Opinii și reprezentări publice în favoarea țăranilor

Critica sau măcar prezentarea empatică a situației sociale a țăranilor din România începutului de secol XX veneau mai ales dinspre poporaniști, protoțărăniști și socialiști. În același timp, lucrările unor publiciști, artiști, universitari, economiști și politicieni atrag atenția în epocă.

Constantin Dobrescu-Argeș înființase Gazeta țăranilor în 1892, prin intermediul căreia măcar unii dintre țărani aflau despre dezbaterea mai generală în jurul situației lor. Vasile Kogălniceanu, fiul lui Mihail Kogălniceanu, fost membru al PNL, la fel ca tatăl său, avea să se dovedească foarte activ în aceeași direcție, îndemnându-i pe țărani să se asocieze, ceea ce le-ar fi sporit forța. El este autorul unuia dintre textele cele mai importante ale epocii, Către săteni (1906), cu o bună difuzare în lumea satelor. O critică extrem de dură la adresa clasei politice românești, inclusiv a regelui, au produs socialiștii în Patruzeci de ani de sărăcie, de robie și de rușine (1906). Cristian Racovski ar fi fost autorul textului, însă acesta a fost asumat de săptămânalul socialist România Muncitoare.

Spiru Haret, membru al PNL și ministru al Instrucțiunii Publice în mai multe rânduri, era autorul lucrării Chestia ţărănească (1905). Economistul G. D. Creangă publicase un text cuprinzător, Proprietatea rurală şi chestiunea ţărănească (1905). Constantin Stere criticase în multe rânduri și de la diferite tribune situația din societatea românească; într-o manieră foarte directă a făcut-o și în articolul Ţară de latifundiari. Cu ocazia Jubileului Regal, Nicolae Iorga a infirmat festivismul oficial în articolul Ascundeți țăranii! (1906).

Situația grea a plugarilor începea să devină subiect de interes pentru literatură, inclusiv cu accente militante. Exemplul cel mai cunoscut ne este oferit de George Coșbuc, cu poezia Noi vrem pământ (1894). Artele plastice oferă mijloace de expresie pentru redarea realistă a situației din lumea rurală. Cel mai bine ilustrează acest curent pictorii Ștefan Luchian, La împărțitul porumbului (1906), și Octav Băncilă, cel din urmă în numeroase pânze care înfățișează țărani și țărănci lucrând sau mâncând la mese sărăcăcioase (sfârșitul anilor 1890-începutul anilor 1900).

Răscoala din 1907

România a cunoscut după obținerea independenței tensiuni cvasipermanente între țărani și marii proprietari, inclusiv în forma violenței extinse. Prima răscoală țărănească de amploare a fost cea din 1888, provocată de lipsa de pământ și de abuzurile autorităților. Pornită din județul Ialomița, răscoala s-a extins în toată țara. Epicentrul a fost în câteva județe de câmpie ale Munteniei. Confruntările dintre săteni și armată s-au soldat cu circa 1.000 de morți și 3.000 de reținuți.

Însă cel mai mare impact asupra societății românești avea să îl aibă răscoala țărănească din 1907. Cauzele generale ale acesteia au fost sărăcia țăranilor, abuzurile marilor proprietari, arendașilor și administrației, învoielile oneroase, dobânzile exorbitante cerute de cămătari, impozitele foarte mari către stat.

Pornită din nordul Moldovei, la sfârșitul lunii februarie-începutul lunii martie 1907, răscoala s-a extins repede spre sud. Țăranii au trecut de la petiții înaintate autorităților, pentru soluționarea problemelor reclamate, la atacarea și incendierea conacelor, intrarea în târguri și orașe, inclusiv în unele centre de județ, distrugerea sediilor unor autorități publice, a caselor marilor proprietari, arendași și negustori. În Muntenia și Oltenia răscoala avea să crească în intensitate, violența atingând cote nebănuite.

Luați prin surprindere, politicienii români au dezbătut situația în Parlament, la începutul lunii martie 1907. Liderul conservator P.P. Carp avea să rămână celebru printr-unul din discursurile sale în Camera Deputaților: „nu este decât un singur lucru de făcut, nu este decât represiunea. Vom aviza pe urmă”. Viziunea sa era împărtășită de mulți oameni politici din epocă.

