Basarabia între Rusia bolșevică și România, ianuarie 1918

Schimbările politice de la Petrograd, din 1917, au avut consecințe și în teritoriile periferice ale Rusiei, unde populația majoritară nu era rusă. În Polonia și Finlanda s-a cerut obținerea independenței încă de la început, în vreme ce în Ucraina, Lituania, Letonia, Estonia, Caucaz etc. cererile au fost inițial mai moderate, în sensul obținerii unei autonomii extinse. Basarabia s-a încadrat și ea în această ultimă tendință. Regiunea avea, conform recensământului rusesc din 1897, o populație diversificată etnic, în care moldo-românii se situau pe primul loc, cu 47,6%. Erau însă și numeroși ucraineni, ruși, evrei, germani, bulgari, găgăuzi, armeni, greci, polonezi etc., unii dintre aceștia locuind compact îndeosebi în nordul și sudul regiunii, alții având procente mari în orașe.

După ce în primăvara-toamna anului 1917 s-au înregistrat mișcări cu substrat etnic ale moldovenilor din diferite unități militare rusești, precum și ale unor intelectuali sau organizații politice, culturale și profesionale din gubernia Basarabiei, la 21 noiembrie/4 decembrie 1917 s-a constituit Sfatul Țării. Acesta se considera o structură legislativă, un parlament în care membrii au fost desemnați potrivit unor procente acordate diferitelor etnii (moldovenii și-au adjudecat 70% din total), Congresului Militar Moldovenesc, unor partide, zemstve, orașe, organizații profesionale și asociații etc. Președinte al acestei structuri a devenit Ion Inculeț, iar vicepreședinte Pantelimon Halippa. Inculeț era membru al Partidului Socialist Revoluționar din Rusia și revenise în Basarabia de la Petrograd în primăvara anului 1917. Aflat atunci în strânse legături cu mediile politice revoluționare din capitala rusă, el avea să dovedească ulterior un remarcabil simț al supraviețuirii politice. Halippa era unul dintre fondatorii Partidului Național Moldovenesc, în 1917, care ulterior avea să devină parte a Blocului Moldovenesc. Câștigat inițial de ideea autonomiei, apoi a independenței noului stat, el avea să fie unul dintre principalii militanți pentru unirea Basarabiei cu România.

Membrii Sfatului Țării au proclamat, la 2/15 decembrie 1917, Republica Democratică Moldovenească, ca parte a Republicii Federative Ruse. Guvernul noii republici purta denumirea de Consiliul Directorilor Generali. Acesta era condus de Pantelimon Erhan, membru al Partidului Socialist Revoluționar și apropiat de Inculeț, împreună cu care, de altfel, se întorsese din capitala rusă. Merită reținut că și în Sfatul Țării, și în executivul de la Chișinău se regăseau mulți reprezentanți ai unor curente socialiste, la fel ca în alte regiuni care juridic încă făceau parte din Rusia. Imaginarul politic al majorității în tânăra elită politică de la Chișinău era de sorginte socialistă. Aceasta era o diferență importantă față de elita politică de la vest de Prut, cum aveau să constate în scurt timp ambele părți.

Situația noii structuri politico-statale arăta relativ bine pe hârtie, în actele constitutive și în declarațiile publice ale liderilor. Însă pe teren realitatea era diferită, atât din punct de vedere al politicii interne, cât și al celei externe. Administrația rusă era în disoluție, soldații ruși din unitățile staționate în zonă sau în retragere de pe frontul românesc reprezentau un factor de destabilizare, la fel și structurile bolșevice tot mai influente în regiune, ordinea publică se prăbușea, trupele guvernului de la Chișinău erau departe de a reprezenta o forță capabilă să asigure securitatea și stabilitatea. Anarhia părea să amenințe republica autonomă.

Din aceste motive, Consiliului Directorilor Generali a făcut apeluri către Dmitri Șcerbacev, comandantul trupelor ruse de pe frontul românesc, și către guvernul român, în vederea trimiterii unor trupe în Basarabia. Guvernul Brătianu a primit la 22 decembrie 1917/4 ianuarie 1918 solicitarea de a dispune în mod explicit unui „regiment ardelenesc” să intre în republica autonomă. Aflați ei înșiși în dificultate, românii au ezitat. În cele din urmă, un detașament de ardeleni de la Darnița/Kiev, numărând aproximativ 1.000 de oameni, a primit ordinul de a se deplasa la Chișinău. Ajunși în gara orașului la 6/19 ianuarie 1918, ardelenii, care aveau o redusă capacitate de luptă și nici nu se așteptau la o confruntare militară, au fost dezarmați de unitățile ruse bolșevice. Ambele tabere au avut morți și răniți. O altă ciocnire s-a produs la Cornești, de această dată între un detașament de ucraineni, ardeleni și grăniceri români, pe de o parte, și trupe ruse bolșevice, pe de altă parte, acestea din urmă având câștig de cauză. Generalul Nekrasov, fost comandant al Armatei a IX-a ruse, și colonelul Socolov, ambii făcând parte din cercul generalului Șcerbacev, au fost uciși în luptă.

