Socialiștii români în primii ani de după dezintegrarea PSDMR

Odată cu plecarea „generoșilor” la liberali, în 1899, mișcarea socialistă a pierdut practic liderii care aveau un anume prestigiu intelectual și social, cu capacități organizatorice și disponibilități financiare, cu oarecare vizibilitate politică. Chiar dacă nu în număr la fel de mare și nu atât de cunoscuți nici în epocă, nici în perspectivă istorică, precum „generoșii” deveniți liberali, alți socialiști au trecut la conservatori. Și nu era vorba doar de intelectuali, ci și de muncitori.

Câțiva dintre membrii socialiști activi au încercat să mențină în viață Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România. Vocile lor s-au auzit în timpul unor întruniri, însă tot mai slab, iar textele lor au putut fi citite în publicații cu o circulație restrânsă. Alții au încercat să fondeze Partidul Național-Democrat, de care se vorbise la Congresul al VI-lea, din aprilie 1899. Pentru acest motiv, ei au fost excluși din Clubul Muncitorilor din București, prin decizia liderilor acestei structuri, Ion Costache Frimu și Al. Georgescu. Consecințele disputelor interne au fost dezastruoase pentru socialiști. Slăbiciunea politică era cât se poate de clară, fie și numai dacă avem în vedere că din 1899 și până după Primul Rrăzboi Mondial ei nu au avut niciun deputat în Parlamentul României. De asemenea, ziarul Lumea nouă și-a încetat apariția în toamna anului 1900.

Odată cu dezintegrarea PSDMR au dispărut și cluburile muncitorești. Singurul care a reușit să se mențină, cu o activitate mult restrânsă, a fost cel din București. În anumite situații clubul se referea la sine ca la Partidul Muncitorilor. Resursele erau extrem de limitate. Uneori clubul nu avea bani nici măcar pentru plata chiriei. Dintre vechii militanți rămași, cei mai cunoscuți erau I.C. Frimu, Constantin Z. Buzdugan, C. Etineanu, I. Tabacovici, Al. Burlakof, N. Prescurea etc. Constantin Dobrogeanu-Gherea avusese o atitudine ambiguă în timpul disputelor care duseseră la dispariția vechiului partid, păstrând multă vreme bune raporturi cu „generoșii”. Din acest motiv, Gherea a fost criticat în 1899 și la începutul anilor 1900 de către socialiștii care nu plecaseră în alte grupuri politice.

Însă ulterior el s-a găsit alături de cei care se străduiau să refacă structurile socialiste.

În iunie 1901 avea să se constituie la București Cercul socialist „România muncitoare”, care într-un fel continua vechiul cerc muncitoresc cu acelați nume. Cercul urmărea să ofere „un mediu mai priitor unor idei și cugetări” (se subînțelegea că socialiste). Numărul membrilor avea să ajungă la 200 în 1902. Se evidențiau ca lideri I.C. Frimu, Dumitru Th. Neculuță, Alexandru Constantinescu, Iosif Nădejde-Armașu, V. Anagnoste. Conferințele organizate sub egida acestui cerc erau susținute de Frimu, Dobrogeanu-Gherea, Al. Slătineanu, Cristian Racovski etc. Doctorul Ioan Cantacuzino a ținut conferințe pe teme medicale, îndeosebi asupra tuberculozei, o boală socială în expansiune în România începutului de secol XX, rata mortalității fiind îngrijorător de ridicată.

Cercul a publicat în prima parte a anului 1902, săptămânal, o revistă, intitulată tot România muncitoare, din al cărei comitet redacțional făceau parte Iosif Nădejde-Armașu, Al. Constantinescu și I.C. Frimu. Înclinația teoretică marxistă era evidentă, de vreme ce în fiecare număr apăreau traduceri din textele lui Marx și Engeles sau alte materiale care făceau referire la aceștia. Publicația nu a rezistat decât jumătate de an, în ianuarie-iunie 1902. Seria a II-a avea să fie reluată în 1905, cu precizarea că era vorba de un „organ social-democrat”; în 1907 ajunsese la un tiraj de 4.500 de exemplare pe număr. Din 1914 a preluat un alt nume, Lupta zilnică.

