În anul 1939, pe valul euforiei cauzată de succesele industrializării, Stalin avea să declare triumfând și exagerând: „Din punct de vedere al tehnicii de producție, din punct din vedere a volumului de producție produs de tehnica nouă, industria noastră se află pe primul loc în lume”. Liderul sovietic nu menționa însă faptul că una din cele mai importante surse ale progresului tehnic în primele două cincinale, dar în mod special la începutul anilor 1930, a fost împrumutul tehnologiilor occidentale şi folosirea pe larg a specialiștilor occidentali. Inițial acest fapt era recunoscut în URSS, dar începând cu anul 1932 toată informația privind colaborarea tehnico - ştiinţifică cu Occidentul a început să fie cenzurată şi acest fapt a devenit curând unul din secretele regimului sovietic. Evident că acest fapt era secret doar pentru cetățenii sovietici, pentru că în Occident aceste contracte deveneau de obicei cunoscute public.

Împrumutul tehnologic occidental și „blestemul” înapoierii

Ajutorul economic al Occidentului a jucat un rol important în construcția industriei sovietice. Specialiștii americani, germani, francezi şi din alte țări occidentale participau la proiectarea şi construcția celor mai importante proiecte industriale sovietice din anii 1930. Între anii 1928 – 1940 în URSS au fost importate 300 000 (25 %) utilaje de înaltă calitate, uneori era achiziționată întreaga uzină sau procurată integral tehnologia pentru uzinele-gigant.

Cel de-al Doilea Război Mondial a cauzat pierderi uriașe economiei sovietice şi mai ales industriei. Însă refacerea URSS, dincolo de dimensiunea efortului uriaș întreprins de societatea sovietică, a fost în mare parte întreținută şi de factorii externi. În timpul războiului și imediat după sfârșitul său, URSS a obținut prin Lend-Lease şi alte programele americane adiacente acestuia tehnologii în valoare de 1.25 miliarde dolari. Sub formă reparațiilor sau trofeelor de război în URSS a intrat o mare cantitate de tehnica occidentală din Germania şi țările aliate acesteia, precum şi din Manciuria.

Aportul acestor resurse în refacerea economică postbelică a statului sovietic a fost în general trecută cu vedere în perioada comunistă. Economistul Gr. Hanin, în baza datelor oficiale sovietice a calculat că volumul total al reparațiilor germane de război a fost de 4.3 miliarde dolari (prețul anului 1938), ceea ce însemna 86 miliarde ruble, inclusiv utilaj industrial în valoare de 70 miliarde ruble. Aceasta în timp ce investițiile capitale în economia primului cincinal postbelic (al 4-lea în general) alcătuia 136 miliarde ruble. Potrivit lui Hanin, plata reparațiilor germane acoperea în totalitate necesitățile tehnologice ale industriei sovietice în cel de-al patrulea cincinal şi parțial le-au completat chiar și pentru cel de-al cincilea. După studiile lui A. Sutton în URSS au fost transferate 2/3 din industria aviatică şi electrotehnică din Germania, o mare parte a uzinelor de construcție a rachetelor, automobilelor, a utilajelor militare, valoare totală a cărora a constituit 10 miliarde de dolari.

Cu toate aceste împrumuturi tehnologice, statutul sovietic întâlnea permanent dificultăți în progresul tehnico-științific, fapt ce accentua şi mai mult rămânerea sa în urmă față de Occident. Potrivit lui A. Sutton, în perioada studiată, în URSS nu a fost introdus nici un element novator industrial fundamental de producție sovietică, fapt confirmat ulterior de Gr. Hanin. Înapoierea tehnologică a fost recunoscută de M. Bulganin, șeful de atunci al guvernului sovietic, care imediat după moarte lui Stalin, în cadrul Plenarei CC al PCUS din 4 iulie 1955 consemna: „Mașinile şi tehnologiile noastre rămân în urma celor occidentale; unele uzine produc tehnologii învechite; uzinele constructoare de mașini şi tractoare trebuie în cel mai scurt timp să lichideze înapoierea; tehnologia de producție este înapoiată”, etc.

