Studiile istorice referitoare la Imperiul Rus recunosc, în mare lor majoritate, că naționalitatea nu era un considerent semnificativ pentru constructorii imperial-statali ruși, aceștia acționând în teritoriile statului prin sisteme mixte şi contradictorii, care implicau: a. conducere indirectă în unele locuri; b. guvernare militară directă prin intermediul elitelor native asimilate în sistemul administrativ rus; c. variate forme de constituționalism (cum ar fi, spre exemplu, cazul Finlandei).

Chiar dacă Rusia imperială nu a avut o „politică a naționalităților” explicită, împărații ruși, începând cu Ecaterina a II-a, au văzut în raționalizarea limbii ruse pe teritoriul imperial, adică utilizarea sa standardizată în domeniile oficiale şi semioficiale, unul din cele mai importante ingrediente ale construcției statal-imperiale. Ei au perceput ca un avantaj administrativ şi de securitate faptul de a avea o singură limbă oficială şi au căutat să schimbe repertoriul lingvistic ale oficialilor din teritoriile încorporate în așa măsură încât limba rusă să devină limba dominantă în uzul oficial. Din acest punct de vedere, rusificarea a avut cel puţin trei semnificații distincte. În primul rând, ea a fost o politică de stat menită să unifice şi să facă uniforme practicile administrative ale imperiului. În al doilea rând, rusificarea a fost un proces spontan, neplanificat, de auto-adaptare a popoarelor non-ruse la modul de viață şi limba dominantă în Imperiul Rus. În sfârșit, ultima dimensiune este cea la care, convențional, ne referim ca la un efort de a rusifica în sens cultural. Această „rusificare culturală” a fost o politică tardivă în arsenalul țarist de modelare a statului rus şi chiar dacă Rusia imperială a avut succes în a integra teritoriile centrale ale imperiului într-o naționalitate rusă relativ compactă şi unitară, diversele practici administrative, la fel ca şi caracterul compact al populațiilor native din regiunile periferice şi efectele politicii de colonizare au menținut şi intensificat diferențele dintre centrul rus şi regiunile periferice non-ruse ale imperiului.

În ciuda unui succes în raționalizarea limbii şi identității printre elitele de la periferii, limba rusă nu a devenit parte centrală a repertoriului lingvistic pentru multe straturi sociale de la periferie şi în special pentru țărănime. Din cauza contextului geografic special al expansiunii statale şi imperiale ruse, precum şi a politicilor întârziate de consolidare statal-imperială, țarii ruși au avut un succes relativ scăzut în procesul lor de rusificare. La acest aspect mai trebuie să adăugăm faptul că interesul statal în raționalizarea lingvistică era în conflict cu cel de menținere masivă a analfabetismului şi de necesitățile de creștere economică.

Pe de altă parte, este un fapt bine cunoscut, că „misiunea civilizatoare” a expansiunii ruse era o intercalare a raționamentelor de construcție statală cu cele ale avantajelor economice şi de securitate. Promovând această politică, oficialii imperiali au creat subiecți loiali prin transformarea identitară a elitelor culturale locale şi cooptarea lor în serviciul imperial. În acest caz, adoptarea limbii ruse ca a doua limbă (iar uneori chiar prima) era de terminată în general de considerațiuni economice, pragmatism sau oportunism, elementul etnic fiind colateral în luarea acestei decizii.

Un alt aspect important al politicilor imperiale, cu impact major asupra contextului sovietice, este cel legat de colonizare. Multiplele strategii de extindere a imperiului, fie militară, fie pașnică, a solicitat permanent societatea rusă, dar şi mai multe resurse şi energii necesita asimilarea şi organizarea acestor teritorii, ceea ce a rezultat într-o încordare constantă a poporului rus. Însă creșterea teritorială a imperiului nu era legată doar de cea a poporului rus, ci de soarta generală istorică a slavilor de est după încheierea Reconquista anti-tătaro-mongolă. În Rusia țaristă cele trei ramuri ale slavilor de est (velicoroșii, maloroşii şi belorușii) erau considerate parte a poporului rus, iar colonizarea spațiilor imperiale a fost un efort susținut de colonizare est-slavă, al cărui nucleu l-au constituit rușii şi ucrainenii. Colonizarea și formarea unei metropole unice ruso-ucrainiano-beloruse n-au fost doar rezultatul unei vecinătăți geografice a celor trei popoare est-slave, ci rezultatul unei unități istorice din trecut, determinată de apartenența la un câmp civilizațional comun.