Evenimentele politice și militare cunoșteau o succesiune rapidă la Chișinău.Rumcerodul constituise o structură subordonată la Chișinău, numită Frontotdel (Secția de Front), care avea și sprijinul câtorva unități rusești. Bolșevicii au reușit să preia controlul asupra orașului la 5/18-6/19 ianuarie 1918, exercitând puterea în mod real. Sfatul Țării și Consiliul Directorilor Generali aveau o putere formală, menținută ca urmare a rămânerii în capitală a lui Inculeț și Erhan. Cei doi au expediat guvernului român, chiar la 6/19 ianuarie 1918, o nouă solicitare de a trimite trupe în republica autonomă. O lovitură de stat bolșevică era previzibilă, la fel și izbucnirea unui război civil.

Guvernul de la Iași luase deja, încă de la 4/17 ianuarie 1918, decizia de a interveni militar în Basarabia. Ordinul de trecere a trupelor române peste Prut a fost dat de către Marele Cartier General Român la 7/20 ianuarie 1918. Începând din ziua de 8/21 ianuarie 1918, aveau să fie trimise la est de Prut două divizii de infanterie și două de cavalerie. Divizia 11 infanterie a trecut Prutul pe la Ungheni și s-a îndreptat spre Chișinău și Tighina/Bender. Divizia 1 cavalerie a făcut aceeași mișcare pe la Țuțora, destinația sa fiind nordul Basarabiei, spre Bălți-Soroca. Divizia 2 cavalerie a trecut râul pe la Leova și s-a îndreptat spre Tighina/Bender. În fine, Divizia 13 infanterie a trecut Prutul pe la Cahul și a urmat cursul Dunării, mai precis brațul Chilia, ținta finală fiind Cetatea Albă.

Declarațiile oficiale românești – mai întâi proclamația generalului Constantin Prezan, șeful Marelui Cartier General Român, apoi proclamația generalului Ernest Broșteanu, comandantul Diviziei 11 infanterie, publicate în presă și difuzate în Basarabia la 12/25 ianuarie 1918 – încercau să explice motivele pentru care trupele române trecuseră Prutul. Acțiunea ar fi demarat la insistența Comandamentului militar rus (al generalului Șcerbacev), deși acesta nu mai avea nicio putere reală pe frontul românesc, misiunea constând în asigurarea ordinii publice, a vieții și avutului locuitorilor, a aprovizionării trupelor române și ruse aflate pe front și a protejării depozitelor românești. Ținând cont că din punct de vedere juridic era vorba de un teritoriu rusesc, influențat de transformările politice, ideologice și sociale care avuseseră loc în anul precedent, se preciza și că trupele române nu aveau intenții de cucerire, nici de anulare a libertăților și drepturilor obținute în urma revoluției ruse. Mai mult chiar, militarii români urmau să plece din regiune după restabilirea ordinii și liniștii. Aliații, mai ales francezii, au susținut și ei că misiunea trupelor române era una cu scop militar, neavând menirea de a influența situația politică din Basarabia.

Alte informații provenind din cercurile politice românești lasă să se întrevadă o altă perspectivă. Spre exemplu, I.G. Duca, membru în guvernul Ion I.C. Brătianu, avea să susțină deschis, după producerea evenimentelor, că scopul intervenției era de a ocupa Basarabia și a elimina influența bolșevică, astfel încât „să permitem celor de la Chișinău să îndeplinească și ultima formalitate: unirea solemnă a Basarabiei dezrobite cu Patria Mamă”.

România trebuia să fie atentă și la reacția Rusiei, cu care relațiile erau deja extrem de tensionate, și la cea a Puterilor Centrale, cu care exista un armistițiu de la sfârșitul lunii noiembrie/începutul lunii decembrie 1917. Centralii nu au fost împotriva intervenției românești în Basarabia, pe care ei o priveau ca pe o compensație oferită României pentru Dobrogea, cerută cu insistență de Bulgaria. Rușii în schimb puteau reacționa de o manieră dură, incluzând ruperea relațiilor diplomatice, blocarea bunurilor românești aflate pe teritoriul rus și chiar intervenția militară.

