Războaiele balcanice și atitudinea socialiștilor români, 1912-1913

Scena politică europeană a fost marcată în anii 1912-1913 de conflictele dintre puterile din partea sud-estică a continentului, care au dus la confruntări militare de amploare, cunoscute sub numele de războaiele balcanice. Primul dintre acestea, desfășurat între septembrie/ octombrie 1912-mai 1913, a opus Imperiul Otoman, vechiul stăpân al zonei, unei alianțe – Liga Balcanică – a micilor state „creștine” Muntenegru, Serbia, Grecia și Bulgaria. Aliații voiau să-i scoată pe otomani din Balcani și se simțeau în stare să o facă, mai ales că aceștia din urmă erau slăbiți după recentul război cu Italia. În același timp, micile puteri aliate își doreau o parte cât mai mare din teritoriile deținute de sultan.

Dincolo de pretențiile teritoriale, de invocarea drepturilor „istorice”, a unui trecut idealizat și de manipularea datelor demografice de către taberele aflate în competiție, regiunile în litigiu erau modelate de un trecut complicat, erau mozaicate din punct de vedere etnic și religios. Frenezia naționalistă a mobilizat națiunile balcanice, însă mai peste tot populația civilă a fost expusă unor violențe pe scară largă din partea armatelor și milițiilor adverse, de la execuții și masacre la distrugerea localităților și alungarea din orașele și satele lor a unui mare număr de oameni.

Trupele otomane din Balcani fuseseră implicate în anii precedenți în diverse acțiuni mai degrabă de poliție, urmărind ținerea sub control a conflictelor interetnice și a revoltelor antiimperiale, uneori provocate de puterile vecine. Surclasați strategic și tactic, copleșiți material și numeric de trupele aliaților, otomanii au fost înfrânți în mai multe bătălii purtate de-a lungul și de-a latul teritoriilor pe care le mai stăpâneau în zonă, dar au rezistat în câteva locuri. Deși se părea că inclusiv Constantinopolul avea să fie cucerit de către bulgari, în cele din urmă turcii au făcut față atacurilor și au reușit să păstreze orașul.

Un armistițiu era cu atât mai necesar, cu cât în tabăra aliaților de conjunctură apăruseră deja disputele cu privire la partea care îi revenea fiecăruia din prada de război. Negocierile s-au desfășurat la Londra, sub supravegherea marilor puteri, iar tratatul de pace a fost semnat la 17/30 mai 1913. Otomanii erau practic alungați din Balcani, cu excepția unui mic teritoriu din proximitatea Constantinopolului. Însă foștii aliați nu au căzut de acord asupra împărțirii teritoriilor cucerite. Mai ales Macedonia era în dispută.

Sârbii și grecii se temeau că Bulgaria avea să devină noul hegemon al peninsulei Balcanice. Bulgaria, care într-un fel dusese greul războiului de alianță – dacă luăm în calcul efectivele angajate, direcțiile de atac și pierderile suferite – se simțea nedreptățită, trupele ei nefiind prezente în principalele teritorii revendicate, ocupate între timp de sârbi și greci.

Neînțelegerile între aliați au dus la un nou război, izbucnit la 16/29 iunie 1913. De această dată, Bulgaria s-a aflat în conflict cu Serbia, Grecia și Muntenegru. La rândul ei, România a declarat război vecinului de la sud de Dunăre, la 27 iunie/10 iulie 1913, trupele române invadând nordul Bulgariei. Aceasta din urmă a fost nevoită să ceară armistițiu. Imperiul Otoman a reintrat și el în luptă și a recuperat o parte din Tracia estică, inclusiv orașul Adrianopol. Tratativele s-au purtat la București, cu participarea Serbiei, Greciei, Muntenegrului, Bulgariei și României, cea din urmă jucând practic rolul de arbitru. Nici otomanii, nici marile puteri europene nu au fost parte a acestui tratat de pace, care s-a semnat la 28iulie/10 august 1913.