Statul moscovit nu împiedica colonizarea ucraineană, din contra o susținea, deoarece nu făcea distincție între ucraineni (maloroşi) şi ruși (velicoroşi). Cazacii, detașamentele de avangardă ale colonizării slave aveau de la începuturi o origine mixtă ruso-ucraineană. Un rezultat al acestei colonizări a fost faptul că teritoriile locuite de ucraineni au crescut de două ori, teritoriul actual al Ucrainei este în mare parte rezultatul acestei colonizări.

Extinderea rapidă a imperiului si ritmurile de colonizare au făcut ca deja în secolul XVIII să atestăm începutul unei epuizări a „materialului colonizator velicoros şi maloros”, iar deoarece planurile de colonizare erau grandioase, centrul imperial a recurs la „materialul migrator de dincolo de granițe” (bulgarii, găgăuzii, germanii, greci, armeni, etc.). Asta explică de ce pe parcursul secolului XIX teritoriul Basarabiei este expus unei intense colonizări, ceea ce a adus aici mai multe etnii, în special evrei, polonezi, germani, găgăuzi şi bulgari.

Specificul Imperiului Rus consta în faptul că acesta, spre deosebire de imperiile clasice spaniol, portughez, britanic sau francez, constituia un teritoriu integru, neîntrerupt, ceea ce la prima vedere nu lăsa impresia unei distincții clare dintre metropolă şi colonie. În același timp, în esență, unele părți ale imperiului aveau trăsături evidente de metropolă, iar altele aveau caracteristici specifice coloniilor. Unele teritorii ale imperiului aveau un statut intermediar, fiind într-un fel colonii, dar în același timp şi parte a metropolei, cum ar fi cazul Siberiei sau Ucrainei. Cazul Ucrainei este deosebit de interesant din acest punct de vedere, deoarece așa cum am văzut anterior, ea a constituit una din bazele principale ale colonizării, ceea ce cu greu o poate defini drept colonie. Cu toate acestea, pe parcursul secolul douăzeci tema exploatării coloniale a Ucrainei de către Rusia este pedalată intens, pe măsură ce naționalismul ucrainean capătă vigoare şi se profilează tendințele separatiste față de centrul rus sau sovietic.

Unitatea teritorială a Imperiului Rus crea anumite premise pentru integrarea noilor teritorii anexate într-un stat unitar, iar autoritățile imperiale erau preocupate şi stimulau prin diferite politici această integrare. În justificarea acestor politici centrul imperial (dar şi mulți intelectuali ruși, inclusiv Fiodor Dostoievski), mai ales în contextul euforiei legată de proporțiile expansiunii în secolul XIX, a început să vehiculeze mitul „înaltei misiuni civilizatoare” față de teritoriile şi popoarele acaparate. Accentuarea constantă a misiunii civilizatoare a colonialismului rus, a „poverii omului alb”, a jucat constant un rol important în argumentarea şi justificare expansiunii coloniale europene, iar încercările ideologilor ruși sau sovietici de a le prezenta ca manifestări ale „determinismului” sau „fatalismului” istoric pot fi actualmente cu ușurință deconstruite. Cu toate acestea, aportul adus de Imperiul Rus la modernizarea periferiilor sau chiar a unor componente ale metropolei, nu poate fi negat şi nu este o invenție totală. Acest fapt într-adevăr s-a produs, iar modernizarea de tip rus era o simbioză contradictorie (la fel cum am văzut şi în cazul modelului de „modernizare” bolșevic) dintre o „specificitate” rusă şi elementele civilizației europene, care au pătruns în Rusia după reformele lui Petru cel Mare.