Între liderii cei mai energici ai cercului socialist „România muncitoare” s-a numărat Ion Costache Frimu. Născut în comuna Bârzești, județul Vaslui, în 1871, Frimu a rămas orfan de tată, a întrerupt studiile și a devenit ucenic tâmplar, lucrând la Huși, Vaslui etc. La Iași a intrat în contact cu socialiștii. Stabilit apoi la București, unde își practica meseria, s-a remarcat prin activitatea la întrunirile socialiste, a început să publice în presa militantă, să țină cuvântări și să se implice în organizarea politică și sindicală a muncitorilor, determinarea și munca sa fiind apreciate de cei din jur. A și devenit președinte al Uniunii Sindicatelor Breslelor, în 1898, a fost secretar al societății lucrătorilor „Munca”, apoi a înființat Sindicatul Tâmplarilor din București, în 1905. Spre deosebire de socialiștii care proveneau din clasele superioare și vorbeau în numele muncitorilor, I.C. Frimu nu doar că era de origine modestă, dar și muncea cu brațele pentru a-și asigura existența.

Înainte de Primul Război Mondial, Frimu a fost un susținător al acțiunilor legale, ceea ce îl apropia de convingerile și practicile socialiștilor din primul val, chiar dacă el i-a criticat deschis pentru lipsa de apetență revoluționară, iar „generoșilor” le-a reproșat în permanență plecarea la liberali, ceea ce el considera drept o „trădare” a socialismului.

Un alt centru important în care mișcarea socialistă a renăscut a fost Iașul. Sub forma unui cerc de lectură erau semnalate întruniri încă din martie 1900. Însă în baza unui regulament, Cercul de studii sociale din Iași – autodefinit ca „social-democrat” – s-a înființat în august 1903. Fondatorii își propuneau promovarea ideilor social-democrate și pregătirea terenului pentru refacerea și unificarea mișcării socialiste din România. Putea deveni membru al cercului orice persoană, indiferent de sex, rasă ori naționalitate, cu vârsta de cel puțin 18 ani.

Liderii de început au fost Max Wexler și Litman Leon Ghelerter, între membri numărându-se de-a lungul anilor Em. Socor, Ioan Sion, Mihail Gheorghiu Bujor, Ilie Moscovici, V. Gafencu, Ottoi Călin, Amalia Ghelerter, M. Isac, Atanase Gusti, Clara Wexler, Laura Sion, I. Geller etc. Erau ținute conferințe doctrinare, dar și despre sănătatea publică, mediul social, literatură etc. Formarea militanților capabili să susțină refacerea și extinderea mișcării socialiste a ocupat un loc important în activitatea cercului ieșean, după cum reiese din diverse surse, dar și din activitatea ulterioară a unora dintre membrii săi. Ca urmare a potențialului teoretic și a deprinderilor jurnalistice existente în cercul socialist de la Iași, aici aveau să fie publicate revistele Viitorul social (prima serie, 1907-1908), și Convorbiri sociale (1916), redacția celei din urmă fiind asigurată de Mihail Gheorghiu Bujor, Max Wexler și Leon Ghelerter.

Cea mai importantă figură a cercului ieșean în primii ani de existență a fost Max Wexler. Acesta s-a născut la Iași în 1870, într-o familie de evrei români, a absolvit școala comercială, apoi a studiat la Universitatea liberă din Bruxelles. Avea aptitudini intelectuale, era interesat de studiu și fluent în mai multe limbi occidentale. Atras de socialism încă din școală, a devenit apoi membru al PSDMR. Disputele cu conducerea partidului nu au lipsit. De-a lungul anilor, Wexler a stabilit legături cu numeroși socialiști europeni, din Occident și din Rusia, a scris pentru publicații socialiste din străinătate și din România – unele l-au avut ca fondator –, a tradus în limba română texte socialiste și literatură franceză (spre exemplu, din Émile Zola).

S-a dovedit unul dintre teoreticienii socialismului românesc la începutul secolului XX. Asemeni altor militanți, a pus un accent deosebit pe organizare și educație, pe munca sistematică și tenace în susținerea cauzei socialiste.

Pe modelul cercului din București s-a constituit un cerc cultural socialist și la Ploiești în iulie 1900. Această structură informală a pregătit terenul pentru înființarea, în mai 1906, de către Ștefan Gheorghiu, Constantin Mănescu și Al. Vodă, a Cercului socialist „România muncitoare”, unde se țineau conferințe pe teme culturale, sociale și doctrinare. Sub influența cercului de la Ploiești a fost constituit unul și la Câmpina, tot în 1906. În baza unei propuneri enunțate atunci, la Câmpina, important centru petrolier, avea să se construiască în anii următori o clădire intitulată „Casa Poporului”, unde erau sediile unor organizații muncitorești, plus Cercul de editură socialistă.

