Muncitorii în România antebelică: legislația muncii, sindicate, greve

Numărul întreprinderilor industriale a înregistrat creșteri importante în România la sfârșitul secolului XIX-începutul secolului XX. Potrivit anchetei industriale din 1901-1902, existau în țară 62.188 de întreprinderi industriale. Industria mare (unde intrau unitățile care aveau un capital fix de minimum 10.000 de lei, foloseau forță motrice mecanică sau măcar cinci lucrători) cuprindea 625 de stabilimente. Industriile speciale (care includeau morile mici, joagărele și pivele) erau trecute cu 5.630 de unități. Industria mijlocie (cu înteprinderi având între cinci și 20 de lucrători) și industria mică (cu unități care aveau până la cinci lucrători) reuneau 53.587 de stabilimente, însă mai puțin de 100 dintre acestea foloseau motoare cu benzină sau electrice și sub 150 utilizau forța motrice animală. Toate unitățile industriale înregistrate în amintita anchetă aveau împreună 107.000 de muncitori. Nu erau incluși aici cei care lucrau în transporturile feroviare, pe apă sau în porturi.

Potrivit altor date, întreprinderile mari din România erau în număr de 471 în 1904, cele mai multe în industria alimentară, a lemnului, în metalurgie, chimie și textile. În 1906, în Moldova erau 154 de stabilimente industriale mari, iar în Muntenia și Oltenia erau 300.

În pragul Primului Război Mondial existau în țară, conform unor estimări, aproximativ 250.000 de lucrători în industrie, transporturi și construcții, alți 120.000 de oameni fiind angajați în ateliere, muncind la domiciliu sau în comerț. Cu privire la muncitoriii industriali, numărul acestora era aproximat la 200.000, ceea ce reprezenta 5,7% din forța de muncă activă.

Spre deosebire de agricultură, unde aproape că se putea vorbi de omogenitate etnică, cu puține excepții țăranii fiind români (sau cel puțin identificați oficial astfel), în industrie situația era sensibil diferită. Apărută recent, lipsită nu doar de capitaluri, ci și de specialiști, industria românească atrăsese mulți străini. În industria prelucrătoare, 25% dintre muncitori erau străini, iar în privința personalului tehnic și administrativ era vorba de 45% oameni veniți din afară.

Prin articolul 27 al Constituției din 1866 era recunoscut dreptul cetățenilor români de a se asocia, cu precizarea respectării legilor care reglementau exercițiul acestui drept. Într-un stat aflat în expansiune birocratică, controlul asupra organizațiilor profesionale era exercitat de către administrația centrală.

La sfârșitul secolului XIX-începutul secolului XX au fost emise mai multe legi sau regulamente care priveau condițiile de muncă, durata zilei de lucru, categoriile de muncitori care puteau presta anumite activități, cu diferențieri pentru femei și minori, repausul săptămânal/duminical și sărbătorile legale, asigurările sociale în caz de bătrânețe, boală și accidente, constituirea și intrarea în asociații profesionale și sindicate (sau interdicții în această privință), dreptul la grevă ș.a.m.d.

Cele mai importante din perspectiva muncii s-au dovedit Legea sanitară (1885, într-o nouă formă în 1910), Regulamentul pentru industriile insalubre (1894), Legea minelor (1895), Legea repausului săptămânal și sărbătorilor legale (1897; o nouă lege avea să fie adoptată în 1910), Legea pentru organizarea meseriilor/Legea Missir (1902), Legea asupra muncii minorilor și femeilor în așezămintele industriale și exploatările miniere (1906), Legea pentru reglementarea dreptului de asociațiune al funcționarilor, meseriașilor, muncitorilor statului, județelor, comunelor și stabilimentelor publice/legea Orleanu (1909), Legea pentru organizarea meseriilor, creditului și asigurărilor muncitorești (1912).

Muncitorii din România și-au dezvoltat cu greutate și târziu structuri de întrajutorare, care priveau mai ales îmbolnăvirile și accidentele, bătrânețea și moartea. Sistemul sanitar fusese într-un stadiu incipient până în a doua jumătate a secolului XIX, iar cel de asistență practic nu ieșea din cercul familial sau al confreriilor.