Deceniile post-staliniste au stat sub auspiciile reducerii înapoieri tehnologice crescânde față de Occident. La sfârșitul anilor 1950 – începutul anilor 1960 URSS a început din nou să importe masiv tehnologii. Spre exemplu, în perioada 1959-1963 din Occident au fost procurate în totalitate 80 de uzine chimice. În domeniile în care preluarea tehnologiilor occidentale era limitată de raționamente militare şi strategice, rămânerea în urmă era şi mai evidentă (în electronică, spre exemplu). Utilajele sovietice, automobilele, tehnica agrară şi de uz casnic sau cea de calcul, de regulă, nu rezistau concurenței cu cele americane, vest-europene sau japoneze şi nu aveau capacitatea de a concura pe piața mondială. În exportul sovietic predominau resursele naturale şi semifabricatele industriale sau mașinile şi utilajul inferioare calitativ, care erau exportate în regiunile slab dezvoltate ale lumii (așa-zisa Lumea a Treia). Chiar şi în domeniul militar, considerat elitar de conducerea sovietică, în anii 1980, URSS, potrivit experților occidentali, rămânea în urmă față de SUA la 17 tipuri de armament şi o devansa doar în 5 (printre care armele chimice şi bacteriologice).

„Productivitatea muncii” reflectă un alt decalaj al economiei sovietice în comparație cu cea occidentală. Potrivit experților economici în anul 1983 productivitatea muncii în URSS constituia 72 % din cea a Italiei, 60 % din cea a Japoniei, 51 % din cea a Franței, 46 % din cea a Germaniei şi 38 % din cea a Statelor Unite.

Economia consumului limitat

După datele statistice occidentale, recalculate ulterior de fostul economist sovietic I. Birman, în anul 1976 consumul pe cap de locuitor în URSS constituia 34 % din cel al Statelor Unite (potrivit lui I. Birman 22-28 %), dintre care consumul de alimente 53,7 % față de cel american (Birman – 43,8%), mărfuri de uz casnic 13 % (Birman 10-12 %), serviciile sistemului de educație – 76,7 % (Birman 84-93%), sistemul de asistență medicală – 33% (Birman 39-51 %).

La începutul anilor 1980, deci la câteva decenii după evoluție pașnică, în URSS era tot mai acut resimțit deficitul produselor de larg consum și devenea extinsă practica consumului raționalizat al produselor alimentare. Oamenii sovietice erau nevoiți în afara orelor de muncă să piardă timpul liber pentru diferite servicii și soluționarea problemelor cotidiene, „găsirea” produselor deficitare, staționarea în cozile infinite după produse, care au devenit probabil cel mai reprezentativ simbol al cotidianului sovietic. Dificultățile economice s-au răsfrânt asupra calității vieții cetățenilor sovietici, care după standardele statelor dezvoltate, rămânea extrem de scăzută. În ultimele decenii ale perioadei sovietice economia degrada accelerat, perioada anilor 1961-1985 fiind caracterizată de căderea constantă a ritmului de dezvoltare, după „miracolul economic” sovietic din anii 1950.

Liderii sovietici conștientizau evident aceste decalaje și sincope în evoluția economiei sovietice. La sfârșitul anilor 1970, conducerea de vârf a URSS a inițiat „Comisia Kirillin”, care urma să estimeze situația economică din țară și să ofere soluții pentru redresare. Raportul Comisiei, prezentat în anul 1979, constata caracterul extensiv al economiei și lipsa ei de performanță, absența capacității de concurență, scăderea ritmului de productivitate a muncii, nivelul scăzut al vieții şi al calității vieții, rămânerea în urmă față de statele dezvoltate la majoritatea indicatorilor economici. Potrivit raportului, bazat pe statistica oficială, „conducerea de vârf a statului sovietic cunoștea faptul că economia sovietică era pe marginea prăpastiei şi avea nevoie de o schimbare radicală”. Recunoașterea timidă a acestei realități a întârziat până la venirea lui M. Gorbaciov, când s-a acceptat ideea crizei generale a sistemului economic de planificare și necesitatea „restructurării”.

Urbanizarea în contextul „modernizării” sovietice

Urbanizarea sovietică, o realizare (sau mai degrabă o realitate) incontestabilă, era la fel de ambiguă, în același timp asemănătoare și opusă modelului occidental. Această contradicție se datora faptului că urbanizarea societății sovietice a fost un produs secundar al industrializării. Regimul sovietic era preocupat de soluționarea problemelor la nivel utilitar, instrumental, reieșind din logica industrializării – „forța de muncă” trebuia să locuiască undeva, prin urmare apăreau orașe industriale și era creată infrastructura urbană. Potrivit limbajului de lemn al epocii, orașul industrial era locul satisfacerii „necesităților raționale”, iar cheltuielile materiale şi intelectuale pentru dezvoltarea lui erau minime. Amenajarea şi dezvoltarea orașelor era realizată în conformitate cu prioritățile economiei militarizate sovietice, la costuri reduse, aspectul hidos al infrastructurii sociale determinând apariția noțiunii de „subcultură a barăcilor”. „Orașele socialiste”, după prototipul Magnitogorsk, care apăreau în jurul proiectelor economice gigant ale perioadei staliniste, au devenit un alt simbol al epocii comuniste.