La Turnu Severin s-a constituit în august 1906 Cercul de studii și propagandă socialistă „Înainte”, care în martie 1907 va lua denumirea de Cercul „România muncitoare”. Erau difuzate ziarul România muncitoare, broșurile socialiste, aveau loc manifestații de 1 mai, se țineau conferințe, uneori cu participarea unor activiști socialiști din alte orașe, mai ales din Ploiești și București. Alte cercuri socialiste aveau să apară ulterior la Galați, Brăila, Pașcani etc.

În afară de publicațiile de inspirație socialistă amintite anterior, alte câteva apăreau în primii ani ai secolului XX: Viața muncitorului (1900, București), Independența tipografică (1900-1907, București), Apărătorul (1901, București), Repausul duminical (1904, Brăila).

Marxismul a prins tot mai mult teren în rândurile unora dintre vechii socialiști, dar mai ales între cei din noua generație. Fie în cercurile socialiste europene pe care le frecventau, fie în cele din țară în curs de redefinire, socialiștii români erau seduși de perspectiva marxistă asupra lumii. Potrivit unei descrieri din epocă, pe pereții sediului cercului socialist „România muncitoare” din București se aflau tablourile lui Marx, Engels, Ferdinand Lassalle, August Bebel și ale altor socialiști europeni celebri. Spre deosebire de militanții socialiști români de la sfârșitul secolului XIX, care se implicaseră în dezbaterea largă de idei și în acțiunile politice electorale, noii militanți acordau un interes mai mare chestiunilor economice și organizării, inclusiv celei sindicale.

Una din marile provocări înfruntate de bolșevici, moștenită din epoca țaristă, pre-revoluționară, era calitatea „materialului uman” care urma să construiască socialismul. Mentalitatea şi habitatul colectiv al omului rus îl făceau un individ departe de tipul autonom, individual, care era fermentul şi motorul modernizării sociale şi economice. Această realitate era cunoscută de V. Lenin, care declara că „răsturnarea politică şi socială este precedată de o revoluție culturală”. Liderul bolșevic înțelegea prin această sintagmă răspândirea revoluției urbane, „occidentale”, care urma să accelereze procesul de formare a „omului nou” necesar pentru construirea socialismului.

Fiecare epocă de prefaceri radicale şi-a dorit, din unghiul său, o nouă paradigmă, îndeosebi aceea a omului transformat şi/ sau transformator. Noțiunea în sine, întrebuințată de altfel destul de rar, are înțelesuri variabile. Pentru romanii de după căderea republicii, homo novus (după Cicero) desemna omul ridicat de curând, omul fără trecut, fără ascendență familială notorie (în sensul nostru de azi - parvenit). În secolul XVIII, sub influența gânditorilor iluminismului francez, de asemenea se profilează dorința de reorganizare a societății, în Iluminismul și Revoluția Franceză se pot vedea sursele conceptuale ale idealului unei „persoane noi”. Acest ideal, desigur, a fost însoțit de căutarea de noi forme de educație și modelare.

Revoluțiile şi răscoalele de-a lungul istoriei de asemenea au ridicat din anonimat „oameni noi”. Desigur nu era vorba de personalitățile impuse public ca indivizi de excepție, iluștri prin inteligență, operă sau curaj, ca lideri de opinie, ca eroi sau măcar ca vedete, ci numai de o tipologie nouă de inși anonimi scoși la iveală de refluxul proceselor istorice firești.

Singura tendință de a fetișiza „omul nou” ca produs insolit al noului tip de societate s-a manifestat în statul totalitar comunist, al cărui om nou era de fapt omul gloatei, omul impersonal de la natură şi apoi impersonalizat până la capăt printr-o educație artificială după tehnica dresajului şi a automatizării, așa cum a fost Homo Sovieticus. Acest om nou mitic urma să fie, ca un șurub în angrenaj, beneficiarul virtualei societăți viitoare finale, adică a societății comuniste, care va extirpa toate rădăcinile autentice ale tradițiilor spirituale ca să devină societatea ideală fără clase sociale, dar şi constructorul acestei societăți utopice.

