Expulzările din România și reacțiile socialiștilor

La scurt timp după răscoala țărănească din martie 1907, guvernul Brătianu a luat măsuri pentru expulzarea unor persoane considerate indezirabile, invocând Legea asupra străinilor (1881, completată în 1900). Au fost avuți în vedere în primul rând socialiștii care fie nu aveau cetățenie, fie s-a pretins că nu o dețineau. În lunile iulie-august 1907 au fost expulzați din România aproape 880 de cetățeni străini, inclusiv etnici români din Transilvania. S-au numărat între cei expulzați și evrei născuți în România („pământeni”). În cazul unora dintre cei alungați a fost vorba în mod evident de abuzuri ale autorităților române, de vreme ce erau oameni născuți în țară și/sau cetățeni români, cu obligațiile îndeplinite (în mod particular cu stagiul militar satisfăcut). Între cei mai cunoscuți militanți socialiști expulzați în 1907 s-au numărat Barbu Lăzăreanu, Vasile Anagnoste și Cristian Racovski.

Un protest al socialiștilor din București a avut loc la 30 iulie 1907, în Gara de Nord, cu ocazia plecării din țară a unuia dintre expulzați, Vasile Anagnoste. Poliția a intervenit împotriva socialiștilor. S-a format o delegație formată din nouă persoane, printre care I.C. Frimu, C. Popovici, Gh. Cristescu și D. Marinescu, în vederea discutării situației la poliție. Cu toții au fost arestați și depuși în penitenciarul Văcărești. Li s-a intentat un proces, sub acuzația de „rebeliune și ultragiu”, fiecare primind câte 10 zile de închisoare, pentru Frimu condamnarea fiind de 15 zile de închisoare.

Cristian Racovski era deja unul dintre cei mai energici militanți socialiști din România, iar în perioada următoare avea să joace chiar un rol central. Se născuse în orașul Kotel (1873), Bulgaria, în acel moment aflată în componența Imperiului Otoman. Familia sa deținea o moșie în Dobrogea, anexată de România în 1878, după războiul de independență. În baza acestei proprietăți, capul familiei avea să obțină cetățenia română. Racovski a dovedit un spirit rebel încă din adolescență, a urmat liceul în Bulgaria autonomă, apoi a făcut studii în universități din Elveția, Germania și Franța, era poliglot și cosmopolit. A obținut o diplomă de medic, s-a reîntors în România, a trecut examenul pentru dreptul de practicare a medicinei și a satisfăcut stagiul militar, obținând gradul de locotenent medic. Însă a practicat profesia de medic doar ocazional, proprietățile sale oferindu-i mijloace nu doar de existență, ci și pentru susținerea și răspândirea ideilor socialiste.

Atras de timpuriu de socialismul în forma sa marxistă, Racovski a fost foarte activ în mișcarea socialistă europeană, ceea ce i-a permis stabilirea unor relații extinse și strânse cu militanți din diverse țări, îndeosebi cu cei din aripa radicală. Avea să devină apropiat de Vladimir Ilici Lenin, dar mai ales de Lev Troțki. Polițiile din mai multe țări europene (Germania, Rusia, Imperiul Otoman, plus România, după cum am văzut) l-au urmărit și expulzat de câteva ori. Racovski avea să se impună din punct de vedere intelectual și ideologic în cercul socialist „România muncitoare” și în ziarul cu același nume. Era combativ, cunoscut ca polemist, dar și ca teoretician al socialismului marxist, îndeosebi în chestiunea națională, fierbinte în Europa, mai ales în sud-estul continentului. Și el, și alții accentuau faptul că socialismul era revoluționar. De fapt, caracterul revoluționar al mișcării socialiste din România s-a impus în bună măsură prin efortul său intelectual, propagandistic și organizatoric. Era evidentă o tendință de radicalizare, pe care socialismul românesc nu o cunoscuse înainte de 1900. Se schimbaseră generațiile, odată cu ele și societatea, contextul intern și extern erau diferite.