Prin legea Missir, din 1902, fuseseră constituite așa-numitele corporații, gândite de liberali ca instrumente de impulsionare a meseriilor autohtone, de „protejare a muncii naționale” în concurența cu străinii. Corporațiile cuprindeau atât muncitori și meseriași, cât și patroni, conducerea revenind acestora din urmă, din motive care țineau de prestigiul social și de influențarea directă. Dacă la început unii dintre socialiști au sprijinit această lege, în anii imediat următori ei aveau să insiste ca muncitorii să se constituie în sindicate.

O primă încercare de federare a asociațiilor de tip sindical avusese loc în 1896, când se înființase Uniunea Sindicatelor Breslelor, de inspirație socialistă. Aceasta cuprindea 17 sindicate în 1897, un an mai târziu ajungând la 20, din București, Galați, Craiova etc. În același an, președintele Uniunii a fost ales Ion C. Frimu.

Influența socialiștilor în sindicate era în creștere, dar mulți muncitori – veniți direct din sate, legați de tradițiilor locale – îi suspectau pe cei dintâi că erau promotori ai proprietății colective și ateismului. Treptat, activiștii socialiști și sindicali încep să aibă un imaginar comun și să adopte simboluri comune. Bunăoară, încă de la sfârșitul secolului XIX, socialiștii și unii dintre muncitori încep să marcheze 1 mai ca ziua muncii, sub influența socialiștilor europeni.

Socialiștii din cel de-al doilea val au văzut în sindicate o bază de masă pentru mișcarea lor. De altfel, unii dintre cei din urmă s-au dovedit foarte activi în sindicate. Spre exemplu, I.C. Frimu, amintit mai sus, a constituit în 1905 sindicatul muncitorilor tâmplari, considerat prima structură modernă de acest tip.

În scurt timp aveau să apară și altele. În 1906 erau deja înregistrate 30 de sindicate, cu aproape 4.500 de membri. Unele dintre aceste structuri erau mari, numărând de la circa 500 de membri (Sindicatul lucrătorilor de încălțăminte din București sau Sindicatul muncitorilor de la Șantierul Naval Turnu Severin) la peste 1.000 de membri (Sindicatul CFR București). Numărul sindicatelor a continuat să crească, în 1907 ajungând la 55, cu aproape 8.500 de membri.

Între sindicaliștii cunoscuți din această perioadă s-a numărat și Panait Istrati, astăzi cunoscut pentru militantismul de stânga și pentru opera literară. În 1910 el era secretar al Sindicatului muncitorilor din portul Brăila. Istrati a fost un critic al tendinței de centralizare a acțiunilor sindicale – unde se urma modelul statului și al structurilor politice –, care avea avantajul de a crește forța de presiune a muncitorilor, dar pe de altă parte făcea structura mai puțin democratică.

Numărul sindicaliștilor a cunoscut fluctuații în deceniul care a precedat Primul Război Mondial. Dacă în 1907 erau 4.500 de membri de sindicat, în 1909 se înregistrau 8.500, ceea ce era extrem de puțin, raportat la numărul populației și prin comparație cu țările central-europene sau chiar cu unele state balcanice. În același timp, merită amintit că în cel din urmă an doar în 31 de localități se înregistra cel puțin un sindicat. Numărul sindicaliștilor avea să scadă la 4.000 în 1910, ca urmare a restricțiilor impuse de autorități. În anii următori, datorită acțiunilor revendicative și organizatorice, numărul membrilor de sindicat avea să crească, ajungând în 1912 la 9.700.

Grevele au fost puțin numeroase în România în ultimul deceniu al secolului XIX, deși a existat o creștere lentă. Dacă în 1890 au fost 18, în 1898 erau înregistrate 29 de acțiuni greviste. Pentru perioada 1900-1904 sunt cunoscute 119 greve, așadar o medie de aproape 24 de greve anual. Însă în 1905 numărul acestora scade la 122, pentru ca în 1906 să se ajungă la 340. În total, între 1900-1906 au fost 581 de greve.

Chiar dacă acțiunile greviste scad numeric după 1909, ca urmare a legislației restrictive, în 1910-1912 se înregistrează 126 de greve. Cele mai importante aveau să fie greva tipografilor din București (1910), a muncitorilor din portul Brăila (1910), a petroliștilor din Valea Prahovei (1912), cea generală a muncitorilor din București, în iunie 1912. Cea din urmă grevă a implicat, potrivit ziarelor din epocă, 20.000 de muncitori, tăbăcari, metalurgiști etc. A fost nevoie de medierea Ministerului de Interne și a Ministerului Industriei și Comerțului. În cele din urmă, muncitorii și patronii au semnat o declarație comună, prin care timpul de lucru al celor dintâi avea să fie redus de la 10 ore la nouă ore și jumătate, orele suplimentare aveau să fie plătite cu 25% mai mult, salariul a cunoscut o oarecare mărire, lucrătorii urmau să primească echipament de protecție, erau prevăzute măsuri de igienă ș.a.m.d.