Așa s-a format în secolul XX, scenarizat în secolul precedent de K. Marx (dar şi de F. Nietsche), mitul „omului nou”. În revoluția rusă şi „dictatura proletariatului” putem sesiza un caz particular al „trecerii maselor la puterea nelimitată în societate” despre care vorbește Ortega-y-Gasset în cunoscuta sa lucrare: „Astfel de crize au mai avut loc în istoria umanității... numele lor este revolta maselor”. Noul tip uman - „noii oameni” – sunt barbarii care au sărit pe scena istoriei, care agresiv şi insistent au invadat totalitatea spațiului istoric. „Două exemple cele mai relevante ale acestei regresiuni esențiale sunt fascismul şi bolșevismul, două creații a „noii politici”, care au apărut în Europa şi la periferiile acesteia”.

Reflectând asupra acestui fapt, N. Berdeaev afirma: „Comunismul nu pretinde numai crearea unei societăți noi, dar chiar a unui om nou. Se vorbește fără încetare în Rusia despre omul nou, despre o structură a unui nou suflet, iar străinii care călătoresc în Rusia reiau la rândul lor această temă. Însă un om nou nu poate apărea decât acolo unde omul e considerat drept cea mai înaltă dintre valori. În orice alte circumstanțe el nu este decât o cărămidă în edificiul societății, decât un mijloc în procesul economic, iar atunci vom asista nu la înnoirea omului, ci la dispariția lui, la adâncirea procesului de dezumanizare”.

Pe de altă parte, calitatea „materialului uman” care urma să construiască comunismul, adică ingredientele „cărămizii”, era una din cele mai mari probleme pe care le-au avut de înfruntat bolșevicii după 1917. Pentru Lenin modelul acestui „om nou” era proletariatul urban, însă chiar şi el era nevoit să accepte faptul că acest segment social era puţin numeros în Rusia, el urmând a fi completat de masele de țărani cărora să li se impună cultura urbană. Dar pentru schimbarea acestora era nevoie de timp, de „ani şi ani”.

„Construcția socialismului” în URSS era prevăzută în asemenea ritm încât nu lăsa timp pentru o „transformare” deplină şi complexă a omului. Cu atât mai mult că în curând a devenit clar că el nici nu era un element indispensabil în proiectul de modernizare bolșevic. După câteva corectări aduse pe parcursul anilor 1920, modernizarea sovietică a devenit un proiect de modernizare instrumentală, care viza progresul tehnico-material ca scop în sine, iar omul era văzut doar ca un mijloc de realizare, o piuliță. Pentru structurarea şi angajarea sa în procesul de transformare a societății sovieticii, bolșevicii au mizat nu pe „individul autonom”, ci pe „individul atomizat”, încadrat într-o nouă formă de colectivitate, care corespundea epocii industriale şi urbane. În forma sa ideală această colectivitate nu permitea o particularizare a individului, acesta devenind o piesă a mașinăriei sociale şi care era identic cu celelalte piese.

Într-adevăr, pentru unii lideri bolșevici forjarea omului nou era ceva asemănător cu transformarea oamenilor în mașini – maximal de productivi în muncă, deciși și organizați. Astfel, Alexei Gastev, un revoluționar, poet și teoretician al organizației științifice a muncii, scria despre necesitatea unui „om organizat special”, capabil să elaboreze un plan eficace, o schemă, pusă pe roți și care funcționează în jumătate de oră”. Imaginea „mașinii” în raport cu omul era adeseori folosită în acea vreme. Unul dintre ideologii bolșevici Nikolai Bukharin declara în acest sens: „Ne confruntăm cu problema prelucrării oamenilor și transformarea lor în astfel de mașini vii, care în toate acțiunile lor ar fi ghidate de noi principii, de o nouă ideologie proletară”.

Altă teorie a educării omului nou era înaintată în anul 1922 de pedagogul sovietic Pavel Blonsky, inventatorul termenului „homotehnie” (человеководствo). Acesta spunea că „alături de fitotehnie și zootehnie, ar trebui să existe o știință omogenă cu ele - homotehnia”. Într-un anumit sens, noua eră, era anilor 1930, a conturat linia către crearea științei de „creșterii a oamenilor”. În curând a devenit clar cine ar putea pretinde la rolul principalului „homotehnolog” al țării sovietice, care era nimeni altul decât liderul său, Iosif Stalin. Acesta sublinia în anul în 1934 că „oamenii ar trebui să fie crescuți cu grijă și atenție, la fel cum un grădinar crește un pom fructifer preferat”.

