Când aliații devin inamici: confruntările militare româno-ruse în Moldova, ianuarie 1918

Plecarea trupelor ruse – din Armatele IV, VI, VIII și IX – de pe frontul românesc a continuat la începutul lunii ianuarie 1918. Nikolai Krîlenko, comisarul pentru Apărare în guvernul de la Petrograd, a trimis, la începutul lunii ianuarie 1918, un ordin Comitetului Militar Revoluționar (bolșevic) al frontului românesc, prin care dispunea retragerea trupelor ruse din România. Dacă era nevoie, mai precis dacă românii aveau să se opună, puteau fi folosite armele. Devenea clar că rușii voiau să plece înarmați și în formații de luptă.

Se reactivau vechile temeri ale românilor că devastările se puteau extinde pe un teritoriu mai mare, iar bazele lor de aprovizionare din Basarabia aveau să fie pierdute. În vreme ce unele dintre unitățile rusești au putut fi ținute de români sub control, fără apelul la arme, cu altele aveau să se poarte lupte de amploare în sudul și nordul Moldovei. Centrul Moldovei și principalele căi de acces spre Iași erau deja bine protejate de trupe românești. Din acest motiv, trupele ruse au încercat să se evacueze prin nordul și sudul regiunii, mai ales că exista speranța primirii unui sprijin din partea unităților care se aflau în apropierea frontului sau dincolo de Prut. Trupele române au intervenit decisiv în mai multe locuri, la sfârșitul anului 1917/începutul anului 1918, împiedicând preluarea controlului asupra teritoriului Moldovei de către trupele ruse în curs de demobilizare și bolșevizare.

În nordul Moldovei au avut loc lupte în mai multe locuri între trupele ruse din Armata a VIII și cele române. Primele au fost cele de la Botoșani, unde s-a utilizat inclusiv artileria. Alte lupte s-au desfășurat lângă orașul Siret și la Mihăileni, în ziua de 2/15 ianuarie 1918, între Divizia 23 rusă și părți din Divizia 26 rusă, pe de o parte, și unități române din Divizia 9 infanterie, pe de altă parte. Rușii voiau să treacă prin Mihăileni și Dorohoi spre nordul Basarabiei, însă în urma unor lupte dure, soldate cu morți și răniți, au fost nevoiți să accepte dezarmarea în cea mai mare parte. În urma confruntărilor din zona central-nordică a Moldovei, unele trupe ruse au revenit pe vechile lor poziții, puține au reușit să ajungă în Basarabia, în vreme ce altele au trecut în liniile austro-ungare cu armamentul și logistica din dotare.

Diviziile 13 și 40 ruse, din Armata a VI-a, care susțineau porțiuni de front în zona Tecuci-Galați, intenționau să se îndrepte spre sudul Basarabiei. Întrucât nu aveau aprobarea comandantului rus al frontului, generalul Șcerbacev, unitățile ruse au fost blocate, întoarse din drum și/sau dezarmate de diviziile 4 și 13 infanterie române.

La Galați, în zilele de 7/20-9/22 ianuarie 1918, Divizia 4 infanterie română a fost atacată de diviziile 9 și 10 infanterie ruse, din Corpul 4 siberian. De la est de Prut au sosit alte trupe ruse de infanterie, cavalerie și artilerie, precum și o navă de luptă. Succesul inițial al rușilor a fost anihilat de unități din Divizia 4 infanterie română, susținute de un regiment din Divizia 13 infanterie română, precum și de trupele de marină. Utilizând arme combinate – infanterie, artileria de uscat și de pe monitoarele de Dunăre, plus aviație – românii au câștigat bătălia. În timpul luptelor își pierduseră viața sau fuseseră răniți numeroși români și ruși, alții fiind făcuți prizonieri. Divizia 9 siberiană a preferat să-și găsească salvarea în cea mai mare parte în liniile germane, unde a fost dezarmată. Divizia 10 siberiană și o parte a Diviziei 9 siberiene au fost dezarmate de români, care le-au trecut la est de Prut, fiind libere să plece acasă.