De la Magadan și Vladivostok până la Chișinău și Vilnius, blocurile de locuit și clădirile utilitare, școlile și instituțiile de stat aveau aceeași înfățișare, standardizarea dominând în toate aspectele urbanizării. Reprezentative pentru epoca sovietică sunt tipurile de bloc „stalinka” (construite în perioada lui Stalin) și „hrușciovka” (clădiri cu cinci etaje apărute în perioada lui Hrușciov). Din anii 1960 și până la prăbușirea URSS, construcția de locuințe a avut un nivel sporit de industrializare, majoritatea caselor fiind construite din panouri de beton armat. Acest lucru a simplificat și a redus costul construcției, iar pentru economisire au început să se edifice case cu nouă sau mai multe etaje. Reversul acestui proces a fost aspectul inestetic și monoton al clădirilor sovietice.

În ciuda aparenței de extindere a orașelor, urbanizarea sovietică a fost una „ruralizată” – componența noilor veniți (mase enorme de țărani), caracterul rudimentar al relațiilor economice (absența relațiilor de piață), absența libertății, inclusiv de circulație („pașaportizarea”, regimul de evidență şi limitele impuse de acesta), legătura cu periferiile rurale (ruralizarea construcțiilor, localitățile semi-urbane, semi-rurale), absența libertății economice, juridice şi politice a orașului sovietic, erau trăsături opuse orașelor occidentale, care acționau ca agent al modernizării.

Impasul fundamental a modernizării urbane sovietice consta în decalajul dintre creșterea numărului orașelor și al populației urbane, mai ales în regiunile îndepărtate ale URS, și lipsa unei autonomii de dezvoltare a acestora, fapt care a dus la triumful ruralizării orașelor şi absența unor perspective de dezvoltare reală.

Percepția față de epoca comunistă este uneori o piatră de hotar în societățile post-sovietice, separate între nostalgici și susținători pe de o parte, iar pe de alta între contestatari și opozanții vehemenți. De foarte multe ori, această linie de divizare trece ca un fir roșu în prin istoria fiecărei familii în parte, percepțiile subiective cu greu mai putând fi schimbate, în special cu referire la nostalgicii sovietici, care continuă să trăiască în imaginarul lui Homo Sovieticus și să-i voteze succesorii. Este o realitate explicabilă și prin faptul că Homo Sovieticus s-a născut din rivalitatea și impasibilitatea mai multor elemente sociale: călăii sovietici, care în masa lor au eliminat elementele indezirabile și „neloiale” regimului; victimele acestora, opozanții reali sau imaginari ai comunismului, expuși constant unei „vânători” și supravegheri din parte autorităților; colaboraționiștii și turnătorii, cei de lângă semenii lor, care au fost cooptați și s-au pus în slujba noii puteri, un prim element din care s-a construit noua identitate „sovietică” și restul populației sovietice, speriată, indiferentă sau ignorantă, expusă inițial procesului de educare prin teroare, apoi prin mecanismele clasice de modelare a lui Homo Sovieticus.

Originile terorii. Noțiunile „represiune”, „teroare”, precum şi alte cuvinte care desemnează sistemul represiv sovietic, au fost termeni cu referință la politica internă în faza incipientă de existență a statului sovietic, reflectând faptul că „dictatura proletariatului” trebuia aplicată viguros pentru a suprima rezistența claselor sociale „antagoniste” proletariatului. Această frazeologie a fost treptat eliminată după destalinizare, dar sistemul de persecuție pentru opiniile politice şi activitățile contrare regimului a rămas în picioare până la dizolvarea Uniunii Sovietice.

Axiomatică pentru perioada sovietică a devenit catalogarea persoanelor supuse represiunilor drept „dușmani ai poporului” (враг народа) sau/și „dușmanul de clasă” (классовый враг). Pedepsele de către regimul totalitar sovietic au inclus execuții sumare, trimiterea de oameni nevinovați în GULAG, deportarea forțată şi încălcarea flagrantă a drepturilor cetățenilor, inclusiv prin condamnări la ani de detenție și încarcerare în spitale de psihiatrie. Represiunea a fost efectuată de către CEKA şi succesorii săi, precum şi de alte organe de stat, iar partidul comunist a fost direct responsabil de declanșarea şi realizarea terorii.

