Tulburările sociale și politice din Rusia (1905) și reverberațiile în România

La începutul secolului XX, cel mai puternic – și mai de temut – vecin al României era Rusia. Însă în anii 1904-1905 Imperiul Romanovilor se confrunta cu probleme deosebite. Înfrângerile catastrofale din războiul cu Japonia au dus la frământări politice și sociale în interior. Reprimarea marșului de protest din 9 ianuarie 1905, de pe străzile Sankt-Petersburgului, s-a soldat cu un număr mare de morți și răniți, după unele surse chiar peste o mie. „Duminica însângerată”, cum a rămas în istorie acest eveniment, a stârnit reacții în lanț în Rusia. Totodată, manifestațiile publice și grevele rusești din 1905, precum și represiunea autorităților țariste au avut reverberații și în România. În primul rând vecinătatea potența interesul. Totodată, presa din regat, inclusiv cea socialistă, scria despre ce se întâmpla în marile orașe rusești.

Cercul socialist România muncitoare din București a organizat o manifestare de protest contra țarismului, la 24 ianuarie 1905. Totodată, a fost publicată gazeta Jos despotizmul!, cu număr unic la 27 ianuarie 1905, editorialul fiind semnat de Iosif Nădejde-Armașu.

În repertoriul Teatrului Național din Iași figura încă din 1904 drama lui Maxim Gorki, Azilul de noapte. Arestarea de către poliția rusă, în 1905, a scriitorului rus a provocat manifestări de simpatie în diverse cercuri. La Iași a avut loc, la 11 februarie 1905, un spectacol pe baza piesei amintite. Socialiștii ieșeni au folosit ocazia pentru a susține în acel context o conferință de simpatie față de Gorki și de protest față de violența forțelor de ordine țariste contra muncitorilor, în sală scandându-se lozinci precum „Jos țarismul” și „Trăiască Rusia revoluționară!”.

Un moment aparte pentru România a fost cel legat de revolta marinarilor de pe crucișătorul „Kniaz Potiomkin Tavriceskii”, din flota rusă a Mării Negre. După unele surse din epocă, motivele răscoalei erau legate de tratamentul extrem de dur la care erau supuși marinarii ruși, iar în mod particular de lipsurile de pe nava respectivă, inclusiv de mâncarea stricată. Marinarii i-au ucis pe comandanți și pe mai mulți ofițeri, astfel încât au pus stăpânire pe crucișător și au arborat ostentativ drapelul roșu, potrivit unor date. Au tras câteva proiectile asupra portului Odessa, provocând distrugeri materiale și morți, după care s-au îndreptat spre portul Constanța, unde au ajuns la 19 iunie 1905. La bordul vasului se aflau aproape 750 de oameni. Puterea de foc a crucișătorului depășea tot ceea ce avea marina română în dotare, astfel încât nu putea fi vorba de dezarmare și internare prin utilizarea forței. Pentru că nu primiseră alimentele și cărbunii de care aveau nevoie, marinarii ruși s-au îndreptat spre portul rusesc Feodosia, din Crimeea, unde au înregistrat același refuz.

Întorși la Constanța, la 25 iunie 1905, marinarii au solicitat azil politic autorităților române. Guvernul țarului a trimis o întreagă escadră în fața Constanței, solicitând înapoierea vasului și predarea răsculaților. Autoritățile române au restituit vasul, dar au refuzat să-i predea pe marinarii ruși rebeli, care au primit salvatorul azil politic. Ulterior, marinarii ruși de pe „Potiomkin” au fost separați în grupuri mici și răspândiți în diferite județe, în special în Moldova. Unii dintre ei aveau să rămână în România, muncind în agricultură, industrie sau servicii, în vreme ce alții au fost expulzați în anii următori pentru propagandă revoluționară ori au plecat din proprie inițiativă în vestul Europei sau în Statele Unite ale Americii.

