Situația din lumea satelor era bine cunoscută clasei politice românești la sfârșitul secolului XIX-începutul secolului XX, cu atât mai mult cu cât o parte importantă a ei își trăgea puterea, statutul social și averea din lumea rurală. Chestiunea agrară și/sau chestiunea țărănească erau printre cele mai presante pentru societatea românească, provocări majore pentru elitele politice și culturale. Deși cele două sintagme păreau să fie sinonime, prima era utilizată îndeosebi cu referire la proprietatea agricolă, iar cea de-a doua trimitea la situația țăranilor. O anume ambiguitate în folosirea celor doi termeni era întâlnită și în epocă și s-a perpetuat inclusiv în lucrările savante.

Din perspectiva subiectului meu, situația țăranilor merită o tratare mai extinsă din două motive. În primul rând pentru că aceasta a jucat un rol central în istoria României până mult după Primul Război Mondial. În al doilea rând, pentru a înțelege cadrul general în care s-a manifestat socialismul în epocă. Chiar dacă erau orientați spre proletariatul industrial, socialiștii nu puteau face abstracție de realitatea socială a țării. Iar dacă o făceau nu puteau decât să plătească un preț politic și social, și anume lipsa de influență pe scena publică.

Situația țăranilor din România la cumpăna veacurilor

În societatea românească a sfârșitului de secol XIX și început de secolul XX, elitele susțineau necesitatea modernizării, dar erau în dezacord în privința drumului de urmat. Sumar, conservatorii considerau că România nu doar că era o țară agrară, realitate evidentă, ci și că acesta avea să fie viitorul ei. Liberalii susțineau că industrializarea țării era esențială, inclusiv cu ajutorul unor politici protecționiste, chiar dacă acestea numai liberale nu erau. Măsurile luate pentru dezvoltarea țării au fost în cele din urmă rezultatul unor compromisuri interne, menite a-i satisface în primul rând pe actorii politici, economici și sociali principali, care aveau puterea necesară pentru a-și face auzită vocea și pentru a-și susține interesele.

Urbanizarea și industrializarea s-au derulat lent în România. Deși orașele cunoscuseră o creștere demografică însemnată în ultimele decenii, circa 81% din totalul populației României se afla încă în mediul rural, în 1906.

Agricultura românească era orientată spre producerea de cereale, mai ales grâu și porumb. În 1914 acestea totalizau 84% din producția agricolă. România exporta circa jumătate din producția sa de cereale în deceniul care a precedat Primul Război Mondial. Nu mai puțin de 85% din valoarea generală a exporturilor constau în cereale, în particular grâu și porumb. Exporturile cu aceste produse erau importante nu doar pentru marii proprietari și pentru stat, ci și pentru țărani. Petrolul conta din ce în ce mai mult la export, dar nicidecum în aceeași proporție ca în perioada interbelică, care s-a impus în memoria publică. Oricum, în ambele cazuri era vorba de materii prime, prelucrarea în țară fiind extrem de limitată. Integrată în economia mondială, România era periferică din acest punct de vedere.

Locuitorii satelor beneficiaseră în 1864 de prima reformă agrară dintre cele câteva pe care le-a cunoscut România în secolele XIX-XX. Pământul nu fusese obținut gratuit, ci prin plata eșalonată a unor despăgubiri către marii proprietari. Această reformă nu a rezolvat decât parțial și pentru scurt timp problemele țărănimii. Chiar dacă în 1905 dețineau împreună aproape 51% din suprafața arabilă a României, țăranii depindeau în continuare, în zdrobitoare majoritate, de marii proprietari funciari și/sau arendași pentru pământul necesar supraviețuirii.

Problemele țăranilor erau provocate nu doar de pământul prea puțin sau de lipsa acestuia, ci și de fragmentarea continuă a micilor proprietăți, de tehnicile și uneltele ancestrale utilizate, de productivitatea redusă, inapetența pentru cooperare și suprapopularea rurală. Situația țărănimii s-a deteriorat la sfârșitul secolului XIX-începutul secolului XX. Nivelul lor de trai era extrem de precar, după cum ne arată nenumărate rapoarte administrative, medicale și diplomatice, texte de presă, relatări epistolare și memorialistice.

