din întreaga lume, atunci totalitatea proceselor pe care le-a declanşat (sistemul politic, deciziile, instaurarea statului, teroarea, represiunile, etc.) erau perfect legitime, cu toate „abaterile și încălcările” atestate în perioada stalinistă. Colapsul regimului sovietic a dus în mod firesc la o deligitimare şi desacralizare a „Revoluției din octombrie”, şi odată cu asta a regimului totalitar comunist pe care l-a generat. Chiar dacă acest concept este aparent abandonat ca şi perspectivă de abordare, el nu şi-a epuizat în totalitate resursele de perpetuare politice, atât în Rusia post-comunistă, cât și în alte republici ex-sovietice. Acest fapt se referă şi la Republica Moldova, unde Partidul Comuniştilor, spre exemplu, aflat la guvernare timp de opt ani (2001-2009) a continuat să-şi revendice legitimitatea politică de la Lenin și „actul din Octombrie 1917”.

c. Paradigma consensuală - Atât abordarea „liberală”, cât şi cea „marxistă” pornesc de la o premisă ideologică în interpretarea evenimentului. În aceste condiţii apare un al treilea curent istoriografic, care are ca intenţie „deideologizarea” revoluţiei ruse, prin asumarea unui punct de vedere consensual. Altfel spus, acceptând ideea că revoluţia rusă era conformă unor aşteptări a poporului rus, istoricii constată că de fapt revoluţia a implicat prea puţin acest popor şi a fost în multe aspecte străină de intereselor şi aspirațiile acestuia.

Din acest punct de vedere „Revoluţia din octombrie” a fost o convergență circumstanțială dintre doi factori: pe de o parte cucerirea puterii politice de către un partid care se deosebea de restul prin structură, organizare, tactică şi ideologie, iar pe de altă parte o extinsă revoluţie socială, multidimensională şi independentă. Această revoluţie socială s-a manifestat în primul rând printr-o amplă răscoală ţărănească, o mişcare puternică, care îşi avea rădăcinile în adâncurile istoriei ruse, marcată nu numai de ura multisecularî a ţăranului rus faţă de moşierime şi boierime, dar şi de neîncrederea şi suspiciunea ţărănimii faţă de oraş, faţă de lumea externă, faţă de orice formă de intervenţie a statului în intimitatea lui. Dar a implicat de asemenea şi alte elemente sociale (nu în ultimul rând soldatul rus), amplificate de efectele intervenţiei străine şi a războiului civil. Prin urmare, „Revoluția din octombrie” a fost doar un episod din Marea Revoluție Rusă care începe în februarie 1917 și se termină la 30 decembrie 1922, odată cu formarea URSS.

Efecte imediate ale instaurării regimului comunist

Regimul totalitar sovietic s-a statuat treptat, influențat de câţiva factori obiectivi. Ideea bolşevică de a transforma această enormitate teritorială agrară și înapoiată într-o „oază” a egalităţii şi belşugului, de a forma o societate echitabilă, atrăgea desigur masele. Pentru asta, însă, era nevoie de a „sări” peste o epocă întreagă în dezvoltarea economică şi politică. Prin urmare erau necesare măsuri de constrângere (pentru a accelera procesul) şi un aparat puternic şi masiv de represiune şi administrare.

Un aport considerabil la formarea sistemului totalitar a adus conştiinţa socială a epocii războiului mondial şi celui civil, care au activizat mase enorme de segmente sociale marginalizate, așa-zisul „lumpen”, în sensul „Revoltei maselor”, consacrată de Ortega-y-Gasset (ţăranii de ieri, care şi-au pierdut rădăcinile din cauza slujbei îndelungate în armată, datorită sărăcirii sau proletarizării). Valorile anterioare, ale comunităţii ţărăneşti, care-i dădeau un sens al apartenenţei şi identităţii au fost cele care au determinat o predispoziţie către noua ideologie şi au servit ca fundament pentru formarea acesteia.

Elită incipientă de revoluţionari profesionişti a fost curând înghiţită, iar după aceea nimicită, de această nouă clasă în formare, care s-a format şi afirmat în timpul războiului civil. Căpătând proporţii, această clasă a devenit dominantă şi exploatând ideea atractivă pentru mase largi de construcţie a unei societăţi echitabile (preluată de la revoluționari), au creat un stat care era opusul total al idealului enunțat inițial.

Puterea birocraţiei de partid şi de stat – a „clasei noi” sau „nomenclaturii” – stabilită în anii 1920-1930, era bazată pe câteva criterii fundamentale: pe „proprietatea socialistă” asupra mijloacelor principale de producţie şi asupra produsului (adică înstrăinarea muncitorilor de proprietate), ceea ce permitea folosirea preţului excedent în interesul clasei conducătoare; pe un aparat represiv puternic pentru constrângere şi menţinerea puterii; pe inhibarea personalităţii, conştiinţei acesteia, independenţei şi iniţiativei; pe un sistem de administrare omniprezent, control total şi denunţ general; izolarea de lumea externă; pe rolul hipertrofic al ideologiei, care a creat un sistem de mituri, ce orienta poporul spre credinţa în conducător, spre „justeţea” liniei partidului şi infailibilității acesteia, pe caracterul temporar al greutăților, determinate de „ura” duşmanilor interni şi externi, care doresc nimicirea statului sovietic, pe promisiunea unui „rai comunist” care urma cât de curând să fie construit.

Regimul comunist a stat de la începuturi sub auspiciile violenţei şi a reprimării oricărei forme de libertate. Indiferent de justificările practice, naşterea statului sovietic nu a adus cu sine nici extinderea, nici „saltul calitativ” al democraţiei. Din contra, decretul care reduce libertatea presei, decretul de interzicere a grevei, refuzul bolșevicilor de a-i admite în Consiliul Comisarilor Poporului pe comuniștii de stânga şi alte partide de aceeași orientare, dizolvarea Adunării Constituante, crearea şi organizarea Direcţiei Politice de Stat (CEKA), crearea armatei permanente, proclamarea oficială a „terorii roşii”, subordonarea sindicatelor, birocratizarea sovietelor, interzicerea pluripatidismului, interzicerea fracţiunilor, instaurarea Partidului Unic – PCUS, şi justificarea recurgerii la dictatura personală, anunţau din start o deviere sensibilă de la postulatele enunţate.

Fiecare dintre măsurile enunţate mai sus a generat şi generează numeroase dezbateri în literatura de specialitate, inclusiv marxistă, profilându-se în epocă şi o tendinţă de a le justifica în numele necesităților practice şi al amenințărilor la adresa „cuceririlor” revoluţiei. Dezbaterea în jurul acestei chestiuni rămâne una pur empirică, or acest ansamblu de acţiuni a pregătit terenul pentru ce avea să urmeze ulterior – instaurarea regimului totalitar sovietic .