Autoritățile moldovenești se aflau într-o situație limită, între constrângerea bolșevicilor, care preluaseră controlul asupra Chișinăului și asupra unei mari părți a Basarabiei, pe de o parte, și presiunea trupelor române, care înaintau deja pe mai multe direcții, pe de altă parte. Gherman Pântea, directorul general pentru război și marină în executivul de la Chișinău, ar fi ordonat trimiterea trupelor moldovenești împotriva celor românești, în vreme ce Ion Inculeț și Pantelimon Erhan au protestat față de intrarea românilor în Basarabia, la 12/25 ianuarie 1918. Aceste atitudini aveau să fie explicate ulterior prin nevoia de a le arăta bolșevicilor, care controlau Chișinăul, că autoritățile moldovene își făceau datoria, că nu erau separatiste, în vreme ce sentimentele și chiar planurile lor ar fi fost de fapt altele.

Atestați istoric din cele mai vechi timpuri în teritoriile de peste Nistru, cu mult înaintea unor popoare care au stăpânit sau stăpânesc actualmente regiunea, românii au devenit o prezență numeroasă în Transnistria în rezultatul mai multor procese: a. diversele etape de strămutare și migrațiune din spațiul românesc; b. donațiile și extensiunile domnești peste Nistru; c. implicări în diferite bătălii și operațiuni militare; d. exercitarea administrației asupra Ucrainei în perioada lui Duca Vodă; e. contribuției la activitatea culturală și religioasă din regiune.

Potrivit lui Ion Nistor, prezența elementului românesc dincolo de Nistru, în epocile medievală și modernă, se datorează unui „descălecat al cetelor de emigranți români de dincoace de Nistru, care mânați de diferite nevoi, își căutau o patrie nouă în meleagurile podolice și în stepele Oceacovului”. Anume pe calea unei colonizări latente, malul stâng al Nistrului și al afluenților săi, s-a populat de-a lungul timpului cu așezări moldovenești „după chipul și asemănarea așezărilor de acasă din vechea Moldovă”.

Migrații și colonizări

Această prezență românească peste Nistru a permis Țării Moldovei să pretindă o anumită influență asupra regiunii în rivalitate cu lituanieinii și polonezii încă de la sfârșitul sec. XIV - începutul sec. XV, iar ulterior și în disputele cu tătarii și chiar turcii. Evoluția toponimiei localităților din stânga Nistrului, unde regăsim denumirile Delacău, Carasu, Sucleia, Tașlâc, constituie o mărturie certă, că localitățile românești au continuat să existe și pe timpul dominației turanice, menținând o linie de continuitate cu restul spațiului românesc.

Alături de moldoveni, un număr important de ardeleni au colonizat regiunile de peste Nistru, majoritatea oieri de prin regiunea Sibiului (mărgineni) sau Săcele Brașovului (mocani), atrași de nesfârșitul stepelor pontice dintre Nistru și Nipru. Ca mărturie a acestei migrații s-au păstrat mai multe denumiri de sate românești: Stâna, Brașoveanca, Ciobănea, Târla, Săliștia, Odaia, Nădlac, Tălmaciu (ultimele patru localități de peste Bug).

Nicolae Iorga numește acest fenomen de strămutare „un lung proces secular”, prin care s-a creat viața românească de peste Nistru, care a făcut ca în secolul XV Nistru să fie „nu doar un hotar moldovenesc, ci un râu românesc”.

Migrația românilor peste Nistru a fost un proces istoric continuu. La sfârșitul secolului XVI unele surse istorice atestă la cursul de mijloc al râului Nipru apariția unui grup de țărani din Dobrogea, care au refuzat să plătească domnitorului Țării Moldovei impozite pentru aratul pământului și pășunat. Mai mulți moldoveni și dobrogeni (denumiți ciutaci) s-au mutat în stânga Nistrului ca rezultat al fiscalității excesive din perioada domniei lui Iancu Sasu (1579-1582).

Colonizările românești în regiune au continuat mai ales în perioada lui Duca-Vodă, care pentru o scurtă perioadă a exercitat domnie asupra Ucrainei, aspect asupra căruia vom reveni mai târziu. Printre colonizările care au sporit expansiunea transnistreană a fost colonizarea lui Dimitrie Cantemir, împreună cu refugiați români, după înfrângerea de la Stănilești. Această colonizare s-a făcut în regiunea Harkovului și Iziumului, în apropierea satelor autohtone românești.