Instrumentele principale folosite de PCUS în exercitarea teorii au fost Comisia extraordinară (CEKA) pentru combaterea contrarevoluției şi sabotajului (creată prin Ordinul SKN al RSFSR din 7 (20) decembrie 1917); Direcția Politică de Stat (GPU) şi NKVD-ul
RSFS Ruse (Decretul din 6 februarie 1922) ; Direcția Politică de Stat (OGPU) pe lângă SKN al URSS (Decretul din 2 noiembrie 1923); Direcția Generală a Securității Statului (GUGB) al NKVD-ului (Decret din 10 iulie 1934); Comisariatul Poporului al Securității Statului (NKGB, decret din 3 februarie 1941); NKVD (de la 20 iulie 1941) ; NKGB URSS (14 aprilie 1943); Ministerul Securității Statului (MGB) din URSS (din 1946); Comitetul de Stat
pentru securitate (KGB) a Consiliului de Miniștri al URSS (decret din 13 Martie 1954)

Manifestări ale terorii în Uniunea Sovietică::

-Execuția a zeci de mii de ostatici şi prizonieri, şi uciderea a sute de mii de muncitori şi țărani în 1918 – 1922, cunoscute sub denumirea de „Teroarea Roșie”. Numai în primele două luni după declanșarea oficială a „Terorii Roșii”, în septembrie-octombrie 1918 au fost executate între 10-15 mii de persoane, mai mult decât executase regimul țarist din motive politice pe parcursul unui secol anterior, de la 1825 până în 1917;

-Pogromurile antievreiești din Rusia, Ucraina și Bielorusia între anii 1918-1920. În perioada respectivă au fost înregistrate circa 900 pogromuri, organizate de susținătorii lui Petliura (40 %), diferiți lideri ucraineni (25 %), armatele lui Denikin (17 %) și 9 % de Armata Roșie, condusă de Budionnîi. Numărul victimelor pogromurilor antievreiești din Ucraina și Bielorusia ar fi între 180-300 mii persoane, numai în perioada decembrie 1918-decembrie 1919 fiind omorâți aproape 30 mii de evrei în Ucraina;

-Deportarea şi exterminarea cazacilor de pe Don în 1920. Localități (stanițe) întregi sunt rase de pe fața pământului. Țăranii din diferite regiuni sunt supuși unor represiuni în masă, iar unii, precum cei din Tambov, sunt supuși asfixierii cu gaz toxic;

-Marea Teroare (Большой террор) din perioada stalinistă. Sute de mii de persoane au fost executate de plutoane de execuție, iar alte milioane au fost condamnate la domiciliu forțat sau au fost trimise în lagăre de muncă. Declanșată de Iosif Stalin, Marea Teroare atinge apogeul când NKVD-ul era condus de Nikolai Ejov (septembrie 1936 - august 1938). Din acest considerent această perioadă este denumită uneori „Ejovșcina” („Era Ejov”).

După estimările Ministerului de Interne (MVD) făcute la ordinul special al comisiei Partidului Comunist care se ocupa de pregătirea celui de al XX-lea Congres al Partidului, cel puțin 681.692 oameni au fost executați numai pe durata anilor 1937–38, numai conform listelor de execuție semnate personal de Stalin, aflate în arhivele NKVD. Societatea „Memorial”, un grup de frunte de apărători ai drepturilor omului din Federația Rusă, a publicat o listă cuprinzând 1.345.796 de nume a unor oameni care au căzut victime epurărilor staliniste;

-Foametea din Rusia Sovietică din 1921, care a provocat moartea a peste 5 milioane de oameni;

-Decesul a 4 milioane de ucraineni („Holodomor”) şi 2 milioane de altele naționalități în timpul foametei din Ucraina Sovietică din 1932-1933;

-Sute de mii de români, ucraineni şi alte naționalități au murit în timpul foametei organizate din 1946-1947;

-Deportarea a peste 2 milioane de aşa-numiți „chiaburi” în 1930 – 1932, care s-au opus colectivizării staliniste;

-Deportări de polonezi, ucraineni, români şi a populației din Republicile Baltice în perioada 1939 - 1941 şi 1944 – 1949;

-Deportarea germanilor de pe Volga în 1941;

-Deportarea tătarilor din Crimeea în 1943;

-Deportarea cecenilor şi inguşilor în 1944, etc.

Deciziile privind deportările erau adoptate , de regulă de către liderii de partid și de stat, la inițiativa organelor poliției politice – OGPU, NKVD, KGB. Scopul principal al deportărilor era ruperea maselor de oameni dintr-un mod de viață tradițional și firesc și strămutarea lor într-un mediu ostil, nefavorabil, de multe ori cu riscuri majore pentru viața lor.