Ziarele Adevărul și Dimineața au relatat pe larg despre situația creată de crucișătorul „Potiomkin”, neascunzându-și simpatia pentru cauza marinarilor revoltați. Constantin Mille s-a deplasat la Constanța, folosindu-și influența și relațiile personale – inclusiv cu Alexandru Bădărău, prieten din tinerețe și ministru al Justiției – în favoarea celor care solicitaseră azil politic. Totodată, Mille a luat legătura cu marinarii ruși, inclusiv cu liderul lor, Afanasi Matiușenko. De asemenea, Cristian Racovski a participat la aceste întâlniri, jucând inclusiv rolul de interpret.

Diverse grupuri românești, inclusiv de socialiști, au organizat colecte de bani și obiecte pentru a-i ajuta pe marinarii ruși. Dincolo de manifestările de solidaritate, ieșirile publice ale socialiștilor români au folosit în primul rând la activarea mișcării lor. De altfel, în perioada următoare au existat voci social-democrate (Constantin Titel-Petrescu și Șerban Voinea, spre exemplu), care au scos în evidență impactul pe care evenimentele din Rusia anului 1905 l-au avut în stimularea mișcării socialiste din România antebelică.

După numai două decenii de la petrecerea evenimentelor, sovieticii aveau să folosească revolta de pe vasul de luptă în scopuri pur propagandistice, prin filmul regizat de Serghei Eisenstein, Crucișătorul Potiomkin (1925), o ficțiune care legitima violența politică pentru cauza comunismului. În România democrat-populară, episodul legat de prezența potemkiniștilor a fost frecvent invocat de către comuniștii autohtoni, devenind parte a discursului eroic revoluționar și un exemplu al „frățietății” ruso-române.

Cercurile socialiste și sindicatele din România: între autonomie și centralizare

Apropierea dintre socialiști și sindicate era vizibilă la începutul secolului XX. Mai multe conferințe au avut loc în anii 1906-1908, la care au participat atât reprezentanți ai cercurilor socialiste, cât și ai sindicatelor.

O conferință a cercurilor socialiste și a sindicatelor din România s-a desfășurat la București, la 13-15 august 1906. Delegații reprezentau 36 de organizații politice și sindicale, cu 4.466 de membri. Dintre cei 94 de participanți – 75 din partea sindicatelor și 19 din partea cercurilor socialiste – 57 proveneau din București, 14 din Iași, câte șase din Galați și Pașcani, cinci din Brăila, câte doi din Câmpina, Constanța și Alexandria. De asemenea, au fost și participanți în nume propriu din alte orașe. Între cei mai cunoscuți activiști prezenți s-au numărat Ion C. Frimu, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Mihail Gheorghiu Bujor, Alexandru Constantinescu, Iosif Nădejde-Armașu, Cristian Racovski, Vasile Anagnoste, Max Wexler, Leon Ghelerter, Ioan Sion, Emanoil Ender, Gh. Despa, Ștefan Gheorghiu, N.A. Georgescu. Au participat și doi reprezentanți ai socialiștilor români din Austro-Ungaria, mai precis din Transilvania (Gustav Auerbach) și Bucovina (Gheorge Grigorovici), precum și un delegat din Bulgaria (Noceff).

Temele mari abordate la această reuniune priveau organizarea și centralizarea sindicală, organizarea propagandei, grevele, relația dintre mișcarea socialistă și cea sindicală, legislația muncii, alegerea structurilor de conducere ale mișcării socialist și sindicale etc. S-a decis întărirea și extinderea cercurilor socialiste, constituirea unei edituri (Cercul de editură socialistă), care urma să publice broșuri de propagandă, beletristică având conținut social ori socialist, lucrări de economie politică, sociologie și „socialism științific”. De asemenea, s-a înființat Comisia Generală a Sindicatelor din România, conducerea revenind socialiștilor Al. Constantinescu, V. Anagnoste, I.C. Frimu, M. Gh. Bujor etc. Socialismul îmbrăca deocamdată mai ales haine sindicale, tendința fiind de centralizare organizațională.