Istoricul G. Hosking a surprins cu abilitate această stare hibridă a Imperiului Rus, o trenare între a fi un imperiu asiatic şi o putere europeană. Acest tip de state împrumută tehnici şi obiceiuri de la vecinii săi mai avansați şi apoi, ajustându-le la propriile realități, le folosesc în propria structură socială relativ primitivă, agresivă, pentru a obține dominația. Privind retrospectiv la istoria Rusiei putem observa că principalele repere ale identității sale sunt emanații ale civilizației occidentale ajustate la realitățile ruse: aportul varegilor la constituirea primului lor stat, Rusia Kieveană; religia ortodoxă, împrumutată de la Bizanț, care a dat conținut spiritualității ruse; ideea imperială, preluată de Petru cel Mare pentru a copia Occidentul, care i-a dat măreție; marxismul, care a fost adaptat la realitățile ruse pentru a crea primul stat „socialist” în lume. Prin urmare, această formă de civilizație hibridă, bicefală în esență, a influențat contradictoriu şi popoarele pe care le-a dominat în timp, inclusiv în cazul modernizării şi „misiunii civilizatoare” ale imperiului.

În același timp, această misiune de modernizare necesita resurse şi timp, însă ambițiile expansioniste ale centrului imperial şi dezvoltarea constant extensivă a imperiului erau în contradicție cu aceste deziderate. Drept rezultat misiunea de modernizare şi „civilizare” față de coloniile periferice era realizată pe de o parte în funcție de resursele şi posibilitățile existente, pe de altă în funcție de necesitățile militare, strategice sau interes economic. Lucrurile se agravau mai ales din considerentul că metropola în sine avea nevoie de modernizare, care intercalată constant cu militarizarea, înghițea practic toate resursele imperiale, exact cum mai târziu, la proporții mai mari, s-a întâmplat și în URSS. Acest fapt limita drastic capacitățile de modernizare ale periferiilor imperiale, cu atât mai mult că acestea, cu mici excepții, nu arătau nici ele mari disponibilități pentru modernizare.

În concluzie la reflecțiile privind tipologia Imperiului Rus, pe ruinele căruia va clădi Uniunea Sovietică propriul imperiu, putem spune că acesta a fost în esență un imperiu militar, a cărui politică economică şi fiscală dădea prioritate întreținerii forțelor armate şi administrației, ceea ce făcea problematică mobilizarea potențialului economic al imperiului, al populației şi al resurselor. Deosebirile dintre metropolă şi colonii în sensul clasic sunt uneori greu de descifrat, teritoriile anexate devenind părți integrante ale imperiului, în măsura în care acest fapt era posibil. Stabilitatea sa era menținută de-a lungul timpului prin cooptarea elitelor locale şi integrarea lor în nobilimea şi/sau birocrația rusă. Această cooptare făcea imperiul multinațional în esență, dar în același timp era de natură de a mări distanța dintre elite şi masa largă a grupurilor etnice.

Cultura şi limba rusă au fost factori integratori reali pentru majoritatea grupurilor etnice, dar nu a fost capabilă să înlăture sau să înlocuiască alte culturi, mai ales în cazul popoarelor cu repere culturale şi naționale puternice, în special cele din partea europeană a imperiului. La toate astea mai putem adăuga că în toate perioadele, pentru oficialii imperiali, supraviețuirea imperiului şi păstrarea integrității teritoriale au fost priorități supreme, față de care agenda națională, religioasă, economică sau culturală era secundară. Acest aspect a fost suplinit de existența unui puternic sentiment imperial rusesc al identității, care se baza pe mândria şi orgoliul de a avea un imperiu imens, precum şi pe succesiunea de victorii militare obținute în ridicarea lui.

Modernizare demografică sau catastrofă demografică?

Ce deosebea urbanizarea sovietică de cea occidentală din punct de vedere social și economic era absența unei clase de mijloc de la oraș, care definește esența spiritului comunitar. Desigur, în urma industrializării şi urbanizării s-au produs schimbări, diversitatea socială a crescut continuu, anumite elemente ale clasei de mijloc profilându-se chiar şi în orașele sovietice. Dar cea mai evidentă trăsătură a populației urbane sovietice era marginalizarea sa socioculturală. Strămutarea maselor compacte de țărani spre orașe constituie unul din exemplele clasice al marginalizării individului, una din sursele majore ale multiplelor sincope de neadaptare socială.