Lipsiți de drept de vot în imensa lor majoritate, ca urmare a sistemului cenzitar, țăranii nu făceau practic parte din corpul politic al națiunii. Ei contau în mică măsură, chiar dacă idealizarea lor era vizibilă în discursul privind construcția națiunii și în simbolistica aferentă. „Lucrătorii de pământ” nu aveau o voce distinctă la nivel național, unde contau efectiv doar marii proprietari funciari și cei industriali în ascensiune, comercianții bogați și pătura restrânsă de universitari, asimilați înalților funcționari publici. Averea și statutul social decideau cine și cum vota. România avea mulți supuși, dar puțini cetățeni.

Țăranii erau aproape total în afara vieții moderne. Plăteau taxe, satisfăceau în mod obligatoriu stagiul militar, făceau corvezi pentru administrație. Primeau însă prea puțin din ceea ce li se lua, infrastructura existentă le era în mare parte inaccesibilă.

Disensiunile sociale din societatea românească erau uriașe. Dezechilibrele erau evidente. Se aflau față în față două lumi. De o parte era o lume a marilor proprietari, a administrației și orașelor, în genere bogată, strălucitoare, modernă în multe aspecte. De cealaltă parte era o țărănime în mare parte premodernă, pauperă, aflată la limita subzistenței. Vechile tipuri de solidaritate ale țăranilor nu îi ajutau deloc în contextul modernității.

Deși marginali, socialiștii, poporaniștii și protoțărăniștii avuseseră meritul de a pune pe tapet problemele țăranilor. Spre exemplu, într-un articol publicat în Adevărul (1896), Constantin Mille arăta cu privire la situația politică și socială a țăranilor: „cinci milioane de români n-au de fapt drepturi politice, n-au școală, n-au biserică, n-au administrație, n-au doctori, n-au justiție, n-au nimic din tot ce dau statului sub formă de biruri și – într-o țară bogată, cu orașe europenești, cu lustrul civilizațiunii – aceste cinci milioane de români mor de foame”.

Locuințele, îmbrăcămintea și alimentația țăranilor erau necorespunzătoare. Speranța de viață (în termenii de astăzi) era redusă, bolile sărăciei răspândite, mortalitatea infantilă era uriașă. În privința celui din urmă indicator, între 1900-1914 media anuală în România era de 222 de morți la 1.000 de nou-născuți. Dintre țările europene, doar Rusia stătea mai rău, cu 256 de morți la 1.000 de nou-născuți. În același timp, alți vecini ai României aveau poziții sensibil mai bune: Bulgaria cu 149 de morți la 1.000 de nou-născuți, Serbia cu 159, Austria cu 188, iar Ungaria cu 197 (avem măsurători diferite pentru ultimele două entități, deși ele formau un singur stat din punct de vedere al dreptului internațional). Statele occidentale făceau parte din altă ligă: Norvegia cu 66 de morți la 1.000 de nou-născuți, Marea Britanie cu 109, Olanda cu 104, Franța cu 119.

În privința educației lucrurile stăteau la fel de rău. În 1899, România avea 78% din populație analfabetă, bărbații (67,2%) stând ceva mai bine decât femeile (89,1%). Dintre vecini, la mică distanță în spate se afla doar Serbia (cu 79,7% analfabeți, proporția în cazul bărbaților fiind de 67,3%, iar în cazul femeilor de 92,9%). Procentul era însă departe de ceea ce ar fi fost necesar pentru funcționarea unei societăți moderne. În schimb, alții stăteau mai bine: Austria (23,8% analfabeți, 22,1% la bărbați, 25,5% la femei; în Bucovina neștiutorii de carte erau 53,9% la recensământul din 1910), Ungaria (40,7% analfabeți, 34,4% la bărbați, 46,9% la femei; în Transilvania și Banat populația analfabetă se ridica la 56,5% în 1910), Bulgaria (72% analfabeți, 57,9% la bărbați, 86,9% la femei, în anul 1900), Rusia europeană (73% analfabeți, 62,5% la bărbați, 83,1% la femei, în 1897; Basarabia înregistra un grad al analfabetismului și mai ridicat, 84,4%). În schimb, alte țări europene mai aveau foarte puțin până la eradicarea analfabetismului: Elveția și Suedia (2% analfabeți), Danemarca și Germania (4%), Marea Britanie (10%). Și în privința învățământului secundar sau universitar România ocupa poziții codașe în Europa.