Aflat alături de o delegație românească la Congresul Internaționalei a II-a Socialiste, la Sttutgart, între 18-24 august 1907, lui Racovski nu i s-a mai permis revenirea în țară. S-a invocat faptul că nu ar fi dobândit legal cetățenia română. O nouă încercare a lui Racovski de reintrare în România, pe la Câineni, în octombrie 1909, a fost refuzată de autoritățile de la București. O întrunire de protest a socialiștilor a avut loc la 19 octombrie 1909, la sediul „României muncitoare” din București. Participanții au scandat „Jos guvernul asasin!” și Jos Brătianu!”, iar poliția a intervenit în forță. Încăierarea din fața Bisericii Albe, de pe Calea Victoriei, s-a soldat cu rănirea mai multor persoane și cu arestarea a opt socialiști, între care I.C. Frimu, Gheorghe Cristescu, Dumitru Marinescu și Panait Istrati. Ziarul Adevărul a publicat mai multe articole în favoarea socialiștilor și foarte critice la adresa guvernului și a șefului acestuia.

Socialiștilor arestați li s-a intentat un proces. Avocații apărării erau oameni cu notorietate, cu implicare publică, în politică sau în presă, cu orientări diverse: Constantin Mille, Nicolae Fleva, fost parlamentar și ministru, Radu R. Rosetti, Nicolae D. Cocea etc. Ca urmare a pledoariei avocaților, precum și a mărturiei lui Ovid Densușianu, care asistase întâmplător la confruntare și a susținut că văzuse cum poliția îi atacase pe socialiști și nu invers, patru arestați au fost achitați, alți patru primind câte cinci zile de închisoare.

Racovski a reintrat clandestin în România, în februarie 1911, în vremea guvernării conservatoare, cu complicitatea unor prieteni și cunoscuți. S-a predat parchetului și a cerut să fie judecat. Cetățenia română nu i-a fost recunoscută, astfel încât a fost din nou expulzat. Abia la sfârșitul anului 1911, Curtea de Casație avea să-i recunoască lui Racovski cetățenia română, acesta putând reveni în țară. Cristian Racovski nu a uitat niciodată șicanele guvernului român împotriva sa, în special al celui condus de Ion I.C. Brătianu, făcând din combaterea acestuia nu doar o miză politică, ci și una personală.

Atentatul împotriva lui Ion I.C. Brătianu și campania contra socialiștilor, 1909

Un eveniment puțin obișnuit pentru scena politică românească a avut loc la 8 decembrie 1909. În seara acelei zile, Gheorghe Stoenescu-Jelea, fost lăcătuș la CFR și fost sindicalist, a tras trei gloanțe spre prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, care se întorcea de la Senat, rănindu-l ușor. Presa liberală (în special Viitorul) și ziarul Universul au considerat că era vorba de implicarea socialiștilor și a presei de stânga în această afacere. De asemenea, tot în epocă s-a emis opinia – perpetuată de cercurile socialiste – că în fapt ar fi fost vorba de o înscenare pusă la cale de Poliția de Siguranță, care fusese înființată de guvernul liberal în martie 1908, așadar la un an după răscoala țărănilor, și dorea o mai mare importanță instituțională. La proces atentatorul a susținut că a acționat din proprie inițiativă. Jelea avea să fie condamnat, în mai 1910, la 20 de ani muncă silnică.

Cert este că în acest context, împotriva socialiștilor și sindicaliștilor, precum și a ziarului Adevărul a fost pornită o campanie publică, prin care erau acuzați de susținerea violenței și anarhism. Uniunea Socialistă din România și Comisia Generală a Sindicatelor au publicat un comunicat la 10 decembrie 1900, prin care au dezavuat atentatul împotriva premierului României, susținând acțiunea politică legală. La sediile organizațiilor socialiste și sindicale din București, Ploiești, Iași, Giurgiu, Brăila, Tulcea etc. au fost efectuate percheziții, au fost confiscate arhive, iar liderii I.C. Frimu, D. Marinescu, Al. Oprescu, Gh. Cristescu și alții au fost arestați și anchetați. Întrucât probele împotriva lor lipseau, arestații au fost eliberați.