Modernizare demografică sau catastrofă demografică?

Ce deosebea urbanizarea sovietică de cea occidentală din punct de vedere social și economic era absența unei clase de mijloc de la oraș, care definește esența spiritului comunitar. Desigur, în urma industrializării şi urbanizării s-au produs schimbări, diversitatea socială a crescut continuu, anumite elemente ale clasei de mijloc profilându-se chiar şi în orașele sovietice. Dar cea mai evidentă trăsătură a populației urbane sovietice era marginalizarea sa socioculturală. Strămutarea maselor compacte de țărani spre orașe constituie unul din exemplele clasice al marginalizării individului, una din sursele majore ale multiplelor sincope de neadaptare socială.

Sincopele transformării sociale în URSS

Țăranul de ieri putea ajunge un bun muncitor, dar nu devenea automat omul individualizat al orașului, el se transforma doar formal și parțial, purtând în sine germenii unor tensiuni sociale nebănuite, de cele mai multe ori insesizabile la prima vedere. Ritmul intens de industrializare și urbanizare, care urma să ardă mai multe etape istorice în Rusia, a marginalizat milioane de oameni, generații întregi, fapt care a generat contradicția fundamentală a orașului sovietic. Pe de o parte, urbanizarea a dus la destrămarea stereotipurilor sociale statuate de secole, la pierderea memoriei sociale pe care se afla fundamentată tradiția şi moștenirea socială. Pe de altă parte, principala cerință a orașului – individualizarea personalității – era cu greu acceptată de generațiile de țărani, crescuți timp de secole în spiritul acestor stereotipuri de grup.

Formarea unei clase sociale de mijloc, care potrivit lui P. Miliukov era în Europa un rezultat al „forței capitalului şi al forței cunoștințelor”, era imposibilă în URSS, deoarece aici absentau „capitalul”, proprietatea și independența economică, care erau caracteristice clasei de mijloc clasice în Occident. Reflectând asupra „contradicției clasei de mijloc” în statul sovietic, A. Alimarik în lucrarea sa renumită „Va exista Uniunea Sovietică până în anul 1984”? constata că „din moment ce toți lucrează pentru stat, la toți există psihologia funcționarului – la scriitori, savanți, muncitori şi colhoznici sau lucrătorii din KGB şi MAI. Clasa de mijloc în statul sovietic este atipică, mulți membri ai acesteia fiind funcționarii aparatului de partid şi de stat, erau doar parțial familiarizați cu noțiunile de libertate personală şi ordine”.

Ca rezultat al acestor contradicții interne ale urbanizării, în Uniunea Sovietică s-a creat doar carcasa materială a societății urbane, deoarece esența sa era profund rurală, sătească, puțin structurată și lipsită de diversitatea socială.

Transformarea societății agrare ruse în una industrială, a satului în oraș, a generat o schimbare profundă asupra vieții private a oamenilor, asupra familiei și intimității, cât și asupra altor aspecte ale existențialului uman. Acest fapt a influențat puternic formarea „omului nou” sovietic, cu impact de lungă durată, asupra lumii sale intelectuale şi emoționale, asupra traseului său existențial individual. Toate aceste schimbări psihoemoționale și sociale a fost considerată în epocă o modernizare demografică sovietică, care asemeni altor aspecte ale modernizării sovietice era plină de contradicții.