Guvernul conservator al lui Gheorghe Grigore Cantacuzino („Nababul”) a cedat puterea liberalilor la 12 martie 1907. Noul guvern era condus de Dimitrie A. Sturdza, Ion I.C. Brătianu prelua Ministerul de Interne, iar generalul Alexandru Averescu devenea ministru de Război. S-au făcut declarații de unitate a clasei politice în fața răscoalei. Instalarea guvernului a fost aplaudată și de putere, și de opoziție, liberalii și conservatorii s-au îmbrățișat cu afecțiune în Parlament.

A fost instituită starea de asediu, au fost mobilizați numeroși rezerviști. Aceștia au fost trimiși în alte regiuni decât cele de proveniență, moldovenii în Muntenia și Oltenia, iar muntenii și oltenii în Moldova, pentru a nu exista legături de niciun fel cu răsculații. Țara a fost împărțită în zone de operații, ca pe vreme de război. În numeroase locuri au avut loc ciocniri între „bandele de țărani” (potrivit formulării din documentele vremii) și trupe, s-a deschis focul, a fost folosită și artileria, îndeosebi în Oltenia, au fost numeroși morți – inclusiv în urma unor execuții sumare – și răniți. S-au făcut arestări masive în rândurile țăranilor, dar au fost reținuți și învățători, preoți rurali și intelectuali urbani, considerați „instigatori”.

Spre sfârșitul lunii martie 1907, în condițiile represiunii extinse, răscoala începea să se stingă. În urmă rămânea o țară cu și mai multe fracturi interne, cu morți și răniți. Pierderile între militari au fost mici, 10 morți (inclusiv un locotenent) și patru răniți. Câteva zeci de militari au fost judecați și condamnați la muncă silnică pe viață sau la termene scurte de detenție pentru pactizarea cu răsculații. Și mulți dintre țăranii arestați au primit condamnări grele. Ulterior, pentru a reface pacea socială, unii dintre țăranii și militarii condamnați aveau să primească reduceri de pedeapsă.

Numărul țăranilor uciși nu se cunoaște cu exactitate nici astăzi. Subiectul a fost intens discutat în epocă. Are el însuși o istorie interesantă, marcată de controverse.

Sursele diplomatice austro-ungare din epocă au reținut că fuseseră între 3.000 și 5.000 de morți, iar cele franceze estimau că era vorba de la 10.000 la 20.000 de victime. Ziarele Adevărul și Dimineața, care apăreau la București, au propus cifrele de 12.000-13.000 de țărani uciși în timpul răscoalei din 1907. Cifra care avea să se impună în spațiul public, tot prin Adevărul, a fost de 11.000 de victime. Acest număr nu se baza pe date indubitabile, pe o anchetă de teren făcută de o entitate neutră. Cel mai probabil a fost utilizată pentru a impresiona publicul. Preluată necritic în Enciclopedia României (1938), cifra avea să fie utilizată apoi în scop propagandistic de către comuniști, după preluarea puterii.

Sturdza și Brătianu aveau să susțină că fuseseră puțin peste 400 de țărani morți, dar ei păreau să aibă interesul de a diminua cifrele. În schimb, regele Carol I avea să admită, într-o discuție cu ministrul Marii Britanii la București, că fuseseră „multe mii” de victime, subînțelegându-se că era vorba de morți. Pe baza unor deducții venite dinspre biroul de statistică, Averescu a spus ulterior, la aproape trei decenii de la petrecerea faptelor, că existaseră 2.000-2.500 de morți.

Căpitanul (viitorul general) Alexandru Dabija a lucrat la începutul anului 1910, din însărcinarea regelui Carol I, la realizarea unui raport privind numărul morților din timpul răscoalei. Suveranul era deranjat de cifrele mari care erau vehiculate în ziare. Sursele care i-au fost puse la dispoziție ofițerului constau în 32 de dosare, care fuseseră aduse de la Ministerul de Interne și unde trebuiau restituite. Concluzia lui Dabija era - pe baza acestei cercetări, după cum mărturisea în memoriile sale - că fuseseră 1.786 de morți („împușcați”) în răscoală, pe cuprinsul întregii țări.