Sindicatele și cercurile socialiste au ținut cea de-a doua conferință comună la Galați, la 29 iunie-1 iulie 1907. Au fost reprezentate 51 de organizații profesionale și politice, cu 6.702 membri. Alte 17 organizații nu au reușit să-și trimită reprezentanții. Au participat 86 de delegați, dintre care 42 din Galați, 20 din București, 10 din Iași, șase din Brăila, patru din Ploiești, doi din Focșani, câte unul din Câmpina, Giurgiu și Adjud. Între participanți s-au aflat Andrei Ionescu, Gh. Despa, I.C. Frimu, Dimitrie Marinescu, C. Racovski, Gheorghe Cristescu, Al. Constantinescu, V. Anagnoste, Ottoi Călin, I. Sion, Em. Socor, N.A. Georgescu, Nicolae D. Cocea, Em. Bastardo, Al. Gh. Mușoiu, Gh. Dimitriu etc. Subiectele aflate pe ordinea de zi priveau situația Comisiei Generale a Sindicatelor, tactica mișcării socialiste și a celei sindicale, presa mișcării, chestiunea evreiască. O atenție deosebită a fost acordată problemei raportului dintre sindicate și cercurile socialiste. S-a avut în vedere o delimitare între cele două, iar cercurile să se poată constitui într-un partid socialist. În cele din urmă, s-a hotărât unificarea cercurilor în Uniunea Socialistă din România. Se avea în vedere ca sindicatele și cercurile aveau să se sprijine reciproc, să conlucreze în privința intereselor generale ale muncitorimii.

La conferința de la Galați au fost alese conducerile structurii sindicale, respectiv politice. În fruntea Comisiei Generale a Sindicatelor se aflau Al. Constantinescu, D. Stănciulescu, Andrei Ionescu, Ștefan Gheorghiu și Em. Bastardo. Uniunea Socialistă avea în frunte un comitet compus din I.C. Frimu, M. Gh. Bujor, N.D. Cocea, Gh. Cristescu și C. Racovski. Frimu avea să fie ales secretar al Uniunii în septembrie 1907. O comisie formată din Constantin Dobrogeanu-Gherea, M. Gh. Bujor, N.D. Cocea, C. Racovski și Em. Socor era mandatată să alcătuiască un proiect de statut al comisiilor locale ale cercurilor socialiste, precum și un proiect de program al Uniunii Socialiste.

Socialiștii români au decis trimiterea unei delegații la Congresul Internaționalei a II-a Socialiste, care s-a desfășurat la Stuttgart între 18-24 august 1907. Cu câteva luni înaintea acestei reuniuni fusese făcută o cerere de afiliere. Delegația românească era compusă din patru membri – Alexandru Constantinescu, Andrei Ionescu, Nicolae D. Cocea și Cristian Racovski –, care au fost aleși în diferite secțiuni.

O a treia conferință a sindicatelor și Uniunii Socialiste a avut loc la 6-7 ianuarie 1908, la București. Dintre cei 84 de delegați, 58 erau din capitală, patru din Ploiești, câte trei din Iași și Turnu Severin, câte doi din Botoșani, Pașcani, Galați, Brăila, Giurgiu și Alexandria, câte unul din Moinești, Buzău și Bolintinul din Vale. De asemenea, a participat și un reprezentat al secției române a Partidului Social-Democrat din Ungaria (Ioan Crețu), precum și un delegat al socialiștilor din Bulgaria.

Ordinea de zi a reuniunii fusese anunțată încă din decembrie 1907, privind câteva subiecte majore pentru societatea românească, care parțial și în diferite forme erau dezbătute și de partidele mari, inclusiv în Parlament. Era vorba despre reformele politică, pentru ocrotirea muncii și agrară. Delegația de la Iași a avut însă un contraproiect programatic, ceea ce a dus la reformularea ordinii de zi.