Harta Balcanilor a fost redesenată potrivit intereselor taberei câștigătoare. Contau achizițiile teritoriale, principiul naționalităților fiind mult clamat, însă puțin respectat. Serbia a primit nordul și centrul Macedoniei și jumătatea estică a fostului sangeac Novi Pazar, în vreme ce jumătatea vestică a celui din urmă teritoriu a revenit Muntenegrului. Grecia a obținut sudul Epirului, sudul Macedoniei, inclusiv porturile Salonic și Kavala, insulele egeene și Creta. În partea de vest a peninsulei, la Marea Adriatică, fusese recunoscută încă prin tratatul de pace de la Londra existența unui nou stat, Albania; calculele sârbilor, muntenegrenilor și grecilor de a-și împărți acest teritoriu fuseseră dejucate de Austro-Ungaria și Italia.

România a obținut Dobrogea de sud, mai cunoscută în imaginarul românesc sub numele de Cadrilater, regiune pe care Bucureștiul considera că era îndreptățit să o obțină, în vederea menținerii echilibrului de forțe în Balcani. Era vorba de un teritoriu considerat în epocă important din punct de vedere strategic, în mod particular pentru securizarea graniței sudice și a capitalei regatului. Asupra acestei regiuni au fost invocate drepturi istorice, însă ele erau cu totul aproximative. Realitatea demografică nu avantaja nici ea România, de vreme ce populația teritoriului achiziționat era formată mai ales din turci și bulgari, alte etnii – inclusiv românii – deținând procente neînsemnate. În schimb populațiile latinofone din Balcani (aromânii și meglenoromânii), împărțite acum între mai multe state – Grecia, Serbia, Albania și Bulgaria – aveau să-și piardă repede bruma de autonomie culturală și ecleziastică, dobândită în deceniile anterioare din partea guvernului otoman, mai ales la insistențele României.

Marele perdant al tratatului de pace de la București fost Bulgaria, care a rămas doar cu mici teritorii din estul Macedoniei și cu o parte din Tracia de Vest, care îi permitea accesul la Marea Egee. Nu este de mirare că dorința de revanșă a Bulgariei – împotriva vecinilor ei din fosta Ligă Balcanică și împotriva României – a fost provocată tocmai de prevederile privind granițele. Printr-un tratat separat între Bulgaria și Imperiul Otoman, în septembrie 1913, otomanilor le-au fost recunoscute teritoriile recucerite la vest și nord de Constantinopol.

Războaiele balcanice nu i-au lăsat indiferenți pe socialiștii din Europa, cu atât mai puțin pe cei din Balcani. Social-democrații din România erau declarat pacifiști, la fel ca socialiștii europeni. În privința rezolvării situației din Balcani, socialiștii considerau că soluția era constituirea unei Confederații a statelor balcanice. Ideea fusese exprimată de socialiștii din Balcani încă din timpul congresului socialist interbalcanic de la Belgrad, la sfârșitul lunii decembrie 1909. „Solidaritatea de interese” a popoarelor balcanice, apreciau inițiatorii, trebuia să ducă la o uniune politică, cu scopul de a apăra interesele interne și independența statelor din zonă. Până la uniunea politică extinsă, socialiștii din Balcani aveau însă de rezolvat unitatea în interiorul propriei mișcări. Marea slăbiciune o reprezentau socialiștii bulgari, care aveau două grupări, una moderată, cealaltă radicală, aflate într-un conflict prelungit.

O încercare a Partidului Social-Democrat din România de convocare a unei conferințe la București, în august 1910, a eșuat. O a doua reuniune a avut loc la Belgrad, în octombrie 1910, cu participarea delegaților din Serbia, Croația, Bosnia, Turcia și România; divizați, bulgarii nu au participat. Scopul era pregătirea unui al doilea congres al partidelor socialiste din regiune.