În zona central-vestică a Moldovei, mai precis în munții Neamțului și Sucevei, era dispusă Armata a IX-a rusă. Diviziile 26 și 84 din Corpul 2 rus intenționau să se îndrepte spre nord, unde se găseau unitățile Armatei a VIII-a ruse. Regimentul 16 Suceava, din Divizia 7 infanterie română, a purtat lupte cu unitățile ruse în zona Pașcani, la 12/25 ianuarie 1918, înregistrându-se morți și răniți. Importante trupe din Corpul II rus se retrăgeau spre Fălticeni. Rușii au fost întâmpinați de subunități din regimentele 2 grăniceri și 16 infanterie română, la Spătărești, unde a avut loc o bătălie în zilele de 14/27-15/28 ianuarie 1918. Au căzut morți și răniți de ambele părți. În cele din urmă rușii au capitulat, după depunerea armelor ei fiind trecuți în nordul Basarabiei.

Chiar dacă plecarea soldaților ruși spre est a avut loc în condiții deseori vecine cu anarhia, uneori ajungându-se la lupte deschise cu românii, rămânea realitatea plecării lor în masă. Potrivit unor evaluări, de la mai mult de 1.200.000 de oameni, câți număra armata rusă pe frontul românesc la începutul lunii noiembrie 1917, s-a ajuns la aproximativ 50.000 la sfârșitul lunii ianuarie 1918. O armată enormă, care anterior, alături de români, îi blocase pe germani și austro-ungari în sudul și vestul Moldovei, încetase să existe. Soldații ruși izolați sau în grupuri mici, care mai puteau fi întâlniți în diferite locuri din estul României, au fost strânși și trimiși în Rusia în februarie și martie 1918.

Materialele rusești de război – piese de artilerie, arme individuale, proiectile, automobile, avioane, căruțe etc. – erau răspândite de-a lungul și de-a latul Moldovei. Inițial acestea au fost adunate în depozite de către români, fiind considerate bunuri rusești. Ulterior, guvernul român a considerat că materialul de război rusesc aflat în posesia sa era un fel de compensație pentru pagubele pricinuite de bolșevici prin confiscarea tezaurului depus la Moscova și a depozitelor românești din sudul Rusiei. Cu toate acestea, reprezentanții rușilor antibolșevici au reușit să inventarieze echipamentele fostei lor armate intrate în posesia României. Structurile de stat-major ale armatelor rusești din România au fost desființate de generalul Șcerbacev la 1 aprilie 1918. Inclusiv statul-major al generalului a fost desființat. Au continuat să funcționeze așa-numitele „birouri de lichidare” ale armatei ruse, care făceau inventarierea bunurilor militare rusești luate de români. Ultimele birouri s-au închis în iulie 1918, iar membrii acestora au părăsit România.

Conceput în spiritul unei istorii paralele a comunismului din România și R(A)SS Moldovenească, într-o manieră absolut inovatoare pentru spațiul românesc, Blogul „Comunismul în Oglindă” ne oferă posibilitatea abordării unui spectru divers de tematici. Exceptând partea dedicată comunismului din România, elaborată de colegul Dorin Dobrincu, până în acest moment am prezentat trei mari blocuri de articole: primul dedicat tipologiei comunismului sovietic, cel de-al doilea tentativelor de comunizare a Basarabiei, întreprinse până la 28 iunie 1940, iar cel de-al treilea pregătirii anexării teritoriului dintre Prut și Nistru, întreprinse prin intermediul Legației Sovietice de la București.

Dacă aceste trei blocuri au avut o componentă preparatoare, pentru înțelegerea tipologiei regimului totalitar sovietic și a formelor sale de manifestare în exterior, următorul bloc, dedicat istoriei constituirii și evoluției Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenească (1924-1940), ne aduce în esența problemei. În primul rând pentru că este prima formă de regim comunist experimentată de români, iar în al doilea rând deoarece are o legătură directă cu istoria R. Moldova, care-și revendică o parte a moștenirii sale istorice de la acest regim.

Istoria apariției RASSM trebuie privită în conexiune cu evoluția problemei naționale în URSS, cu aspirațiile sale imperialiste în regiune, dar și într-o interdependență cu procesul de integrare a Basarabiei în cadrul României Mari. Pornind de la aceste premise, vom aborda problema comunismului de peste Nistru în raport cu trei aspecte de analiză istorică, care au lăsat o amprentă decisivă asupra dezvoltării Basarabiei, R(A)SSM și R. Moldova în secolul XX:

1. Primul aspect ține de problema modernizării Basarabiei, prima modernizare după tipare românești și europene, care pe de o parte venea într-o regiune dominată de un regim de asuprire țaristă, iar pe de altă parte era paralelă unui model de modernizare sovietică, în mare parte bazat pe violența și mobilizarea de tip totalitar;