Cu această ocazie a fost adoptat Statutul Uniunii Socialiste din România (USR). Se avea în vedere ca aceasta să atragă într-o acțiune comună întreaga muncitorime din țară. Scopul era organizarea muncitorilor într-un „partid de clasă”, pentru „dezrobire economică și culturală”. Din proiectul de statut prezentat de delegația ieșeană reieșea clar accentul pus pe autonomia organizațiilor locale și pe descentralizarea politică. Cum avea să observe chiar Frimu, proiectul ieșenilor „propune o descentralizare mai mare și în orice caz e mai libertar”. În privința organizațiilor locale, acestea aveau să fie cercurile socialiste. Putea fi membru al USR orice cetățean român cu vârsta de peste 18 ani, fără deosebire de etnie, religie și sex, care susținea scopurile și programul organizației și se angaja să o ajute material și moral.

O conferință anuală avea să aleagă Comitetul Central al Uniunii Socialiste din România, format din cinci membri și trei supleanți. Compoziția nominală a primului Comitet Central arăta astfel: I.C. Frimu, C. Racovski, N.C. Georgescu, N.I. Ghețu și M. Gh. Bujor. Tot cinci activiști intrau în Comisia Generală: Al. Constantinescu, Gh. Cristescu, Apostol Nicolescu, V. Anagnoste și Nae Georgescu, precum și trei supleanți. A fost constituită și o comisie pentru definitivarea programului Uniunii Socialiste: C. Dobrogeanu-Gherea, C. Racovski, Max Wexler, M. Gh. Bujor, N.D. Cocea și I. Sion. Programul urma să fie prezentat viitoarei conferințe. Unii dintre cei de mai sus fuseseră aleși în structurile de conducere politice și sindicale chiar dacă nu se aflau în țară, cum era cazul cu Racovski, respectiv Anagnoste, expulzați de guvernul Brătianu încă din vara anului 1907.

Destrămarea Uniunii Sovietice a lăsat loc multor discuții şi interpretări asupra naturii imperiale a statului sovietic, acestea variind de la poziții care-i recunoșteau calitatea imperială totală până la negarea absolută a caracterului său imperial, cu mai multe calificative intermediare, cum ar fi federație, confederație, stat multinațional sau multietnic. Reluctanța de a recunoaște Uniunea Sovietică ca un imperiu are în viziunea istoricilor câteva explicații: originea statului sovietic nu se revendică de la Imperiul țarist, ci de la politica particulară națională şi expansionistă a regimului stalinist; atitudinea binevoitoare față de naționalități; dreptul la autodeterminare; opunerea șovinismului velicorus; tonul anti-imperialist şi anti-colonial; efectele benefice ale “modernizării”, etc. De cealaltă parte, caracterul imperial este recunoscut în totalitate din cauza unei linii de continuitate în refacerea fostului Imperiu Rus, cât și a felului în care centrul imperial a tratat republicile unionale și vecinătatea apropiată.

Paradigma imperială a regimului sovietic este a treia dimensiune de cercetare pe care ne-am propus-o în elucidarea tipologiei sale, după cea totalitară și cea legată de „modernizare”. Înțelegerea, de multe ori critică, a paradigmei imperiale este mai mult decât necesară pentru perceperea realităților identitare spațiul post-sovietic și est-european. Dintr-un anumit punct de vedere această atitudine de distanțare și de tratare a temei imperiului și imperialismului este evitată de intelectualii și istoricii est-europeni, dar și din alte regiuni ale lumii, marcate de obicei de discursul naționalist exclusivist. Aceasta deoarece slăbește retorica formativă a propriilor reflecții și subliniază integritatea paradigmei naționalismului, care se pretează ca una exhaustivă și exclusivistă în formarea opiniei publice și istorice. O altă cauză majoră a unei astfel de ezitări este caracterul problematic al noțiunilor de „imperiu” și „imperialism”, care dincolo de componenta academică în general febrilă și abundentă, ascunde multe implicări cotidiene, experiențe personale și resentimente istorice. Observator atent al acestor fenomene, Pierre Bourdieu făcea referință la distincția dintre „categoriile analizei” și „categoriile practicii”, ca o problemă generală a științelor socio-umane, în care semnificațiile academice sunt greu de delimitat de cele cotidiene.