Putem identifica două tipuri de deportări în URSS: deportările etnice, generate de raționamentele de politică externă, și deportările interne, impulsionate de motivațiile politicii interne. Deportările etnice au cuprins toți străinii încadrați în regimul sovietic, precum și cetățenii sovietici, reprezentanții ai popoarelor acelor state cu care URSS avea frontieră, era în relații ostile sau se aflau în stare de război. Au existat zece popoare „pedepsite” pentru diferite acțiuni contra statului sovietic, care vor fi supuse deportării totale – germanii, karaceaevii, ingușii, cecenii, balcarii, finlandezii, coreenii, turcii-meshetini și tătarii din Crimeea.

Calculele cele mai credibile arată că în cadrul deportărilor interne, adică asupra popoarelor care nu aveau extensiuni externe, au fost strămutate circa 6 milioane de persoane. Alte 6 milioane au fost strămutate în cadrul deportărilor etnice, iar împreună cu schimburile de populație, numărul total al celor deportați în URSS a constituit 14.5 milioane oameni. Din cele 52 de campanii de deportare, 38 sau 73 % erau cu caracter etnic.

Estimările pentru numărul de victime înregistrate în Uniunea Sovietică sunt între 3.5 milioane (cele mai critice, cum este istoricul comunist belgian Ludo Martens) şi 60 de milioane. Autorii Carţii Negre a Comunismului (ed. St. Courtois) consideră că victime ale terorii comuniste în Uniunea Sovietică au fost 20 milioane de persoane, iar în Europa de Est circa un milion.

Numărul victimelor comunismului din teritoriul RASSM și RSSM, constituie circa 400 mii de persoane, dintre care 52 % au murit de foamete (în 1932-1933, 1946-1947); 20 % au fost deportate în Siberia și Kazahstan (în 1930-1933, 1941, 1949 și 1951); 23 % duși la muncă forțată și 3 % (calcul personal – n.a.) executate sumar în timpul Marii Terori, a ocupației sovietice din 1940-1941, a ocupației repetate din 1944/1945 și operațiunilor de lichidare a mișcării de rezistență anti-sovietică (1944-1952).

După moartea lui Stalin, suprimarea şi represiunile au fost reduse drastic şi a luat forme noi. Criticile interne ale sistemului au fost condamnate ca agitație anti-sovietice, calomnii anti-sovietice sau ca „paraziți sociali”. Alții au fost etichetați ca fiind bolnav mintal, având stări avansate de schizofrenie şi încarcerați în spitalele psihiatrie („psihuşka”), utilizate de către autoritățile sovietice în închisori. În anul 1971 disidentul sovietic Vladimir Bukovski a trimis în Occident prima atestare privind multiplele cazuri proeminente de abuz psihiatric în URSS.

Potrivit datelor oficiale, doar în perioada 1977-1983 în URSS au fost documentate 346 persoane abuzate de psihiatrie, majoritatea lor condamnați pentru articolele 70, 142 şi 190-1 din Codul Penal al RSFSR (Articole ce condamnau pentru agitație şi propagandă antisovietică, activitate religioasă şi prejudicii aduse „imaginii” orânduirii sovietice). Dar evident este dificil de a face o estimare exactă a acestora din numărul total al celor aflați la evidență psihiatrică în URSS, care era de circa 5,5 milioane oameni.

De-a lungul istoriei sovietice milioane de oameni au devenit victime ale represiunii politice sovietice, care a fost un instrument al politicii interne a Rusiei Sovietice şi a Uniunii Sovietice, chiar din primele zile de după „Revoluția din octombrie”. Regimul sovietic a etichetat și tratat drept crimă politică orice manifestare mai mult sau mai puțin deschisă împotriva sa. Culminând în epoca lui Stalin, teroarea a continuat în timpul „dezghețului” lui Hrușciov, a urmat prin persecutarea disidenților sovietici în timpul lui Brejnev şi nu a încetat să existe chiar și în timpul „Perestroika” lui Gorbaciov. Amploarea represiunilor politice e mult mai mică în epoca post-stalinistă, dar nu dispare complet, se schimbă doar metodele care devin mai sofisticate. Un număr de disidenți notabili, inclusiv Aleksandr Soljenițîn, Vladimir Bukovski şi Andrei Saharov au fost trimiși în exil intern sau extern, iar mulți alții au fost aruncați în închisori.