Documentele principale care priveau represiunea aveau să fie declarate pierdute ulterior. Când a plecat de la Interne, în 1910, Ion I.C. Brătianu ar fi luat mai multe dosare referitoare la răscoală, rezultate în urma unei anchete guvernamentale. La fel ar fi făcut Nicolae Filipescu, în 1912, când a încetat mandatul său la Ministerul de Război, preluând din documentele produse în timpul ministeriatului lui Alexandru Averescu. Administrația statului semăna în destule privințe cu administrarea unei moșii private, la sfârșitul mandatului miniștrii plecând cu o parte din arhive acasă. Potrivit unor informații, aceste dosare, în special cele de la Interne, au ajuns la Casa Regală. Carol I nu era străin de această mișcare. În orice caz, ceea ce s-a întâmplat în jurul acestor dosare indică un fel de încercare de ștergere a urmelor. Prea mulți oameni importanți aveau de apărat poziții, reputații, unora nefiindu-le indiferentă nici posteritatea.

Soarta dosarelor rămâne neclară. Discuția în jurul cifrelor represiunii, în special a numărului țăranilor morți, nu poate decât să fie stimulată de această situație a ascunderii surselor în epocă, apoi a dispariției lor. Dincolo de cifre, care merită reconstituite de către istorici, rămâne realitatea dură a violențelor, care au implicat în principal țărani, mari proprietari rurali și arendași, administrație, politicieni și armată. Răscoala a fost dificil de integrat în narațiunea istorică oficială, preponderent eroizantă, în condițiile în care evenimentele nu s-au produs sub ocupație străină, ci sub administrație românească.

Spuneam la începutul scrierii acestui blog, că vom aborda natura comunismului sovietic dintr-o perspectivă tridimensională: una a totalitarismului, alta a modelului de „modernizare” și cea din urmă legată de aspectul imperial al regimului. Chiar dacă paradigma totalitară, pe care am dezvoltat-o în publicațiile anterioare, le-a înglobat în esență pe celelalte două, am preferat să facem o disociere și să-i dedicăm componentei de „modernizare” sovietică un bloc aparte de publicații. Această predilecție ni s-a părut esențială pentru înlăturarea unui mit fundamental al perioadei comuniste, cel al „epocii de aur al socialismului”, care mai continuă să nască nostalgii și să genereze atașamente față de această perioadă.

Particularitățile modelului de „modernizare” sovietic

„Modelul bolșevic de viitor” avea multe asemănări cu modelele existente anterior revoluției în Rusia, care combinau realizările Occidentului, dar erau puternic ancorate în realitatea rusă. Bolșevicii propuneau de fapt una din variantele de „modernizare” a Rusiei veșnic înapoiate, care frământase mințile intelectualilor şi oamenilor de stat ruși de la Petru cel Mare încoace. Însumând totalitatea acestor dezbateri, putem spune că existau două viziuni, două blocuri majore de idei asupra modernizării ruse. La un pol era tradiționalismul unor gânditori ca N. Gogol şi K. Leontiev, apologeți ai trecutului, oponenți vehemenți ai noului, ai tradiției „peterburgheze”, petroviste, care întrevedeau pericolul civilizației industrial-urbane asupra tradițiilor ruse. La popul opus era perspectiva occidentalistă, liberală, promovată de intelectuali ca P. Miliukov, care vedeau în imitarea civilizației occidentale unica șansă de dezvoltare pentru Rusia.

„Modelul” bolșevic nu este altceva decât o aripă a proiectului slavofil, ce dorea o combinare între „vechi” şi „nou”, ce critica realitatea rusă, dar opunea acesteia nu modelul occidental, ci o „utopie rusă bazată pe încredere, dragoste şi libertate”. Mai mulți gânditori şi intelectuali ruși, precum N. Berdeaev, V. Soloviev, dar și narodnicii, erau în căutarea unei a „treia căi” de dezvoltare pentru Rusia, văzând în poporul rus a treia forță divină.

Anume în poporul rus, considera Soloviev, se afla salvarea Rusiei, nu în despotismul vechi rus şi nici în capitalismul liberal occidental. Proiectul narodnicilor, de factură „obștesc-socialistă”, vedea prototipul socialismului în obștea țărănească patriarhală. Potrivit acestora combinarea calităților ruse cu cele occidentale, dar fără neajunsurile ambelor, reprezenta „cea de-a treia cale” în dezvoltarea Rusiei.