Sincopele transformării sociale în URSS

Țăranul de ieri putea ajunge un bun muncitor, dar nu devenea automat omul individualizat al orașului, el se transforma doar formal și parțial, purtând în sine germenii unor tensiuni sociale nebănuite, de cele mai multe ori insesizabile la prima vedere. Ritmul intens de industrializare și urbanizare, care urma să ardă mai multe etape istorice în Rusia, a marginalizat milioane de oameni, generații întregi, fapt care a generat contradicția fundamentală a orașului sovietic. Pe de o parte, urbanizarea a dus la destrămarea stereotipurilor sociale statuate de secole, la pierderea memoriei sociale pe care se afla fundamentată tradiția şi moștenirea socială. Pe de altă parte, principala cerință a orașului – individualizarea personalității – era cu greu acceptată de generațiile de țărani, crescuți timp de secole în spiritul acestor stereotipuri de grup.

Formarea unei clase sociale de mijloc, care potrivit lui P. Miliukov era în Europa un rezultat al „forței capitalului şi al forței cunoștințelor”, era imposibilă în URSS, deoarece aici absentau „capitalul”, proprietatea și independența economică, care erau caracteristice clasei de mijloc clasice în Occident. Reflectând asupra „contradicției clasei de mijloc” în statul sovietic, A. Alimarik în lucrarea sa renumită „Va exista Uniunea Sovietică până în anul 1984”? constata că „din moment ce toți lucrează pentru stat, la toți există psihologia funcționarului – la scriitori, savanți, muncitori şi colhoznici sau lucrătorii din KGB şi MAI. Clasa de mijloc în statul sovietic este atipică, mulți membri ai acesteia fiind funcționarii aparatului de partid şi de stat, erau doar parțial familiarizați cu noțiunile de libertate personală şi ordine”.

Ca rezultat al acestor contradicții interne ale urbanizării, în Uniunea Sovietică s-a creat doar carcasa materială a societății urbane, deoarece esența sa era profund rurală, sătească, puțin structurată și lipsită de diversitatea socială.

Transformarea societății agrare ruse în una industrială, a satului în oraș, a generat o schimbare profundă asupra vieții private a oamenilor, asupra familiei și intimității, cât și asupra altor aspecte ale existențialului uman. Acest fapt a influențat puternic formarea „omului nou” sovietic, cu impact de lungă durată, asupra lumii sale intelectuale şi emoționale, asupra traseului său existențial individual. Toate aceste schimbări psihoemoționale și sociale a fost considerată în epocă o modernizare demografică sovietică, care asemeni altor aspecte ale modernizării sovietice era plină de contradicții.

Limitele modernizării demografice

Una din particularitățile modernizării demografice în URSS, la fel ca şi în restul lumii, a fost reducerea ratei mortalității şi creșterea mediei de viață, un salt incontestabil realizat de statul sovietic, dacă comparăm cu parametrii perioadei țariste. Paradoxul acestei modernizări demografice constă în faptul că acest progres n-a contribuit la creșterea valorii vieții umane în sine, care în Occident era așezată în centrul universului social, medical și economic. Societatea sovietică aflată într-o stare permanentă de încordare, de mobilizare și de confruntare, reală sau imaginară, a cunoscut perioade de cataclism, adevărate catastrofe demografice, opuse efortului de modernizare demografică. Există trei cauze majore al acestor catastrofe demografice:

a. Războaiele: Doar pierderile umane ale Armatei Sovietice regulate în perioada 1918-1989 (contabilizate) au fost de 10 milioane de oameni, iar pierderile printre populația civilă au fost şi mai mari;

b. Represiunile politice şi deportările: Anii Terorii „Albe” şi a celei „Roșii”, dar în mod special epoca terorii staliniste dintre 1929 și 1953, au dus la enorme pierderi demografice enorme. Numărul jertfelor se ridică la milioane, iar cifra lor exactă continuă să rămână un subiect de discuție;

c. Foametea: În mod special foametea din 1932-1933, dar de asemenea foametea din 1946-1947, care a cauzat milioane de victime în Ucraina, Caucazul de Nord, regiunea Volgăi, Crimeea, Kazahstan şi Basarabia.