După cum se poate observa, statisticile de la 1900 puneau România într-o lumină total nafavorabilă în perspectivă comparată. Cu toate acestea, ca urmare a unor măsuri luate începând din ultimul deceniu al secolului XIX, inițiate de conservatori și continuate de liberali, cel mai adesea asociate cu numele ministrului Spiru Haret, situația avea să cunoască schimbări pozitive. Era vorba de alocarea unor sume mai consistente pentru sistemul educațional, extinderea rețelei de școli, construirea de noi spații de învățământ, mărirea numărului de învățători, inclusiv prin înființarea de școli normale, impunerea obligației ca elevii de ciclul primar să frecventeze școala etc. Până în 1912 numărul știutorilor de carte între cei care aveau peste opt ani a ajuns la 39,3% pe ansamblu. În mediul rural, creșterea fusese de la 15% la 33%.

Trăind într-o lume marcată cel mai adesea de limitele satelor în care se născuseră și/sau unde locuiau, țăranii erau preocupați în primul rând să obțină pământ. Cu memoria reformei agrare din 1864, întărită de dezbaterea din societate, se crease așteptarea ca statul să împartă terenurile care se aflau în proprietatea moșierilor. Nu aceasta era și ceea ce susțineau elitele politice. Măsurile luate și de liberali, și de conservatori (și junimiști) pentru a veni în ajutorul țăranilor, în special după 1888 – între care vânzarea unor loturi mai mari de pământ, sprijinirea unor bănci specializate, inclusiv a celor „populare”, înființarea unor obști sătești, asociații cu statut legal – nu au reușit să schimbe situația decât în mică măsură și pentru foarte puțini.

Clasa politică, administrația și în general toți cei legați de stat au sărbătorit cu mare fast, în 1906, cei 40 de ani de domnie ai lui Carol I. Strălucirea afișată la București, butaforia și optimismul oficial nu reușiseră să ascundă decât pentru scurt timp situația extrem de gravă a celei mai mari părți a populației, țăranii. Lumea rurală românească era asemeni unui uriaș cazan sub presiune. Care avea să sară în aer în primăvara anului 1907.

Percepția față de epoca comunistă este uneori o piatră de hotar în societățile post-sovietice, separate între nostalgici și susținători pe de o parte, iar pe de alta între contestatari și opozanții vehemenți. De foarte multe ori, această linie de divizare trece ca un fir roșu în prin istoria fiecărei familii în parte, percepțiile subiective cu greu mai putând fi schimbate, în special cu referire la nostalgicii sovietici, care continuă să trăiască în imaginarul lui Homo Sovieticus și să-i voteze succesorii. Este o realitate explicabilă și prin faptul că Homo Sovieticus s-a născut din rivalitatea și impasibilitatea mai multor elemente sociale: călăii sovietici, care în masa lor au eliminat elementele indezirabile și „neloiale” regimului; victimele acestora, opozanții reali sau imaginari ai comunismului, expuși constant unei „vânători” și supravegheri din parte autorităților; colaboraționiștii și turnătorii, cei de lângă semenii lor, care au fost cooptați și s-au pus în slujba noii puteri, un prim element din care s-a construit noua identitate „sovietică” și restul populației sovietice, speriată, indiferentă sau ignorantă, expusă inițial procesului de educare prin teroare, apoi prin mecanismele clasice de modelare a lui Homo Sovieticus.

Originile terorii. Noțiunile „represiune”, „teroare”, precum şi alte cuvinte care desemnează sistemul represiv sovietic, au fost termeni cu referință la politica internă în faza incipientă de existență a statului sovietic, reflectând faptul că „dictatura proletariatului” trebuia aplicată viguros pentru a suprima rezistența claselor sociale „antagoniste” proletariatului. Această frazeologie a fost treptat eliminată după destalinizare, dar sistemul de persecuție pentru opiniile politice şi activitățile contrare regimului a rămas în picioare până la dizolvarea Uniunii Sovietice.

Axiomatică pentru perioada sovietică a devenit catalogarea persoanelor supuse represiunilor drept „dușmani ai poporului” (враг народа) sau/și „dușmanul de clasă” (классовый враг). Pedepsele de către regimul totalitar sovietic au inclus execuții sumare, trimiterea de oameni nevinovați în GULAG, deportarea forțată şi încălcarea flagrantă a drepturilor cetățenilor, inclusiv prin condamnări la ani de detenție și încarcerare în spitale de psihiatrie. Represiunea a fost efectuată de către CEKA şi succesorii săi, precum şi de alte organe de stat, iar partidul comunist a fost direct responsabil de declanșarea şi realizarea terorii.