Prin urmare, vom discuta dimensiunea imperială sovietică din două perspective: una dedicată clarificării noțiunilor de imperiu și imperialism, alta printr-o introducere în constituirea Imperiului Rus, ambele ajutătoare în aprecierea imperial al statului sovietic.

Imperiu și imperialism: o teoretizare

Destrămarea URSS și Iugoslaviei, ca două modele de federalism ce păreau viabile și rareori recunoscute în epoca ca imperii, a generat o efervescență intelectuală deosebită în studiul problemelor imperiale și ale naționalismului. Ambii adversari, aflați într-o competiție constantă conturată încă în secolul 19, își dădeau aparent o ultimă bătălie, într-o epocă a „sfârșitului istoriei”. Prin urmare, multitudinea noțiunilor și a conceptelor legate imperialism și imperiu, dar mai ales studiile comparative referitoare la practicile imperiale diverse în spațiu și în timp, au abundat și ele, creând o complexitate contradictorie. Conceptualizarea sa a fost atât de universală și atotcuprinzătoare, încât a complicat și mai mult lucrurile: imperiile erau deopotrivă „răul și întunecatul”, dar și „principiul unificator pentru un univers ordonat, înconjurat de elementele distructive ale haosului și barbariei”; „un agresor și un expansionist”, „o închisoare a popoarelor”, dar și un garant al păstrării tipologiei și particularității pentru anumite identități, aflate în conflict cu practicile unificatoare ale naționalismului.

Anume în această varietate de percepții urmează să definim caracteristicile unui imperiu. Mai mulți cercetători s-au aplecat asupra gravării acestui concept: Ghita Ionescu vede trei elemente ale unui imperiu: un centru politic puternic, animat de o misiune istorică a expansiunii; constrângerea religioasă sau ideologică; un simte al finalității pentru elitele sale; Michael Doyle vede imperiul ca o interacțiune dintre două entități politice, una fiind numită metropolă dominantă, care proiectează influență și control asupra altor entități politice, numită periferie subordonată; Dominic Lieven consideră imperiul o mare putere, care trebuie să joace un rol important în modelarea valorilor şi culturii într-o epocă istorică; cu resurse, ideologie, tentați expansioniste şi stiluri culturale, care în termeni istorici se regăsesc în conceptul imperiului; Roman Szporluk crede că un imperiu trebuie să fie o mare putere şi să fie recunoscută ca atare internațional; să se extindă asupra unui teritoriu vast şi să includă popoare diferite sub sisteme juridice şi administrative unice; să fie dotat cu un sens al misiunii ideologice sau religioase, care transcend considerațiile politicii de putere; să acționeze ca un lider în sfera culturii.

Din această varietate de concepte și noțiuni desprindem totuși câteva elemente-cheie pentru noțiunea de imperiu: o distincție clară dintre un nucleu, metropolă, centru și o periferie, periferii, colonii; senzația că imperiul este un teritoriu extins, neomogen, multietnic, nedemocratic și dominator. Efectul decăderii și prăbușirii acestor imperii confirmă aceste supoziții, iar cea mai evidentă consecință a destrămării imperiilor este divizarea fizică şi politică a marilor conglomerate multietnice şi multilingvistice din centrul şi de la periferii într-o multitudine de state mici care aspiră să devină state-națiune. Aceste state naționale aduc în dezvoltarea lor multiple aspecte ale moștenirii imperiale, reieșind din locul pe care l-au ocupat fiecare din ele în cadrul acestor imperii. Ele au moștenit instituții imperiale de variată eficiență şi tărie, stadii inegale de dezvoltare economică şi industrializare, şi o cultură politică care a evoluat diferențiat în timp.

Imperiul Rus: geneză și constituire

Istoria Rusiei a fost întotdeauna dominată de acţiunea frontierelor sale, iar atunci când reflectăm asupra evoluției sale trebuie să avem în vedere că nu există o singură Rusie în termeni de teritoriu şi putere politică, ci mai degrabă șase Rusii legate într-un tot întreg: Rusia Kieveană, Rusia Mongolă, Rusia Moscovită, Rusia Imperială (Romanov), Rusia Sovietică (URSS) şi Rusia post-sovietică (Federația Rusă). Din acest punct de vedere modelarea statului rus şi a imperiului poate fi rezumată la patru mari procese. Primul este un proces de colonizare internă în sensul viziunilor lui S. Soloviev şi V. Kliucevski, care vedeau istoria Rusiei ca o „..istorie a colonizărilor permanente”, atât în sensul intern al teritoriilor ruse, cât şi ulterior în exteriorul acestora.