### Vezi și... ###

Geneza comunismului românesc (XII)

Cu toată implicarea Biroului socialist internațional, care hotărâse să convoace al doilea congres interbalcanic, acesta nu a mai avut loc. Cristian Racovski, care avea extinse conexiuni în zona balcanică, a fost mandatat de către Birou să pregătească o conferință la Constantinopol. În contextul mobilizării statelor balcanice, în septembrie 1912, nici această conferință nu a avut loc. Ceea ce au reușit cei reuniți la Constantinopol – Racovski, două partide socialiste armene și Federația din Salonic – a fost să publice un manifest contra războiului. În acest document era susținută rezolvarea conflictelor între popoarele din peninsulă prin constituirea unei republici federative, din care să facă parte inclusiv Turcia și România. Războiul trebuia înlocuit cu lupta pentru reforme politice, sociale și economice. Ulterior, manifestul a fost semnat de toate partidele socialiste din Balcani și preluat de presa socialistă internațională.

În septembrie-octombrie 1912 au avut loc proteste organizate de social-democrații români contra războiului la București, Iași, Brăila, Galați, Ploiești, Câmpina, Piatra Neamț, Constanța, Turnu Severin, Bacău, Roman, Călărași, Giurgiu, Pitești, Tulcea, Botoșani, Focșani și Buzău. La 4 octombrie 1912, în România muncitoare a fost publicat manifestul asumat de partidele socialiste balcanice. De asemenea, a fost publicat și un manifest special al Comitetului Executiv al PSDR. Alte manifeste, prospecte, numere ale ziarului România muncitoare și discursuri reunite în broșuri au fost dedicate combaterii războiului.

O poziție pacifistă, în contextul conflictului din Balcani, au adoptat și socialiștii europeni. Spre exemplu, în octombrie 1912, la Bruxelles a avut loc un miting de amploare în favoarea păcii, cu participarea principalilor lideri ai Internaționalei Socialiste. Din partea socialiștilor români a fost de față Cristian Racovski. Congresul socialist internațional de la Basel, desfășurat în zilele de 17-19 noiembrie 1912, a avut și el o poziție pacifistă. Constantin Dobrogeanu-Gherea și Gheorghe Grigorovici au reprezentat Partidul Social-Democrat din România.

### Vezi și... ###

Geneza comunismului românesc (XI)

Socialiștii români considerau că „învălmășeala balcanică”, cum numeau ei tot ceea ce se întâmplase în zonă în ultimii ani, era rezultatul acțiunilor întreprinse de burghezia din regiune, care, în goana ei după teritorii, nu făcea decât să fie „o unealtă puterilor mari”. În viziunea socialiștilor, doar în constituirea unei republici federative a statelor balcanice se găsea salvarea proletariatului și a popoarelor din zonă, o garanție pentru civilizație și pace.

Înainte de izbucnirea celui de-al doilea război balcanic și la începutul acestuia, socialiștii români au organizat acțiuni de protest. Inclusiv în momentul mobilizării Armatei Române, care anticipa intrarea țării în război, social-democrații au protestat față de ceea ce ei considerau a fi o acțiune care servea doar clasei politice românești. La 30 iunie/12 iulie 1913, Comitetul Executiv al PSDR a publicat în România muncitoare o declarație în care clasa muncitoare era opusă burgheziei într-o manieră categorică: „Între noi și voi nu există nimic comun”. O scrisoare a social-democraților din România către Partidul Social-Democrat din Austria, în care era evidențiată atitudinea celor dintâi, a fost tipărită în presa austriacă socialistă. Tot pe aceeași linie, socialiștii români au trimis un raport detaliat Biroului socialist internațional.

Cu o zi înainte de semnarea tratatului de pace, la 27 iulie/9 august 1913, socialiștii reuniți la clubul social-democrat din București au votat o moțiune intitulată Pentru libertatea popoarelor. Anexarea Cadrilaterului de către „oligarhia română” era condamnată fără menajamente, subliniindu-se că localnicii nu fuseseră consultați. Totodată, era trimis un salut locuitorilor din regiune, socialiștii români asigurându-i de simpatia lor.