Liderul bolșevicilor V. Lenin a criticat vehement viziunile narodnicilor, dar paradoxal, modelul bolșevic de „modernizare” a Rusiei, pe care acesta l-a inspirat şi care a fost pus în aplicare timp de șapte decenii, de asemenea a împins Rusia spre o utopică a „treia cale”. Bolșevicii nu numai că au moștenit vechea tradiție rusă a celor două critici, dar cu timpul au adus-o până la extremă. Nimeni până la ei nu mai condamnaseră cu atâta vehemență înapoierea rusă, „rămășițele feudale”, despotismul țarist, şi nimeni nu mai arătase o asemenea ostilitate față de Occident, catalogat drept „burghez”, „capitalist” și „imperialist”, ostilitate, care în timp a devenit o trăsătură caracteristică politicii de stat în URSS.

Proiectul bolșevic de „modernizare” era alcătuit din două părți diferite, chiar opuse, această contradicție determinând falimentul său rapid, în mai puțin de un secol. Prima parte a acestui model, componenta „instrumentală”, o constituia civilizația materială occidentală, cu industria, urbanismul, dezvoltarea tehnologică, nivelul înalt de alfabetizare, etc., considerate „calități” ale Occidentului, pasibile de a fi imitate şi împrumutate. De aici venea ideea obsesivă de industrializare, nucleul proiectului bolșevic de modernizare a Rusiei, ca instrument principal pentru atingerea eficienței, bogăției şi puterii militare. Transformarea Rusiei dintr-o „țară agrară înapoiată în una industrial avansată” a fost ideea care a constituit, fără îndoială, punctul forte a ideologiei bolșevice. Aceasta corespundea așteptărilor societății ruse, grăbită și nerăbdătoare, care conștientiza înapoierea față de Occident.

A doua parte a modelului, era utopia egalitaristă, pseudo-colectivistă, anti-piață, anti-burgheză, anti-occidentală, într-un cuvânt „socialistă”. Cât n-ar fi de paradoxal, însă orientarea „socialistă” a bolșevismului corespundea montărilor existente anterior în societatea rusă. Chiar N. Berdeaev, unul din susținătorii celei de-a „treia căi”, constata faptul că „gândirea rusă a secolului XIX era profund impregnată cu socialism”. Potrivit acestuia întreaga istorie a intelighenției ruse a pregătit „comunismul” rus, în care se vor regăsi „trăsături cunoscute” ca egalitatea şi dreptatea socială, clasa muncitoare ca model suprem social, repulsie față de capitalism şi burghezie, intoleranța sectantă, atitudinea suspicioasă şi ostilă față de elita culturală. Prin urmare, clișeul privind influența decisivă a marxismului asupra revoluției ruse, stereotipic de altfel nu doar la istoricii marxiști, trebuie privit cu atenție şi critic.

Economia marii planificări

Trăsătura distinctă a comunismului sovietic a fost economia marii planificări. Sub influența diferitor factori, cum ar fi credința naivă în ideal sau aplicarea fără discernământ a forței brute (dacă nu prin convingere atunci prin constrângere), regimul totalitar comunist a obținut din partea consumatorului sovietic delegarea drepturilor sale către „organul de planificare”. În urma acestui fapt, URSS atingea o centralizare excesivă a puterii economice.

Începea epoca „planificării economice socialiste”, văzută ca un instrument temporar de mobilizare în condițiile „marelui salt” către comunism. Observând primele succese ale industrializării sovietice, o mare parte a cetățenilor sovietici, dar și multă lume din afara sistemului comunist, au crezut că în URSS s-a găsit un mecanism economic alternativ, poate chiar mai eficient, iar economia planificată sovietică era superioară economiei de piață.

Faptul că această încredere era utopică și lipsită de substanță ne-o demonstrează faptul că nici unul din planurile cincinale n-a fost îndeplinit în epoca sovietică. Conform calculelor economiștilor V. Popov şi N. Şmelev primul plan cincinal (1928-1932) a fost îndeplinit cu 51 % sau chiar 41%; al doilea (1933-1937) – 70 %; al treilea a fost întrerupt de război; al patrulea (1946-1950) – 88 %; al șaselea (1956-1960) – 74 %; al șaptelea (1961-1965) – 75 %; al optulea (1966-1970) – 64 %; al nouălea (1971-1975) – 70 % și cel de-al zecelea (1976-1980) - 55%.

În ultimă instanță, ideologia şi practica planificării de stat nu au putut împiedica dezvoltarea pieței, care a căpătat o formă monstruoasă, generând şi întărind economia neagră şi corupția.