În același timp, cercurile guvernamentale l-au reprezentat pe Constantin Mille în afișe ca pe un bandit înarmat. În fața ziarului Adevărul au avut loc în decembrie 1909 manifestații de susținere a lui Brătianu, respectiv pentru intrerzicerea publicației, ferestrele sediului din Sărindar fiind sparte. În contrapartidă, socialiștii au organizat și ei manifestații de stradă în favoarea Adevărului.

Studiile istorice referitoare la Imperiul Rus recunosc, în mare lor majoritate, că naționalitatea nu era un considerent semnificativ pentru constructorii imperial-statali ruși, aceștia acționând în teritoriile statului prin sisteme mixte şi contradictorii, care implicau: a. conducere indirectă în unele locuri; b. guvernare militară directă prin intermediul elitelor native asimilate în sistemul administrativ rus; c. variate forme de constituționalism (cum ar fi, spre exemplu, cazul Finlandei).

Chiar dacă Rusia imperială nu a avut o „politică a naționalităților” explicită, împărații ruși, începând cu Ecaterina a II-a, au văzut în raționalizarea limbii ruse pe teritoriul imperial, adică utilizarea sa standardizată în domeniile oficiale şi semioficiale, unul din cele mai importante ingrediente ale construcției statal-imperiale. Ei au perceput ca un avantaj administrativ şi de securitate faptul de a avea o singură limbă oficială şi au căutat să schimbe repertoriul lingvistic ale oficialilor din teritoriile încorporate în așa măsură încât limba rusă să devină limba dominantă în uzul oficial. Din acest punct de vedere, rusificarea a avut cel puţin trei semnificații distincte. În primul rând, ea a fost o politică de stat menită să unifice şi să facă uniforme practicile administrative ale imperiului. În al doilea rând, rusificarea a fost un proces spontan, neplanificat, de auto-adaptare a popoarelor non-ruse la modul de viață şi limba dominantă în Imperiul Rus. În sfârșit, ultima dimensiune este cea la care, convențional, ne referim ca la un efort de a rusifica în sens cultural. Această „rusificare culturală” a fost o politică tardivă în arsenalul țarist de modelare a statului rus şi chiar dacă Rusia imperială a avut succes în a integra teritoriile centrale ale imperiului într-o naționalitate rusă relativ compactă şi unitară, diversele practici administrative, la fel ca şi caracterul compact al populațiilor native din regiunile periferice şi efectele politicii de colonizare au menținut şi intensificat diferențele dintre centrul rus şi regiunile periferice non-ruse ale imperiului.

În ciuda unui succes în raționalizarea limbii şi identității printre elitele de la periferii, limba rusă nu a devenit parte centrală a repertoriului lingvistic pentru multe straturi sociale de la periferie şi în special pentru țărănime. Din cauza contextului geografic special al expansiunii statale şi imperiale ruse, precum şi a politicilor întârziate de consolidare statal-imperială, țarii ruși au avut un succes relativ scăzut în procesul lor de rusificare. La acest aspect mai trebuie să adăugăm faptul că interesul statal în raționalizarea lingvistică era în conflict cu cel de menținere masivă a analfabetismului şi de necesitățile de creștere economică.

Pe de altă parte, este un fapt bine cunoscut, că „misiunea civilizatoare” a expansiunii ruse era o intercalare a raționamentelor de construcție statală cu cele ale avantajelor economice şi de securitate. Promovând această politică, oficialii imperiali au creat subiecți loiali prin transformarea identitară a elitelor culturale locale şi cooptarea lor în serviciul imperial. În acest caz, adoptarea limbii ruse ca a doua limbă (iar uneori chiar prima) era de terminată în general de considerațiuni economice, pragmatism sau oportunism, elementul etnic fiind colateral în luarea acestei decizii.