Instrumentele principale folosite de PCUS în exercitarea teorii au fost Comisia extraordinară (CEKA) pentru combaterea contrarevoluției şi sabotajului (creată prin Ordinul SKN al RSFSR din 7 (20) decembrie 1917); Direcția Politică de Stat (GPU) şi NKVD-ul
RSFS Ruse (Decretul din 6 februarie 1922) ; Direcția Politică de Stat (OGPU) pe lângă SKN al URSS (Decretul din 2 noiembrie 1923); Direcția Generală a Securității Statului (GUGB) al NKVD-ului (Decret din 10 iulie 1934); Comisariatul Poporului al Securității Statului (NKGB, decret din 3 februarie 1941); NKVD (de la 20 iulie 1941) ; NKGB URSS (14 aprilie 1943); Ministerul Securității Statului (MGB) din URSS (din 1946); Comitetul de Stat
pentru securitate (KGB) a Consiliului de Miniștri al URSS (decret din 13 Martie 1954)

Manifestări ale terorii în Uniunea Sovietică::

-Execuția a zeci de mii de ostatici şi prizonieri, şi uciderea a sute de mii de muncitori şi țărani în 1918 – 1922, cunoscute sub denumirea de „Teroarea Roșie”. Numai în primele două luni după declanșarea oficială a „Terorii Roșii”, în septembrie-octombrie 1918 au fost executate între 10-15 mii de persoane, mai mult decât executase regimul țarist din motive politice pe parcursul unui secol anterior, de la 1825 până în 1917;

-Pogromurile antievreiești din Rusia, Ucraina și Bielorusia între anii 1918-1920. În perioada respectivă au fost înregistrate circa 900 pogromuri, organizate de susținătorii lui Petliura (40 %), diferiți lideri ucraineni (25 %), armatele lui Denikin (17 %) și 9 % de Armata Roșie, condusă de Budionnîi. Numărul victimelor pogromurilor antievreiești din Ucraina și Bielorusia ar fi între 180-300 mii persoane, numai în perioada decembrie 1918-decembrie 1919 fiind omorâți aproape 30 mii de evrei în Ucraina;

-Deportarea şi exterminarea cazacilor de pe Don în 1920. Localități (stanițe) întregi sunt rase de pe fața pământului. Țăranii din diferite regiuni sunt supuși unor represiuni în masă, iar unii, precum cei din Tambov, sunt supuși asfixierii cu gaz toxic;

-Marea Teroare (Большой террор) din perioada stalinistă. Sute de mii de persoane au fost executate de plutoane de execuție, iar alte milioane au fost condamnate la domiciliu forțat sau au fost trimise în lagăre de muncă. Declanșată de Iosif Stalin, Marea Teroare atinge apogeul când NKVD-ul era condus de Nikolai Ejov (septembrie 1936 - august 1938). Din acest considerent această perioadă este denumită uneori „Ejovșcina” („Era Ejov”).

După estimările Ministerului de Interne (MVD) făcute la ordinul special al comisiei Partidului Comunist care se ocupa de pregătirea celui de al XX-lea Congres al Partidului, cel puțin 681.692 oameni au fost executați numai pe durata anilor 1937–38, numai conform listelor de execuție semnate personal de Stalin, aflate în arhivele NKVD. Societatea „Memorial”, un grup de frunte de apărători ai drepturilor omului din Federația Rusă, a publicat o listă cuprinzând 1.345.796 de nume a unor oameni care au căzut victime epurărilor staliniste;

-Foametea din Rusia Sovietică din 1921, care a provocat moartea a peste 5 milioane de oameni;

-Decesul a 4 milioane de ucraineni („Holodomor”) şi 2 milioane de altele naționalități în timpul foametei din Ucraina Sovietică din 1932-1933;

-Sute de mii de români, ucraineni şi alte naționalități au murit în timpul foametei organizate din 1946-1947;

-Deportarea a peste 2 milioane de aşa-numiți „chiaburi” în 1930 – 1932, care s-au opus colectivizării staliniste;

-Deportări de polonezi, ucraineni, români şi a populației din Republicile Baltice în perioada 1939 - 1941 şi 1944 – 1949;

-Deportarea germanilor de pe Volga în 1941;

-Deportarea tătarilor din Crimeea în 1943;

-Deportarea cecenilor şi inguşilor în 1944, etc.

Deciziile privind deportările erau adoptate , de regulă de către liderii de partid și de stat, la inițiativa organelor poliției politice – OGPU, NKVD, KGB. Scopul principal al deportărilor era ruperea maselor de oameni dintr-un mod de viață tradițional și firesc și strămutarea lor într-un mediu ostil, nefavorabil, de multe ori cu riscuri majore pentru viața lor.