După 1774 teritoriul dintre Bug și Nipru va fi anexat de Imperiul Rus, care l-a consolidat ca o zonă de apărare împotriva tătarilor, turcilor și cazacilor. Românii din regiune au jucat un rol important în construcția întăriturilor și cetăților, dar aceștia, de asemenea, au făcut parte din armata rusă. Această armată a fost întărită prin recrutări de români din toate provinciile românești și se colonizează pe malul drept al Niprului, în districtele Olviopol și Novomirgorod. Românii au participat la construcția cetății Elisaveta (Elisavetgrad, ulterior Kirovograd) și au format palanca (unitate militară) Gardului de la Bug.

În anii 1750-1760 maiorul român Lupu se distinge prin extinse colonizări, făcute cu români din Moldova și Muntenia, așezați în jurul orașelor Krikov, Țîbulev, Krîlev, Beciul (actualmente Alexandrovka). Un al grup numeros de români s-au așezat în jurul orașului Ekaterinoslav (Dnepropetrovsk, actualmente Dnepr) și Nikolaev.

Ponderea şi rolul populației din Principatele Moldovei şi Ţării Românești în popularea şi valorificarea acestor pământuri transnistrene pe parcursul secolelor Evului Mediu a fost permanent considerabilă, moldovenii deținând în secolul XVIII primul loc dintre toți cei care au continuat să vină din partea Nistrului în cadrul procesului așa-numitei colonizări populare, spontane (alcătuind, de exemplu, la 1754 – 3 840 de persoane sau 78,05% din numărul coloniștilor militari, care au venit din sud-estul Europei în aşa-zisa Serbie Nouă – partea de nord a viitoarei gubernii Herson).

Extensiuni domnești peste Nistru

În Țara Moldovei exista de la începuturi o practică extinsă ca o serie de dregători și boieri de la curte, precum și țăranii remarcați în lupte, să primească pământuri în stânga Nistrului. Alexandru cel Bun s-a bazat pe alianța cu Polonia pentru a-și susține pretențiile asupra acestei regiuni contra lituanienilor, lucru pe care ulterior l-a făcut și Ștefan cel Mare. Domnitorul moldovean Ieremia Movilă (1595-1600/1600-1606), a avut proprietăți extinse pe malul stâng al Nistrului, unde la 1595 a fondat localitatea Mohilău (Moghilev-Podolsk actualmente), donată fiicei sale, căsătorită cu un descendent al familiei Potocki din nobilimea Poloniei. În a doua jumătate a sec. XVII, Mohilău a devenit unul din cele mai mari orașe ale Podoliei.

Influența românilor peste Nistru sporește în perioada de domnie a lui Vasile Lupu (1634-1653), care prin căsătoria fiicei sale Ruxanda cu Timuș, fiul hatmanului ucrainean Bogdan Hmelnițki, obține unele localități din stânga Nistrului, cu centrul la Rașcov, pe care le-a deținut timp de mai multe decenii, loc din care a făcut, potrivit lui Nicolae Iorga, „un centru de adevărată civilizație”.

Atestări românești politice, militare și culturale

Soarta românilor din stânga Nistrului a fost marcată de rivalitățile regionale intense, dintre Țara Moldovei, Lituania, Polonia, Hanatul Crimeii și Imperiul Otoman, iar ulterior Imperiul Rus, care în diferite perioade și pentru diferită durată de timp au exercitat asupra regiunii dominație. Românii vor juca un rol important în desfășurarea evenimentelor de peste Nistru, având o contribuție importantă la influențarea proceselor politice, militare, sociale și educaționale din acest spațiu. Aceștia au avut contribuție la organizarea căzăcimii ucrainene, organizată în Polonia de Ostafie Dașcovici pentru a opri năvălirea tătarilor. În 1570 apare ca hatman (comandant militar) al cazacilor Ioan (Nicoară) Potcoavă, care avea în subordonare un contingent covârșitor românesc.

Către această perioadă, datorită colonizărilor permanente, românii de peste Nistru erau atât de numeroși și de bine organizați, încât sunt atestați documentar în mai multe cronici ca părtași activi la diversele rivalități dintre puterile din regiune. Cea mai remarcabilă evidență a acestei implicări sunt cohortele așa-numiților „Daci Transnistreni”. Printre polcovnicii armatei lui Bogdan Hmelnițki figurau mai multe nume românești, printre care Toader Lobodă, polcovnic de Pereiaslav, Marin Pușcaru, polcovnic de Poltava, Burlă, polcovnic de Gdansk, Pavel Apostol, polcovnic de Mirgorod și Dumitrașcu Raice, care a colonizat pe teritoriul căzăcesc 500 de familii românești.