Un alt aspect important al politicilor imperiale, cu impact major asupra contextului sovietice, este cel legat de colonizare. Multiplele strategii de extindere a imperiului, fie militară, fie pașnică, a solicitat permanent societatea rusă, dar şi mai multe resurse şi energii necesita asimilarea şi organizarea acestor teritorii, ceea ce a rezultat într-o încordare constantă a poporului rus. Însă creșterea teritorială a imperiului nu era legată doar de cea a poporului rus, ci de soarta generală istorică a slavilor de est după încheierea Reconquista anti-tătaro-mongolă. În Rusia țaristă cele trei ramuri ale slavilor de est (velicoroșii, maloroşii şi belorușii) erau considerate parte a poporului rus, iar colonizarea spațiilor imperiale a fost un efort susținut de colonizare est-slavă, al cărui nucleu l-au constituit rușii şi ucrainenii. Colonizarea și formarea unei metropole unice ruso-ucrainiano-beloruse n-au fost doar rezultatul unei vecinătăți geografice a celor trei popoare est-slave, ci rezultatul unei unități istorice din trecut, determinată de apartenența la un câmp civilizațional comun.

Statul moscovit nu împiedica colonizarea ucraineană, din contra o susținea, deoarece nu făcea distincție între ucraineni (maloroşi) şi ruși (velicoroşi). Cazacii, detașamentele de avangardă ale colonizării slave aveau de la începuturi o origine mixtă ruso-ucraineană. Un rezultat al acestei colonizări a fost faptul că teritoriile locuite de ucraineni au crescut de două ori, teritoriul actual al Ucrainei este în mare parte rezultatul acestei colonizări.

Extinderea rapidă a imperiului si ritmurile de colonizare au făcut ca deja în secolul XVIII să atestăm începutul unei epuizări a „materialului colonizator velicoros şi maloros”, iar deoarece planurile de colonizare erau grandioase, centrul imperial a recurs la „materialul migrator de dincolo de granițe” (bulgarii, găgăuzii, germanii, greci, armeni, etc.). Asta explică de ce pe parcursul secolului XIX teritoriul Basarabiei este expus unei intense colonizări, ceea ce a adus aici mai multe etnii, în special evrei, polonezi, germani, găgăuzi şi bulgari.

Specificul Imperiului Rus consta în faptul că acesta, spre deosebire de imperiile clasice spaniol, portughez, britanic sau francez, constituia un teritoriu integru, neîntrerupt, ceea ce la prima vedere nu lăsa impresia unei distincții clare dintre metropolă şi colonie. În același timp, în esență, unele părți ale imperiului aveau trăsături evidente de metropolă, iar altele aveau caracteristici specifice coloniilor. Unele teritorii ale imperiului aveau un statut intermediar, fiind într-un fel colonii, dar în același timp şi parte a metropolei, cum ar fi cazul Siberiei sau Ucrainei. Cazul Ucrainei este deosebit de interesant din acest punct de vedere, deoarece așa cum am văzut anterior, ea a constituit una din bazele principale ale colonizării, ceea ce cu greu o poate defini drept colonie. Cu toate acestea, pe parcursul secolul douăzeci tema exploatării coloniale a Ucrainei de către Rusia este pedalată intens, pe măsură ce naționalismul ucrainean capătă vigoare şi se profilează tendințele separatiste față de centrul rus sau sovietic.

Unitatea teritorială a Imperiului Rus crea anumite premise pentru integrarea noilor teritorii anexate într-un stat unitar, iar autoritățile imperiale erau preocupate şi stimulau prin diferite politici această integrare. În justificarea acestor politici centrul imperial (dar şi mulți intelectuali ruși, inclusiv Fiodor Dostoievski), mai ales în contextul euforiei legată de proporțiile expansiunii în secolul XIX, a început să vehiculeze mitul „înaltei misiuni civilizatoare” față de teritoriile şi popoarele acaparate. Accentuarea constantă a misiunii civilizatoare a colonialismului rus, a „poverii omului alb”, a jucat constant un rol important în argumentarea şi justificare expansiunii coloniale europene, iar încercările ideologilor ruși sau sovietici de a le prezenta ca manifestări ale „determinismului” sau „fatalismului” istoric pot fi actualmente cu ușurință deconstruite. Cu toate acestea, aportul adus de Imperiul Rus la modernizarea periferiilor sau chiar a unor componente ale metropolei, nu poate fi negat şi nu este o invenție totală. Acest fapt într-adevăr s-a produs, iar modernizarea de tip rus era o simbioză contradictorie (la fel cum am văzut şi în cazul modelului de „modernizare” bolșevic) dintre o „specificitate” rusă şi elementele civilizației europene, care au pătruns în Rusia după reformele lui Petru cel Mare.