2. Cel de-al doilea aspect se referă la anacronismele specifice noului stat românesc, la procesul de armonizare și sincronizare a Vechiului Regat cu restul provinciilor, proces care a generat animozități firești între diferitele componente istorice ale statului român, dar care urmează a fi interpretate în acel context concret și nu manipulate de propaganda sovietică de peste Nistru post-factum;

3. Al treilea aspect este legat de politicile sovietice față de Basarabia, care conțin trei componente importante: activitatea diplomatică de contracarare a suportului extern pentru posesia românească a Basarabiei; acțiunea subversivă sovietică în Basarabia și subminarea autorității administrației românești; crearea RASSM și proiectarea unui model concurent de construcție identitară, pe care metaforic l-am denumit „Homo Moldovanus Sovietic”.

În cele din urmă, mai există un aspect legat de interpretarea moștenirii interbelice și instrumentalizarea ei de către statul sovietic în modelarea RSS Moldovenească, dar și mai târziu, după independența R. Moldova, în modelarea identității „moldovenești stataliste” de către elitele neocomuniste. Existența acestui paralelism în construcția națională pe cele două maluri ale Nistrului (Basarabia românească versus Transnistria sovietică) a creat multiple disfuncționalități în dezvoltarea firească a Basarabiei interbelice, dar acest fapt a fost ulterior complicat de felul în care propaganda și ideologia sovietice a încercat demontarea și demonizarea românismului în teritoriul dintre Prut și Nistru după 1940/1944.

Originile și evoluția istorică a moldovenilor transnistreni

Pentru a înțelege fenomenul comunizării moldovenilor transnistreni de către regimul totalitar sovietic se impune o scurtă istorie a originii lor și evoluției în context regional. Dacă din mai multe puncte de vedere istoria românilor din Basarabia a fost în atenția politicilor românești, fapt ce a generat o intensă cercetare istorică a acestora, atunci evoluția românilor de la est de Nistru a fost văzută de cele mai multe ori fragmentar și/sau tratată diferențiat de cea a restului românilor. Această abordare a fost și este rezultatul unui stereotip de percepție, persistent încă în spațiul românesc, că dacă istoria românilor dintre Prut și Nistru este parte organică a istoriei românilor în general, atât până la 1812, cât și după anexarea acestui teritoriu la Imperiul Rus, atunci istoria românilor de după Nistru, care n-a făcut parte organică din Țara Moldovei, este „altceva” și prin urmare văzută „altfel”.

Românii de la Est de Nistru, deseori prezentați în tratatele de istorie a românilor drept români transnistreni, constituie o categorie aparte de cercetare, cu multiple variațiuni de manifestare. În primul rând, istoria acestor români este legată de etnogeneza românilor, iar mai târziu cu istoria românilor din Țara Moldovei, în diferite etape ale istoriei antice, medievale și moderne aceștia migrând sau strămutându-se peste Nistru. Arealul geografic al acestei categorii este de obicei între Nistru și Bug, cu extinderi peste Bug până la Nipru, dar ca rezultat al transformărilor teritoriale și politice din vara anului 1940, românii din acest spațiu vor deveni parte a RSS Ucraineană și implicit a Uniunii Sovietice, cu ramificații spre nord (nordul Bucovinei și Ținutul Herța), Transnistria și sudul Basarabiei. Tocmai din acest considerent, deosebit de important pentru înțelegerea istoriei acestor români este cunoașterea procesului de concepere și realizare a RASS Moldovenești la 12 octombrie 1924, care a născut un proiect „statal” și identitar „moldovenesc” opus românilor și României.

Stabilirea geto-dacilor și romanilor, adică a strămoșilor noștri, în acest spațiu este atestată timpuriu arheologic și documentar, mult anterioară popoarelor care locuiesc actualmente aceste teritorii, iar de-a lungul mileniului întâi al erei noastre românii s-au regăsit permanent după Nistru.

Această populație autohtonă a trebuit să lupte pentru supraviețuire în epoca marilor migrații, la începuturile evului mediu, dar și mai târziu, cu numeroase triburi nomade venite din Asia, iar în perioada de apariție a statelor să devină angrenată în rivalitatea regională dintre turci, tătari, polonezi, lituanieni, iar mai târziu ruși. Cu toate acestea, domnii Țării Moldovei au continuat să-și exercite influența asupra cestor teritorii, iar unul din ei, Duca Vodă, numit de otomani și hatman al Ucrainei de pe malul drept al Niprului, a unit administrativ pentru o anumită perioadă de timp teritoriile din stânga și dreapta Nistrului. În plus, deseori se omite faptul că românii din stânga și dreapta Nistrului au trăit de la 1812 până la 1918 într-un singur stat, Imperiul Rus, uneori chiar sub o singură administrație, cum a fost cazul guvernământului Podoliei la începutul secolului XIX.