Nu există o statistică general acceptată a pierderilor înregistrate de URSS în catastrofele demografice ale secolului XX, chiar dacă după 1991 s-au făcut mai multe încercări din acest punct de vedere. Potrivit calculelor lui S. Maksudov pierderile în populația URSS au constitut 10 milioane morți în rezultatul intervenției străine, războiului civil şi a foametei în perioada 1918-1926; 7.5 milioane (recalculate ulterior la 9.8 milioane) de morți în urma foametei şi represiunilor din 1926-1938; 22.5 – 26.5 milioane de morți în perioada 1939-1953. În total, aproximativ 40 milioane de oameni. Datele ulterioare, elaborate de specialiștii din Comitetul pentru Statistică a Federației Ruse (1993) indică cifre apropiate calculului lui Maksudov: 7 milioane de morți din 1927 până în 1941 şi 26–27 milioane din 1941 până în 1945.

Războaiele sângeroase, represiunile politice masive, eforturile economice inumane, ideologia sacrificiului şi eroismului, existente pe parcursul întregii perioade a Uniunii Sovietice au împiedicat crearea unei scări de valori axate pe centralitatea vieții umane. Prețul ieftin al vieții şi sănătății omului a influențat sistemul priorităților sociale şi a ușurat situația privilegiată a complexului militar industrial. Din acest punct de vedere atestăm marea contradicție a modernizării sovietice – combinarea modernismului material-tehnologic cu atavismul unui arhaism social, cu un sistem primitiv de valori, relații fără bani, o libertate limitată a alegerii personale şi paternalism statal. Această contradicție fundamentală a paralizat orice formă de progres a sistemului sovietic.

Familia sovietică între emancipare și ipocrizie

„Familia este celula societății sovietice” a fost unul din sloganele de rezonanță ale perioadei comuniste. Inițial, politica statului sovietic în raport cu familia a fost extrem de liberală, în țară avea loc o adevărată revoluție sexuală. Lenin, după cum se știe, nu recunoștea instituția căsătoriei, la fel ca majoritatea comuniștilor din garda leninistă, dar situația s-a schimbat fundamental din anii 1930. Pe de o parte, a apărut o nouă legislație în materie de căsătorie și, pentru prima dată, soțiile au fost egalate în drepturi cu soții, iar copiii nelegitimi - cu cei născuți din căsătorie. În același timp, statul a proclamat familia drept celulă a societății, arogându-și dreptul de a reglementa viața personală a cetățenilor săi. Printre măsurile cele mai cunoscute ale epocii sovietice au fost:

1. Interdicția căsătoriilor internaționale: Printr-un decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 15 februarie 1947, căsătoriile dintre cetățenii sovietici și cei străini erau interzise. Motivele acestei decizii erau situația demografică dezastruoasă de după război, multe familii distruse, penuria de bărbați, precum și căsătoriile dintre militarii sovietici și cetățenii țărilor în care se aflau trupele sovietice. Căsătoriile deja încheiate au fost declarate invalide, iar pentru încălcarea decretului (inclusiv pentru conviețuire și romantism cu străinii), nefericiții cădeau sub incidența articolului 58 - „Agitație anti-sovietică”. După moartea lui Stalin, interzicerea căsătoriilor internaționale a fost anulată, dar atitudinea societății și a autorităților față de acest fenomen a rămas negativă. Pentru o astfel de „trădare”, cetățenii puteau fi expulzați din partid și Komsomol, destituiți de la serviciu sau expulzați din universitate. Aceasta situație a continuat de fapt până la prăbușirea URSS.
2. Interzicerea avortului: În 1920, RSFSR a devenit primul stat din lume care a legalizat încetarea artificială a sarcinii. Avorturile erau efectuate gratuit în spitale, iar lucrătorii din fabrici aveau privilegii. Acest „liberalism” n-a durat mult. Cinci ani mai târziu, fertilitatea a început să scadă dramatic. În 1926, avortul a fost interzis pentru femeile care rămâneau însărcinate prima oară. În 1930, avorturile au fost admise din nou, dar șase ani mai târziu, pentru astfel de operații care nu au fost efectuate din motive medicale a fost introdusă răspunderea penală. Cu toate acestea, interdicția avortului a făcut mai mult rău decât bine. Ponderea avorturilor ilegale a crescut brusc, în urma căreia multe femei au pierdut în general capacitatea de a purta copii. În cei șaptezeci de ani de existență, societatea sovietică n-a admis dreptul liber şi plenar al femeii şi familiei la procreare, nu a creat condițiile necesare pentru realizarea acestui drept, pentru o natalitate liberă, conștientă şi sigură. Legea privind anularea interzicerii avorturilor va fi adoptată la 23 noiembrie 1955 prin decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS. După adoptarea legii numărul acestora în URSS a crescut permanent, atingând în anii 1960-1980 cifra de 7-8 milioane pe an, unele republici sovietice fiind în topul mondial la avorturi. La sfârșitul anilor 1980 numărul de avorturi la o sută de nașteri era în RSFSR de 196, în Bielorusia — 153, în Ucraina — 164, în Letonia — 126, în Estonia — 117, în timp ce în Suedia - 30, în Italia — 29, în Marea Britanie — 23, în Franța — 21, în Finlanda — 20, în Austria — 17, în RFG — 11, în Olanda — 10;
3. Penalizare pentru lipsa copiilor: În noiembrie 1941 a fost emis Decretul Prezidiumului Sovietului Suprem al URSS „Privind impozitul pentru burlaci, cetățeni singuri și fără copii ai URSS”, modificat în 1944. Impozitul era plătit de bărbații fără copii cu vârste între 20 și 50 de ani și femeile fără copii între 20 și 45 de ani. Suma impozitului era de 6% din salariu. Impozitul a fost anulat abia la 1 ianuarie 1992;
4. Dificultatea divorțului: În 1936, practica divorțurilor era prevăzută de lege, iar în 1944, cu scopul de a „întări familia și căsătoria sovietică”, autoritățile au decis să complice procesul de divorț. Cu prețul unei ipocrizii sociale imense, care se reflecta în adevărate tragedii și vieți irosite, această politică arăta rezultate incredibile - dacă în 1940 erau înregistrate 198 de mii de divorțuri, atunci în 1945 erau doar 6 600!!! Un argument important în îngreunarea acestui proces erau taxele mărite pe care trebuiau să le plătească cei care doreau să divorțeze. În 1936, această sumă era de 100-200 de ruble, iar în 1944 deja 500-2000 de ruble. Bani enormi pentru acele timpuri. Abia în epoca lui Brejnev, la 10 decembrie 1965, procedura de divorț în instanțe a fost simplificată. Din acel moment, Procuratura a încetat să se implice în divorț, a dispărut nevoia de a publica anunțul cu privire la divorț în ziare, etc. Drept rezultat, într-un singur an numărul divorțurilor din țară s-a dublat - de la 360 de mii în 1965 la 646 de mii în 1966.

Procesul de planificare a familiei, care devenea o practică o cotidiană pentru milioane de cetățeni sovietici în condițiile profundelor transformări sociale, nu a beneficiat de un suport instituțional, material şi legislativ, ci s-a dezvoltat stihinic, deraind în ultimă instanță pe calea cea mai ineficientă, primitivă şi periculoasă. Caracterul conservator al modernizării familiei sovietice a fost determinat de interzicerea avorturilor, limitarea şi condamnarea divorțurilor, condamnarea concubinajului şi a căsătoriei neînregistrate, atenția sporită față de „imaginea morală” la serviciu și în societate, amestecul societății („Общественность”) în viața familiei.

Toate aceste aspecte au fost concentrate într-o „ideologie a familiei”, care reînvia vechiul principiu omul pentru familie şi care a devenit unul din principiile fundamentale ale ideologiei oficiale.