Unii dintre acești comandanți militari erau deopotrivă guvernatori civili și oameni politici. Potrivit mărturiilor documentare, la semnarea tratatului de la Pereiaslav dintre Ucraina lui Bogdan Hmelnițki și Rusia lui Alexei Mihailovici în anul 1654, au luat parte la tratative românii Pavel Apostol și Dumitrașcu Raice.

Cea mai spectaculoasă prezență românească este atestată în timpul campaniei din Rusia a regelui suedez Carol XII (1709), care, datorită alianței cu Ivan Mazepa, a beneficiat de susținerea moldovenilor transnistreni din zona Oceacovului contra armatei țarului Petru I. O personalitate românească de prim-rang al vremii a fost Dănilă Apostol, fiul polcovnicului Pavel Apostol, care la 1 octombrie 1727, la marea întrunire a cazacilor este ales hatman al Ucrainei. Apostol Dănilă a păstrat puternice relații familiale în Țara Moldovei, inclusiv la nivelul casei domnești, era bine cunoscut cu Ivan Mazepa, dar avea relații extinse și în Rusia, unde în 1728 a participat la încoronarea țarului Petru II, apoi la funeraliile sale în 1730.

Deosebit de importantă este activitatea religioasă, culturală și educațională a lui Petru Movilă, arhiepiscop și din 1633 mitropolit al Kievului, al Galiției și al întregii Rusii. Printre numeroasele sale realizări ca arhiereu se numără transformarea colegiului pe care îl înființase la Kiev în Academie, considerată cea mai veche instituție de învățământ superior la slavii ortodocși. P. Movilă a înființat tipografii la Kiev şi Lvov pentru a revigora cultura ortodoxă, se cunosc circa 50 de publicații, scoase de sub tipar cu îngrijirea directă a mitropolitului Petru Movilă, unele fiind lucrate de el însuși, altele de către ucenicii săi, dar toate purtând în prefață cuvântul său de binecuvântare.

Duca-Vodă – domn al Moldovei și Ucrainei (1681-1683)

Această perioadă scurtă de control al domnitorului Țării Moldovei asupra regiunii transnistrene, vine să înlăture încrederea puternic înrădăcinată în mentalul colectiv român, că acest spațiu al românității n-a făcut parte niciodată dintr-o formă de conducere sau statalitate românească, iar pe de alta să confirme linia de continuitate a intereselor pe care domnitorii Țării Moldovei le aveau asupra regiunii, pe care invariabil au privit-o dacă nu ca o parte integrantă a statului moldovenesc, atunci ca o zonă firească a prezenței românești.

Tradiție și continuitate românească după Nistru

Printre cele mai importante argumente ale legăturii organice dintre românii transnistreni și restul românilor sunt modul lor de viață și caracterul fluid al trecerii peste Nistru, care a fost o constantă pe parcursul istoriei. În primul rând, românii transnistreni au fost o perioadă îndelungată parte a regatului Poloniei, care întotdeauna a respectat dreptul românesc ca mod de administrare a comunităților din regiune. După unirea cu Rusia la 1654, românii pe baze de tratate, la care au participat în mod direct Pavel Apostol și Dumitrașcu Raice, au păstrat drepturile moștenite de la polonezi. Prin urmare, românii transnistreni au trăit de secole după obiceiurile lor tradiționale, pe care le-au transmis mai târziu coloniștilor. Mai mult decât atât, chiar dacă erau așezate după sistemul căzăcesc, comunitățile și-au păstrat specificul românesc, dreptul românesc căpătând o valoare și mai mare în timpul domniei lui Duca-Vodă.

În al doilea rând, comunitățile românești din stânga Nistrului erau legate direct de Țara Moldovei prin activitățile economice și sociale. Ocupațiile tradiționale erau agricultura, păstoritul și meșteșugăritul. Adeseori hotarele satelor din dreapta Nistrului treceau în stânga Nistrului, iar pășunile celor două maluri ale Nistrului erau folosite reciproc de românii din stânga și din dreapta fluviului. Același lucru era și cu pescăritul. Modelul caselor, construite din bârne și nuiele unse cu lut, era la fel ca și în alte părți din spațiul românesc. La piețele din Căușeni și Tighina se cumpărau și transportau peste Nistru mărfuri aduse din Iași, București, Rusciuc, Adrianopol, etc., care ulterior erau realizate la Dubăsari, Oceacov și alte localități de pe malul stâng al Nistrului.