Al doilea proces este așa-numita „adunarea pământurilor” („sobiranie zemeli”) inițiată de Rusia Moscovită începând cu Ivan Kalita, care a rezultat în crearea statului rus unitar şi crearea premiselor pentru extinderea ulterioară. Cea de-a treia tendință care a modelat simțul istoric şi politic al rușilor a fost expansiunea teritorială constantă pentru căutarea securității până la momentul în care Rusia atingea o limită teritorială sau maritimă (fluvială) „naturală”. În cele din urmă, ultima strategie în modelarea teritorială şi politică a fost cea de sorginte imperială, având ca suport ideologic ideea misiunii mesianice şi determinată de formele „căii speciale” ruse, fie a triadei țariste – ortodoxie, autocrație, popor, fie celei sovietice – comunism, partid şi puterea sovietelor. N. Berdeaev a surprins profund această calitate a caracterului rus când a spus că „…ideea mesianică străbate întreaga istorie a Rusie, inclusiv comunistă”.

Teritoriile vechi şi noi deveneau un spațiu vital unic, creau o unitate organică – „nucleul” sau „oikumena” rus, care deși părea organică, nu era deloc armonioasă. Extinderea constantă a teritoriilor imperiului timp de 600 de ani a marcat definitiv societatea rusă şi a influențat ideologia statalității, acestea fiind caracterizate de ideea unui determinism geografic şi centralism de stat. Evident că în interiorul Rusiei creșterea imperiului era văzută prin prisma propriilor interese, iar oficialii şi ideologii ruși vedeau în aceasta un beneficiu pentru stat. Instinctele imperiale şi cele patriotice se suprapuneau în conștiința rușilor, acapararea de noi teritorii şi lărgirea spațiului rus influențând nu numai gândirea de stat, dar umplea de mândrie inimile și „sufletele” („души”) rușilor. Statul se obișnuia cu noi şi noi victorii, care aduceau popoare noi în interiorul imperiului, aceasta devenind un mod de viată, o rațiune firească de a fi, educa conștiința societății, modela viziunea ei despre lume şi locul rușilor în ea, contura formatul ei psihologic.

La sfârșitul secolului XVIII, consideră V. Kliucevski, Rusia a atins limitele frontierelor naturale şi naționale, iar politica statului se schimbă, prin articularea ideii de „eliberare a altor naționalități, apropiate de cea rusă prin religie sau tribal”. În timp această contopire a teritoriilor ruse şi non-ruse, care deveneau un tot întreg, au determinat o ideologie a frontierelor naturale, conturând o geografie a sufletului rus, „Dumnezeu-Geograful” devenind o parte integrantă a viziunii imperiale ruse”. În mințile clasei politice şi a intelectualilor ruși s-a înrădăcinat astfel o viziune naivă că statul rus, spre deosebire de cele occidentale, a fost construit nu prin violență, ci prin expansiune pașnică, nu prin cucerire, ci prin colonizare. Chiar şi astăzi mai persistă ideologia colonialismului rus, încrustată cu așa calități ca „misiune civilizatoare”, toleranța şi umanismul față de popoarele cucerite, el lăsând „mai puține urme sângeroase în istorie”.

Natura „umanismului” şi „misiunii civilizatoare” imperiale era (şi este) dezavuată în general de discursul politic şi istoriografic naționalist, care în diferite perioade şi la diferite popoare constitutive ale Imperiului Rus, a pedalat ideea deznaționalizării şi asupririi naționale ca piloni constitutivi ai propriilor ideologii necesare unei consolidări identitare sau politice în raport cu centrul imperial.