Timp de mai multe decenii, creșterea producției industriale, a anumitor ramuri în mod particular, era considerată ca indicator al progresului social, a succesului politic şi economic – milioane de tone de cărbune, milioane de tone de oțel, fier, fontă, petrol, etc. Acest fapt nu a însemnat însă o modernizare reală a țării. „Modelul mobilizaţionist” al economiei planificate, care şi-a arătat inițial eficiența în transformarea tării, și-a arătat curând limitele, iar incapacitatea conducerii sovietice de a înțelege acest lucru a dus în cele din urmă la criza sistemului economic şi la prăbușirea acestuia.

Militarizarea economiei sovietice

Realitățile războiului civil şi a intervenției străine, psihoza „cetății asediate”, cel de-al Doilea Război Mondial, dar mai ales transformarea treptată a contradicțiilor geopolitice şi economice postbelice dintre URSS şi SUA într-o confruntare militaro-politică a blocurilor au avut un impact decisiv asupra dezvoltării economiei URSS. Cea mai importantă dintre ele este fără îndoială crearea Complexului Militar Industrial (CMI) şi militarizarea economiei.

CMI era o suprastructură în economia sovietică, un sistem unic al încrengăturii de putere, care căpăta amploare pe măsura extinderii infrastructurii militar-industrial şi împletirii într-un întreg a conducerii militare, celei de partid şi de stat. În regiunile îndepărtate, izolate de restul lumii, erau create orașe nucleare închise, care nici măcar nu existau pe hartă – Arzamas 16, Krasnoiarsk 25, Celeabinsk 70, etc. Unii oamenii erau forțat trimiși acolo, alții lucrau din patriotism, convinși că eforturile lor vor salva umanitatea de la al treilea război mondial. Geografia acestor obiecte s-a extins continuu: întreprinderi-clone, Instituții de cercetare, laboratoare şi uzine erau construite şi activau în Crimeea, Astrahan, Ural, Kazahstan şi Siberia, iar unele în Germania de Est.

Militarizarea economiei a fost una din trăsăturile distincte ale sistemului sovietic. În aparență militarizarea economiei era dictată de contextul internațional, iar acest lucru era invocat permanent de liderii sovietici. În realitate, economia militarizată a constituit un rezultat al economiei planificate și a fost principalul său pilon de rezistență.

Potrivit lui A. Belousov, după cel de-al Doilea Război Mondial în URSS s-au conturat două orientări economice concurente: consumatoristă şi militarizată. Șansele celor doi concurenți erau inegale din start, deoarece în toate deceniile postbelice prioritate oficială în URSS a avut CMI, spre care erau direcționate principalele eforturi economice. Potrivit estimărilor, 20-25 % din PIB-ul URSS era orientat spre acoperirea cheltuielilor „complexului de apărare” (în SUA acesta era 6,5 %); 60 % din producția industriei constructoare de mașini era cu destinație militară; 75 % din cheltuielile pentru știință aveau scopuri militare. Producția militară a devenit una din principalele ramuri de export a economiei sovietice, ea alcătuind 20% din totalul exporturilor sovietice.

Sindromul „cetății asediate” permitea o perioadă îndelungată, nedefinită chiar, de a menține monopolul economic al centrului, cheltuind o mare parte a produsului intern brut pentru acumulare, conservând nivelul scăzut de consum şi menținând forța de muncă ieftină. Prin idealism și constrângere s-a obținut un consens social extins asupra necesității unui potențial militar enorm, iar folosind acest consens, CMI a consumat pe timp de pace o mare parte a resurselor naționale. În conlucrarea dintre mecanismele interne ale economiei militare, a monopolului de stat şi a totalitarismului de cazarmă se află explicația longevității modelului mobilizaţionist de modernizare.

Punctul vulnerabil al acestui model era faptul că în condițiile absenței unui mecanism de reglare dezvoltarea CMI nu avea limite ale extinderii. Acesta s-a răspândit ca un cancer, înghițind resursele statului, până la epuizarea lor completă. Economia militarizată a ruinat țara, dar în mod paradoxal n-a întărit capacitatea ei de apărare. Posedând cele mai performante arme de distrugere în masă, URSS nu era pregătită de război din punct de vedere economic: pe timp de pace locuitorii țării simțeau o lipsă acută de produse alimentare de bază, mărfuri de larg consum sau medicamente, o penurie care spre sfârșitul regimului sovietic a devenit cronică.