Troțki în România, 1913

Războaiele balcanice au atras atenția nu doar cancelariilor marilor puteri, ci și presei care apărea în orașele importante ale acestora. Între jurnaliștii care au ajuns în regiune în acel context a fost și Lev Troțki. Născut în 1879, într-o familie evreiască înstărită din regiunea Herson, în sud-vestul Imperiului Rus, Troțki devenise socialist militant, și încă unul radical, fusese arestat și deportat în două rânduri în Siberia, ulterior autoexilat.

În 1912-1913, tânărul militant a fost corespondent de război în Balcani pentru publicația de stânga Kievskaia Misl, care apărea la Kiev. De-a lungul perioadei în care s-a aflat în zonă a scris mai mult de 70 de articole cu privire la realitățile politice, militare și sociale ale Balcanilor.

În vara anului 1913, în timpul și după încheierea celui de-al doilea război balcanic, Troțki a ajuns în România. Avea să scrie mai multe articole, unele de tip reportaj, publicate tot în Kievskaia Misl, între 7 iulie-13 septembrie 1913, ulterior reunite în volum. Troțki le-a împărtășit cititorilor săi primele impresii pe care i le-au provocat limba română, societatea românească și tensiunile sociale, a scris despre situația grea a țăranilor, inclusiv ce însemnase răscoala din 1907, despre clasa politică, capitala țării, problema evreiască. De asemenea, a relatat despre campania trupelor române la sud de Dunăre, despre holera adusă de trupele române din Bulgaria, care apoi a bântuit în rândul populației civile, mai ales în sudul țării, despre pacea de la București și relațiile româno-bulgare, a făcut comparații între cele două popoare.

Articolele lui Troțki arătau că autorul era un om angajat, ideile sale radicale sunt vizibile în textele scrise „la cald”, o anume aroganță răzbate din spatele cuvintelor. Însă la fel de evidentă este și expresivitatea condeiului său, dublată de înțelegerea complicatelor relații de putere între state, între grupurile politice, etnice și sociale. El a surprins realitățile societății românești, contradicțiile politice și economice, tensiunile sociale, birocrația.

Troțki a sesizat corupția extinsă și rolul deosebit de important al acesteia în politica românească. El mai observa că „instrumentul principal al corupției este bugetul extrem de disproporționat”. Intelectualitatea independentă lipsea, cea care exista era dependentă de stat, în fapt o anexă a acestuia. Foarte critic față de realitățile politice, jurnalistul militant s-a referit la România ca la „țara clicilor incontrolabile și a clientelei dependente de acestea”.

Om cu profunde convingeri radicale, Troțki a relatat despre situația muncitorilor și socialiștilor români, despre „partidul muncitoresc” (PSDR), inclusiv despre apariția primelor grupuri socialiste din țară, cu câteva decenii în urmă. Doi dintre liderii socialiști români – Cristian Racovski și Constantin Dobrogeanu-Gherea – erau în bune relații bune cu Troțki.

Acesta din urmă a scris elogios despre cei doi socialiști români în articolele sale. În vara anului 1913, Troțki l-a însoțit pe Racovski la proprietatea rurală a celui din urmă, lângă Mangalia. Prietenia dintre ei avea să fie durabilă, fapt vizibil spre sfârșitul Marelui Război și în anii următori, când au fost din nou alături, de această dată în Rusia cuprinsă de revoluție.