Construcția acestui centaur sociocultural, unui Homo Sovieticus original, a fost întreprinsă în cu seriozitate în URSS. Oamenii care și-au trăit cea mai mare parte a vieții în vremurile prerevoluționare păreau bolșevicilor un material de modelare mult mai puțin promițător decât copiii și adolescenții, schimbarea unui adult fiind mult mai dificilă decât a unui copil. Pentru majoritatea revoluționarilor care au ajuns la putere, copilul părea un fel de tabula rasa, o bucată de lut, din care cu o anumită dexteritate era posibil să modelezi orice. După cum menționa Anatoli Lunaciarski, comisarul Educației Populare din URSS în anii 1920: „Un copil de vârstă preșcolară poate fi lipit, un copil de școală poate fi îndoit, un adolescent poate fi frânt, iar pe un adult doar mormântul îl îndreaptă”.

Sociologul rus Iurie Levada definește Homo Sovieticus ca un „om simplu sovietic” (popular „sovok”), care este atomizat („este ca toți ceilalți”), impersonal, opus la tot ce este elitar şi original, „transparent” (adică accesibil pentru un control de „sus”), modest (primitiv) în cerințe (reduse la necesitățile de supraviețuire), făcut pentru totdeauna şi impasibil la schimbări şi ușor de condus (de fapt supus mecanismului primitiv de conducere).

La rândul său, Andrei Sineavski a aprofundat și mai mult această natură contrafăcută și duplicitară a „omului nou”, considerând că „omul sovietic – este întotdeauna un criminal, potențial criminal sau unul care încă n-a fost prins. Din simplu considerent, că supraviețuirea în sistemul socialist era legată într-o formă sau alta cu încălcarea legilor, dacă desigur, nu vrei să ajungi ultimul mizerabil și să-ți construiești cariera printr-o ascensiune socială, în elita socialistă, pentru care nu există legi”. Tocmai acestui om nou, marginal, îi revenea rolul principal pe scena politică a statului sovietic, care în scurt timp urma să se înmulțească până a deveni majoritar şi important în rolul butaforic de purtător al „dictaturii proletariatului”.

Unul din instrumentele principale în această operă de modelare a omului nou, așa cum prevedea Lenin, a fost „revoluția culturală” sovietică, care presupunea un „salt gigantic de la înapoierea culturală a majorității populației țării la o înaltă alfabetizare generală şi crearea unei noi intelighenții numeroase, populare şi socialiste”. Stalin a dezvoltat acest concept, revoluția culturală urmărind apariția intelighenției, care „nu a cunoscut jugul exploatării, care ura exploatatorii şi era gata să servească popoarele URSS cu încredere şi adevăr”.

În realitate, „revoluția culturală” sovietică a însemnat o teroare anti-intelectuală, însoțită de nimicirea fizică masivă a purtătorilor culturii europenizate în Rusia şi în celelalte republici sovietice, a elitei intelectuale şi artistice, a oamenilor educați în general, de suprimarea libertății individuale în creația intelectuală şi artistică, de statuarea a dogmatismului ideologic.

Din istoria rusă şi mondială au fost excluse sute şi mii de personalități marcante, iar o mare parte a moștenirii culturale a popoarelor din URSS a fost scoasă din uz și interzisă. Pentru zeci de decenii a devenit o normalitate „producerea” organizată regulată de către stat a marilor savanți, scriitori, pictori, a unor direcții de cercetare ştiinţifică şi a curentelor artistice.

Acestor deformații culturale şi educative statul sovietic i-a opus o creștere extensivă, cantitativă, a posibilităților „instrumentale” în domeniul educației, științei, artei – numărul impresionant de școli, biblioteci, muzee, teatre, cinematografe. Această contrapunere era în realitate una aparentă. Stagnarea la nivelele superioare ale culturii şi științei nu putea să nu influențeze asupra caracterului popular, de masă, a acestora, asupra stării educației școlare, asupra credibilității față de cunoștințe, asupra intereselor culturale a majorității poporului, asupra calității culturii în general. Revoluția culturală sovietică a adus în viața politică şi socială milioane de mediocrități, puţin educate, capabile să urască alternativa occidentală şi gata să servească regimul.