Între 1940-1941 și 1944-1990, românii de pe ambele maluri ale Nistrului au fost uniți într-o republică sovietică, iar orașul Chișinău a devenit principalul punct de atracție pentru românii transnistreni. Asta fără a pomeni faptul că și la ora actuală, chiar dacă într-un mod deformat, dar formal, românii de pe ambele maluri ale Nistrului sunt parte a celui de-al doilea stat românesc, Republica Moldova.

Prin urmare, dacă pentru românii din stânga Prutului istoria înstrăinării de restul neamului românesc începe cu anul 1812, atunci pentru românii de dincolo de Nistru, procesele de deznaționalizare și rusificare, la care ulterior se vor adăuga cele de ucrainizare, vor începe la 1791-1793. Prezentarea istoriei românilor din acest spațiu până la aceasta dată, vine să descopere o pagină puțin cunoscută a istoriei românilor de la est de Nistru, care doar periodic și episodic a fost în centrul politicilor românești, cum va fi cazul administrației românești din Transnistria dintre 1941-1944.

Românii transnistreni de la geto-daci la Țara Moldovei

Procesul consolidării tracilor septentrionali a condus la formarea etnosului geto-dacilor, care în secolele IV-III î. Hr. se extinde pe tot teritoriul de la Balcani și până dincolo de Nistru. Scrierile autorilor greci, care sunt cele mai importante izvoare documentare ale perioadei, ne confirmă faptul că principala populație sedentară din spațiul dintre Balcani, Nistru, Carpați și Marea Neagră în sec. I î. Hr. – sec. I d. Hr. o constituiau comunitățile geților.

Deosebit de influentă și puternică a fost perioada domniei lui Burebista (87-44 î. Hr.), când prin unirea geto-dacilor s-au pus bazele unui stat, cu o armată ce număra circa 200 mii de luptători. Burebista și-a extins influența pe un spațiu vast – de la cursul de mijloc al Dunării până la Bug, sub controlul său aflându-se cetățile grecești Tyras, Olbia (aflată la gurile Niprului) și alte colonii din nordul Mării Negre.

După cucerirea Daciei, cultura și limba romanilor au influențat puternic și spațiul dacilor liberi, precum și alte triburi, care locuiau în acea perioadă în spațiul nord-pontic. Istoricii romani Strabon și Plinius cel Bătrân constatau la începutul secolului I d. Hr. (la fel ca și Herodot anterior) că pe ambele maluri ale Nistrului locuiau tirageții, adică geții de pe malurile râului Tyras (Nistru). Un secol mai târziu Ptolomeu ne arată că alături de tirageți, între gurile râurilor Bug și Dunăre, precum și mai la nord aproape de Carpați, se aflau triburile getice ale carpilor. Potrivit istoricului roman, de-a lungul râului Nistru se aflau 5 orașe, inclusiv Clepidava geto-dacică (amplasată în regiunea Movilău, actualmente Moghilev-Podolsk).

O importantă caracteristică a epocilor mai târzii a fost adâncirea conviețuirii româno-slave, sinteza culturală astfel realizată făcând posibilă, până la sfârșitul secolului XI, asimilarea slavilor nord-dunăreni în masa populației românești. Ca rezultat al acestor evoluții, în secolul VIII-IX, de la nord de Dunăre și până în stânga Nistrului are loc finalizarea procesului de constituire a poporului român și a limbii române.

Relațiile populației române locale cu nomazii și statele vecine se regăsesc în mai multe mărturii ale timpului: vlahii ca participanți la luptele pentru tronul Rusiei Kievene sunt menționați de mai multe ori în cronicile ruse, aceștia fiind românii de pe ambele maluri ale cursului de mijloc al Nistrului. Istoria românilor de la est de Nistru, deveniți ulterior români transnistreni, a fost pe parcursul evului mediu și al modernității timpurii parte integrantă a istoriei Țării Moldovei și implicit al istoriei românilor, fapt care-l vom dezvolta în publicațiile următoare.