Scrierile românești cu privire la instaurarea comunismului în spațiul românesc de cele mai multe ori se concentreză asupra anului 1940-1941, acreditând ideea că ocuparea Basarabiei de către armatele sovietice a demarat primul experiment plenar de comunizare a românilor. Această abordare reflectă doar parțial realitatea, deoarece românii au trăit „comunismul” începând cu anii 1917-1918, atunci când Basarabia și chiar Vechiul Regat, în condițiile Primului Război Mondial, vor intra în vâltoarea revoluției ruse, la Chișinău și Iași, existând planuri de instaurare a „Puterii Sovietice”. Pe paginile blogului precedent, dedicat Centenarului Unirii, am relevat mai multe aspecte ale interferențelor sovietice cu spațiului românesc, pornind de la bolșevizarea trupelor ruse de pe Frontul Românesc și implicarea acestora în tentativa de răsturnare a orânduirii politice din Regatul României și Republica Democratică Moldovenească, până la soluțiile militare propuse de liderii bolșevici și maghiari pentru desființarea României ca stat. Odată înlăturate aceste pericole imediate, statul român a avut de făcut față unei continui presiuni sovietice în problema Basarabiei, a cărei alipire la România a contestat-o permanent pe parcursul perioadei interbelice.

Moldova

O privire de ansamblu asupra politicile sovietice față de România Mare ne arată un instrumentar divers, cu rezonanță asupra actualității chiar, dintre care se desprind trei componente importante: activitatea diplomatică de contracarare a suportului extern pentru posesia românească a Basarabiei; coordonarea acțiunii subversive sovietice din România și Basarabia, atât prin organizarea mișcării comuniste, cât și prin subminarea autorității administrației românești; crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (RASSM) și proiectarea concurenței de modelare identitară asupra românilor de la est de Prut. Existența acestui paralelism în construcția națională pe cele două maluri ale Nistrului (Basarabia românească versus Transnistria sovietică) a creat multiple disfuncționalități în dezvoltarea firească a Basarabiei interbelice, dar acest fapt a fost ulterior complicat de felul în care propaganda și ideologia sovietice a încercat demontarea și demonizarea românismului în teritoriul dintre Prut și Nistru după 1940/1944.

Ca orice imperiu mitocratic, Uniunea Sovietică a generat propriile sale „ritualuri sacre”, trei dintre care sunt fundamentale: mitul „Marii Revoluții Socialiste din Octombrie”, mitul „Marelui Conducător Lenin” și mitul „Marelui Război pentru Apărarea Patriei”. Acestea au izbutit să se consolideze atât prin ipocrizia falşilor istoriografi şi poeţi de curte şi prin propagandă partizană, mai mult sau mai puţin abil întocmită, cât şi prin legitimarea acestor mituri de către adversari. Mitul „marii revoluţii socialiste din octombrie” a persistat prin informarea tendențioasă şi prin educaţia pervertită a câtorva generaţii, dar mai ales prin inapetenţa de a cerceta sursele, care i-a acaparat aproape deopotrivă pe operatori, pe victime şi chiar pe inamici, chiar şi după dispariţia statului sovietic. Chiar dacă aceasta a fost o pseudo-revoluţie, condusă de o clică de aventurieri, maniaci şi ucigaşi profesionişti şi consolidată în urma unei vaste acţiuni teroriste amplificate într-un război civil.

Cu referire la Basarabia anilor 1917-1918, sovieticii au încercat inocularea câtorva mituri, altfel spus minciuni, pe care au reușit să le implanteze sistemic după anexarea acestui teritoriu la URSS în 1940, dar mai ales după 1944. Unul din aceste mituri era faptul că la 5/6 ianuarie 1918 la Chișinău a fost instaurată „Puterea Sovietică”, bolșevicii preluând controlul asupra Basarabiei. Al doilea mit de rezonanță era acela că „Puterea Sovietică” a fost „înăbușită” de intervenția armatelor române în Basarabia, care a constituit „prima invazie străină a trupelor Antantei în teritoriul sovietic”, drept pentru care Rusia Sovietică a declarat război României și l-a arestat pe ambasadorul român la Petrograd, C. Diamandy. În cele din urmă, acesta a fost motivul ruperii relațiilor diplomatice dintre cele două state, care vor fi reluate abia în 1934.