Istoricul G. Hosking a surprins cu abilitate această stare hibridă a Imperiului Rus, o trenare între a fi un imperiu asiatic şi o putere europeană. Acest tip de state împrumută tehnici şi obiceiuri de la vecinii săi mai avansați şi apoi, ajustându-le la propriile realități, le folosesc în propria structură socială relativ primitivă, agresivă, pentru a obține dominația. Privind retrospectiv la istoria Rusiei putem observa că principalele repere ale identității sale sunt emanații ale civilizației occidentale ajustate la realitățile ruse: aportul varegilor la constituirea primului lor stat, Rusia Kieveană; religia ortodoxă, împrumutată de la Bizanț, care a dat conținut spiritualității ruse; ideea imperială, preluată de Petru cel Mare pentru a copia Occidentul, care i-a dat măreție; marxismul, care a fost adaptat la realitățile ruse pentru a crea primul stat „socialist” în lume. Prin urmare, această formă de civilizație hibridă, bicefală în esență, a influențat contradictoriu şi popoarele pe care le-a dominat în timp, inclusiv în cazul modernizării şi „misiunii civilizatoare” ale imperiului.

În același timp, această misiune de modernizare necesita resurse şi timp, însă ambițiile expansioniste ale centrului imperial şi dezvoltarea constant extensivă a imperiului erau în contradicție cu aceste deziderate. Drept rezultat misiunea de modernizare şi „civilizare” față de coloniile periferice era realizată pe de o parte în funcție de resursele şi posibilitățile existente, pe de altă în funcție de necesitățile militare, strategice sau interes economic. Lucrurile se agravau mai ales din considerentul că metropola în sine avea nevoie de modernizare, care intercalată constant cu militarizarea, înghițea practic toate resursele imperiale, exact cum mai târziu, la proporții mai mari, s-a întâmplat și în URSS. Acest fapt limita drastic capacitățile de modernizare ale periferiilor imperiale, cu atât mai mult că acestea, cu mici excepții, nu arătau nici ele mari disponibilități pentru modernizare.

În concluzie la reflecțiile privind tipologia Imperiului Rus, pe ruinele căruia va clădi Uniunea Sovietică propriul imperiu, putem spune că acesta a fost în esență un imperiu militar, a cărui politică economică şi fiscală dădea prioritate întreținerii forțelor armate şi administrației, ceea ce făcea problematică mobilizarea potențialului economic al imperiului, al populației şi al resurselor. Deosebirile dintre metropolă şi colonii în sensul clasic sunt uneori greu de descifrat, teritoriile anexate devenind părți integrante ale imperiului, în măsura în care acest fapt era posibil. Stabilitatea sa era menținută de-a lungul timpului prin cooptarea elitelor locale şi integrarea lor în nobilimea şi/sau birocrația rusă. Această cooptare făcea imperiul multinațional în esență, dar în același timp era de natură de a mări distanța dintre elite şi masa largă a grupurilor etnice.

Cultura şi limba rusă au fost factori integratori reali pentru majoritatea grupurilor etnice, dar nu a fost capabilă să înlăture sau să înlocuiască alte culturi, mai ales în cazul popoarelor cu repere culturale şi naționale puternice, în special cele din partea europeană a imperiului. La toate astea mai putem adăuga că în toate perioadele, pentru oficialii imperiali, supraviețuirea imperiului şi păstrarea integrității teritoriale au fost priorități supreme, față de care agenda națională, religioasă, economică sau culturală era secundară. Acest aspect a fost suplinit de existența unui puternic sentiment imperial rusesc al identității, care se baza pe mândria şi orgoliul de a avea un imperiu imens, precum şi pe succesiunea de victorii militare obținute în ridicarea lui.