Limitele modernizării demografice

Una din particularitățile modernizării demografice în URSS, la fel ca şi în restul lumii, a fost reducerea ratei mortalității şi creșterea mediei de viață, un salt incontestabil realizat de statul sovietic, dacă comparăm cu parametrii perioadei țariste. Paradoxul acestei modernizări demografice constă în faptul că acest progres n-a contribuit la creșterea valorii vieții umane în sine, care în Occident era așezată în centrul universului social, medical și economic. Societatea sovietică aflată într-o stare permanentă de încordare, de mobilizare și de confruntare, reală sau imaginară, a cunoscut perioade de cataclism, adevărate catastrofe demografice, opuse efortului de modernizare demografică. Există trei cauze majore al acestor catastrofe demografice:

a. Războaiele: Doar pierderile umane ale Armatei Sovietice regulate în perioada 1918-1989 (contabilizate) au fost de 10 milioane de oameni, iar pierderile printre populația civilă au fost şi mai mari;

b. Represiunile politice şi deportările: Anii Terorii „Albe” şi a celei „Roșii”, dar în mod special epoca terorii staliniste dintre 1929 și 1953, au dus la enorme pierderi demografice enorme. Numărul jertfelor se ridică la milioane, iar cifra lor exactă continuă să rămână un subiect de discuție;

c. Foametea: În mod special foametea din 1932-1933, dar de asemenea foametea din 1946-1947, care a cauzat milioane de victime în Ucraina, Caucazul de Nord, regiunea Volgăi, Crimeea, Kazahstan şi Basarabia.

Nu există o statistică general acceptată a pierderilor înregistrate de URSS în catastrofele demografice ale secolului XX, chiar dacă după 1991 s-au făcut mai multe încercări din acest punct de vedere. Potrivit calculelor lui S. Maksudov pierderile în populația URSS au constitut 10 milioane morți în rezultatul intervenției străine, războiului civil şi a foametei în perioada 1918-1926; 7.5 milioane (recalculate ulterior la 9.8 milioane) de morți în urma foametei şi represiunilor din 1926-1938; 22.5 – 26.5 milioane de morți în perioada 1939-1953. În total, aproximativ 40 milioane de oameni. Datele ulterioare, elaborate de specialiștii din Comitetul pentru Statistică a Federației Ruse (1993) indică cifre apropiate calculului lui Maksudov: 7 milioane de morți din 1927 până în 1941 şi 26–27 milioane din 1941 până în 1945.

Războaiele sângeroase, represiunile politice masive, eforturile economice inumane, ideologia sacrificiului şi eroismului, existente pe parcursul întregii perioade a Uniunii Sovietice au împiedicat crearea unei scări de valori axate pe centralitatea vieții umane. Prețul ieftin al vieții şi sănătății omului a influențat sistemul priorităților sociale şi a ușurat situația privilegiată a complexului militar industrial. Din acest punct de vedere atestăm marea contradicție a modernizării sovietice – combinarea modernismului material-tehnologic cu atavismul unui arhaism social, cu un sistem primitiv de valori, relații fără bani, o libertate limitată a alegerii personale şi paternalism statal. Această contradicție fundamentală a paralizat orice formă de progres a sistemului sovietic.

Familia sovietică între emancipare și ipocrizie

„Familia este celula societății sovietice” a fost unul din sloganele de rezonanță ale perioadei comuniste. Inițial, politica statului sovietic în raport cu familia a fost extrem de liberală, în țară avea loc o adevărată revoluție sexuală. Lenin, după cum se știe, nu recunoștea instituția căsătoriei, la fel ca majoritatea comuniștilor din garda leninistă, dar situația s-a schimbat fundamental din anii 1930. Pe de o parte, a apărut o nouă legislație în materie de căsătorie și, pentru prima dată, soțiile au fost egalate în drepturi cu soții, iar copiii nelegitimi - cu cei născuți din căsătorie. În același timp, statul a proclamat familia drept celulă a societății, arogându-și dreptul de a reglementa viața personală a cetățenilor săi. Printre măsurile cele mai cunoscute ale epocii sovietice au fost:

1. Interdicția căsătoriilor internaționale: Printr-un decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 15 februarie 1947, căsătoriile dintre cetățenii sovietici și cei străini erau interzise. Motivele acestei decizii erau situația demografică dezastruoasă de după război, multe familii distruse, penuria de bărbați, precum și căsătoriile dintre militarii sovietici și cetățenii țărilor în care se aflau trupele sovietice. Căsătoriile deja încheiate au fost declarate invalide, iar pentru încălcarea decretului (inclusiv pentru conviețuire și romantism cu străinii), nefericiții cădeau sub incidența articolului 58 - „Agitație anti-sovietică”. După moartea lui Stalin, interzicerea căsătoriilor internaționale a fost anulată, dar atitudinea societății și a autorităților față de acest fenomen a rămas negativă. Pentru o astfel de „trădare”, cetățenii puteau fi expulzați din partid și Komsomol, destituiți de la serviciu sau expulzați din universitate. Aceasta situație a continuat de fapt până la prăbușirea URSS.
2. Interzicerea avortului: În 1920, RSFSR a devenit primul stat din lume care a legalizat încetarea artificială a sarcinii. Avorturile erau efectuate gratuit în spitale, iar lucrătorii din fabrici aveau privilegii. Acest „liberalism” n-a durat mult. Cinci ani mai târziu, fertilitatea a început să scadă dramatic. În 1926, avortul a fost interzis pentru femeile care rămâneau însărcinate prima oară. În 1930, avorturile au fost admise din nou, dar șase ani mai târziu, pentru astfel de operații care nu au fost efectuate din motive medicale a fost introdusă răspunderea penală. Cu toate acestea, interdicția avortului a făcut mai mult rău decât bine. Ponderea avorturilor ilegale a crescut brusc, în urma căreia multe femei au pierdut în general capacitatea de a purta copii. În cei șaptezeci de ani de existență, societatea sovietică n-a admis dreptul liber şi plenar al femeii şi familiei la procreare, nu a creat condițiile necesare pentru realizarea acestui drept, pentru o natalitate liberă, conștientă şi sigură. Legea privind anularea interzicerii avorturilor va fi adoptată la 23 noiembrie 1955 prin decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS. După adoptarea legii numărul acestora în URSS a crescut permanent, atingând în anii 1960-1980 cifra de 7-8 milioane pe an, unele republici sovietice fiind în topul mondial la avorturi. La sfârșitul anilor 1980 numărul de avorturi la o sută de nașteri era în RSFSR de 196, în Bielorusia — 153, în Ucraina — 164, în Letonia — 126, în Estonia — 117, în timp ce în Suedia - 30, în Italia — 29, în Marea Britanie — 23, în Franța — 21, în Finlanda — 20, în Austria — 17, în RFG — 11, în Olanda — 10;
3. Penalizare pentru lipsa copiilor: În noiembrie 1941 a fost emis Decretul Prezidiumului Sovietului Suprem al URSS „Privind impozitul pentru burlaci, cetățeni singuri și fără copii ai URSS”, modificat în 1944. Impozitul era plătit de bărbații fără copii cu vârste între 20 și 50 de ani și femeile fără copii între 20 și 45 de ani. Suma impozitului era de 6% din salariu. Impozitul a fost anulat abia la 1 ianuarie 1992;
4. Dificultatea divorțului: În 1936, practica divorțurilor era prevăzută de lege, iar în 1944, cu scopul de a „întări familia și căsătoria sovietică”, autoritățile au decis să complice procesul de divorț. Cu prețul unei ipocrizii sociale imense, care se reflecta în adevărate tragedii și vieți irosite, această politică arăta rezultate incredibile - dacă în 1940 erau înregistrate 198 de mii de divorțuri, atunci în 1945 erau doar 6 600!!! Un argument important în îngreunarea acestui proces erau taxele mărite pe care trebuiau să le plătească cei care doreau să divorțeze. În 1936, această sumă era de 100-200 de ruble, iar în 1944 deja 500-2000 de ruble. Bani enormi pentru acele timpuri. Abia în epoca lui Brejnev, la 10 decembrie 1965, procedura de divorț în instanțe a fost simplificată. Din acel moment, Procuratura a încetat să se implice în divorț, a dispărut nevoia de a publica anunțul cu privire la divorț în ziare, etc. Drept rezultat, într-un singur an numărul divorțurilor din țară s-a dublat - de la 360 de mii în 1965 la 646 de mii în 1966.

Procesul de planificare a familiei, care devenea o practică o cotidiană pentru milioane de cetățeni sovietici în condițiile profundelor transformări sociale, nu a beneficiat de un suport instituțional, material şi legislativ, ci s-a dezvoltat stihinic, deraind în ultimă instanță pe calea cea mai ineficientă, primitivă şi periculoasă. Caracterul conservator al modernizării familiei sovietice a fost determinat de interzicerea avorturilor, limitarea şi condamnarea divorțurilor, condamnarea concubinajului şi a căsătoriei neînregistrate, atenția sporită față de „imaginea morală” la serviciu și în societate, amestecul societății („Общественность”) în viața familiei.

Toate aceste aspecte au fost concentrate într-o „ideologie a familiei”, care reînvia vechiul principiu omul pentru familie şi care a devenit unul din principiile fundamentale ale ideologiei oficiale.