Prin urmare, pentru a dezlega misterul tuturor acestor construcții mitocratice, vom clarifica două aspecte: 1. Cine erau bolșevicii de la Chișinău și pe cine reprezentau ei?; 2. Ce s-a întâmplat, de fapt, la începutul lunii ianuarie 1918 în Basarabia?

Prima confuzie care trebuie eliminată în legătură cu bolșevicii din Basarabia, dar și cu cei din Rusia credem, este identificarea lor cu „Sovietele”. Sovietele ca formă de expresie a puterii populare au apărut imediat după Revoluția din Februarie 1917 și nu reprezentau o emanație a partidului bolșevic prin excelență, care va prelua puterea de la Petrograd abia în toamna-iarna 1917-1918.

După Revoluţia din Februarie, la Chişinău, apare Sovietul moldovenesc de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor, condus de praporşcicul T. Cotoros. Pe de altă parte, exista Sovietul de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ofiţerilor din Chişinău. La 14 mai 1917, la adunarea generală a delegaţilor din partea soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni din unităţile militare ale garnizoanelor Odessa, Herson, Nikolaev şi ale Frontului Românesc a fost adoptată hotărârea de creare a Sovietului moldovenesc de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor garnizoanei Odessa şi Flotei Mării Negre. La 18 mai 1917 este înfiinţat Sovietul Moldovenesc de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor garnizoanei Odessa şi ales Comitetul Executiv, alcătuit din 11 persoane. Într-un mod curios, poate incomod pentru mitologia sovietică, acest Soviet a luat decizia „să fie confecţionate drapele vechi moldoveneşti, pe care le poartă tot neamul românesc şi poporul României, Transilvaniei şi Bucovinei”. După exemplul Odessei, şi la Sevastopol este înfiinţat Sovietul moldovenesc de deputaţi ai marinarilor, soldaţilor şi ofiţerilor, care începe să activeze la 3 iulie 1917.

În curând era să apară ideea Sovietului Central Moldovenesc, care a fost un rezultat al colaborării dintre comitetele de la Iași și Odessa. La 23 iulie 1917, în incinta secţiei ţărăneşti a Sovietului de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor, sub preşedinţia praporşcicului Vasile Ţanţu, a avut loc şedinţa „reprezentanţilor moldovenilor de pe Frontul român, a organizaţiei militare din Odessa şi a garnizoanei chişinăuene locale”, cu scopul „organizării Comitetului Central Executiv Moldovenesc al Sovietului de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor” care „trebuie să unească toate organizaţiile militare moldoveneşti, existente pe Frontul român, în oraşele Chişinău, Odessa, Ecaterinoslav, Sevastopol etc.”. De la aceste Soviete, care se identificau cu revoluția și schimbările, în colaborare cu Partidul Național Moldovenesc, era să fie organizat, așa cum am arătat și în publicațiile Blogului Centenarului, Congresul Militarilor Moldoveni (20-27 octombrie 1917), unde s-a luat decizia creării Sfatului Țării și a organizării vieții politice din Basarabia. Anume aceste Soviete, în esență conduse de moldoveni, vor pregăti contextul pentru proclamarea la 2 decembrie 1917 a Republicii Democratice Moldovenești, apoi a Unirii acesteia cu România. Din acest considerent, în mai multe scrieri și acțiuni ale emigrației ruse, întreprinse în special la Conferința de Pace de la Paris, s-a încercat discreditarea Sfatului Țării, prezentat ca o emanație a „sovietelor și bolșevicilor”.

În realitate, apariția bolșevicilor la Chișinău este legată de a RUMCEROD (în rusă Румчерод), acronimul rusesc pentru Comitetul Executiv Central al Sovietelor Frontului Român, Flotei Mării Negre și regiunii Odesa, un organ bolșevic revoluționar care s-a instalat provizoriu în sudul Ucrainei, și a avut competențe „bolșevice” asupra teritoriului guberniilor Basarabia, Herson și Taurida, în contextul destrămării Imperiului Rus și a Războiului Civil Rus. Sub conducerea Rumcerod era instaurată Republica Sovietică Odessa (ianuarie-martie 1918), care îngloba și Basarabia.