Putem identifica două tipuri de deportări în URSS: deportările etnice, generate de raționamentele de politică externă, și deportările interne, impulsionate de motivațiile politicii interne. Deportările etnice au cuprins toți străinii încadrați în regimul sovietic, precum și cetățenii sovietici, reprezentanții ai popoarelor acelor state cu care URSS avea frontieră, era în relații ostile sau se aflau în stare de război. Au existat zece popoare „pedepsite” pentru diferite acțiuni contra statului sovietic, care vor fi supuse deportării totale – germanii, karaceaevii, ingușii, cecenii, balcarii, finlandezii, coreenii, turcii-meshetini și tătarii din Crimeea.

Calculele cele mai credibile arată că în cadrul deportărilor interne, adică asupra popoarelor care nu aveau extensiuni externe, au fost strămutate circa 6 milioane de persoane. Alte 6 milioane au fost strămutate în cadrul deportărilor etnice, iar împreună cu schimburile de populație, numărul total al celor deportați în URSS a constituit 14.5 milioane oameni. Din cele 52 de campanii de deportare, 38 sau 73 % erau cu caracter etnic.

Estimările pentru numărul de victime înregistrate în Uniunea Sovietică sunt între 3.5 milioane (cele mai critice, cum este istoricul comunist belgian Ludo Martens) şi 60 de milioane. Autorii Carţii Negre a Comunismului (ed. St. Courtois) consideră că victime ale terorii comuniste în Uniunea Sovietică au fost 20 milioane de persoane, iar în Europa de Est circa un milion.

Numărul victimelor comunismului din teritoriul RASSM și RSSM, constituie circa 400 mii de persoane, dintre care 52 % au murit de foamete (în 1932-1933, 1946-1947); 20 % au fost deportate în Siberia și Kazahstan (în 1930-1933, 1941, 1949 și 1951); 23 % duși la muncă forțată și 3 % (calcul personal – n.a.) executate sumar în timpul Marii Terori, a ocupației sovietice din 1940-1941, a ocupației repetate din 1944/1945 și operațiunilor de lichidare a mișcării de rezistență anti-sovietică (1944-1952).

După moartea lui Stalin, suprimarea şi represiunile au fost reduse drastic şi a luat forme noi. Criticile interne ale sistemului au fost condamnate ca agitație anti-sovietice, calomnii anti-sovietice sau ca „paraziți sociali”. Alții au fost etichetați ca fiind bolnav mintal, având stări avansate de schizofrenie şi încarcerați în spitalele psihiatrie („psihuşka”), utilizate de către autoritățile sovietice în închisori. În anul 1971 disidentul sovietic Vladimir Bukovski a trimis în Occident prima atestare privind multiplele cazuri proeminente de abuz psihiatric în URSS.

Potrivit datelor oficiale, doar în perioada 1977-1983 în URSS au fost documentate 346 persoane abuzate de psihiatrie, majoritatea lor condamnați pentru articolele 70, 142 şi 190-1 din Codul Penal al RSFSR (Articole ce condamnau pentru agitație şi propagandă antisovietică, activitate religioasă şi prejudicii aduse „imaginii” orânduirii sovietice). Dar evident este dificil de a face o estimare exactă a acestora din numărul total al celor aflați la evidență psihiatrică în URSS, care era de circa 5,5 milioane oameni.

De-a lungul istoriei sovietice milioane de oameni au devenit victime ale represiunii politice sovietice, care a fost un instrument al politicii interne a Rusiei Sovietice şi a Uniunii Sovietice, chiar din primele zile de după „Revoluția din octombrie”. Regimul sovietic a etichetat și tratat drept crimă politică orice manifestare mai mult sau mai puțin deschisă împotriva sa. Culminând în epoca lui Stalin, teroarea a continuat în timpul „dezghețului” lui Hrușciov, a urmat prin persecutarea disidenților sovietici în timpul lui Brejnev şi nu a încetat să existe chiar și în timpul „Perestroika” lui Gorbaciov. Amploarea represiunilor politice e mult mai mică în epoca post-stalinistă, dar nu dispare complet, se schimbă doar metodele care devin mai sofisticate. Un număr de disidenți notabili, inclusiv Aleksandr Soljenițîn, Vladimir Bukovski şi Andrei Saharov au fost trimiși în exil intern sau extern, iar mulți alții au fost aruncați în închisori.