În legătură cu acest organ bolșevic, la sfârșitul anului 1917 - începutul anului 1918 la Chișinău apare FrontOtdel (Secția de Front) al Rumcerod, un comitet sprijinit de unitățile ruse din Regimentul 75 și 260. Menirea sa era de a institui un cartier militar cu scopul de a pune mâna pe conducerea Frontului Românesc și a atrage armatele ruse de partea sa. FrontOtdel-ul, condus de Perper, Kabak, Levensohn și „recidivistul” proaspăt eliberat de amnistia Guvernului Provizoriu, Grigorie Kotovski, a promis autorităților Republicii Moldovenești că „nu se va amesteca în treburile lăintrice ale Basarabiei” și se va preocupa doar de chestiunile militare rusești, ceea ce de fapt era un șiretlic. Din soldații fugiți de pe front aceștia au adunat grupuri pentru a forma unități ale Armatei Roșii, desfășurau o activă propagandă bolșevică, aleg conducerea militară proprie și ordonă neexecutarea ordinelor din partea Radei Centrale și lui D. Șcerbaciov, comandantul trupelor ruse de pe Frontului de Est.

În contextul atacului bolșevic de la Petrograd asupra Adunării Constituantei din 6 ianuarie 1918, precedat de declarația de război României la 5 ianuarie, detașamentele bolșevice vor ataca la 6 ianuarie un eșalon de militari transilvăneni ce venea de la Kiev și se îndrepta spre Iași. Are loc preluarea telegrafului, poștei și gării, se declară stare de asediu la Chișinău, Bender și Bălți. Pe acest fundal de psihoză antiromânească, Sfatul Țării este acuzat de colaboraționism cu România, mai mulți deputați fiind condamnați la moarte. Directorii V. Cristi, N. Codrean, T. Ioncu, I. Pelivan și Șt. Ciobanu se ascund. 80 % din efectivele unităților moldovenești, refuzând să se supună ordinelor ofițerilor, trecuseră, sub impactul zvonurilor și provocărilor de partea FrontOtdel. Acesta a arestat Comisia Interaliată de Aprovizionare din Basarabia în care intrau reprezentanții SUA, Marii Britanii, Franței și României, jefuind și casa de bani a acesteia (circa 2 milioane ruble).

În aceste condiții, o parte a deputaților Blocului Moldovenesc, printre care Pelivan, Buruiană, Crihan, Buzdugan, Gafencu, Țanțu, Minciună, în grupuri separate vor ajunge la Iași pentru a cere intervenția armatelor române.

La Chișinău vor rămâne I. Inculeț și P. Erhan, care nu făceau parte din Blocul Moldovenesc, ci erau trimișii oficiali ai Sovietului din Petrograd „pentru adâncirea revoluției și lupta cu separatismul moldovenesc”, în drept să se prezinte în fața FrontOtdel-ului. Sub presiunea bolșevicilor aceștia expediază o telegramă guvernului român în care protestează „contra introducerii armatelor române pe teritoriul republicii moldovenești”. În același timp, erau demiși Directorii care au cerut introducerea armatelor străine (Cristi, Pelivan și Codrean), iar împreună cu noul Director de Război Gh. Pântea, dau ordine armatei moldovenești „să apere pozițiile împotriva României”.

„Protestul” lui Inculeț și Erhan a fost rezultatul unei decizii personale a celor doi, el nefiind coordonat cu Sfatul Țării și nici cu Consiliul Directorilor Generali. Mai mult, în pofida împrejurărilor critice, Sfatul Țării și-a continuat lucrările, FrontOtdel-ul nereușind nici dizolvarea legislativului basarabean și nici preluarea puterii în ansamblu. Mai degrabă putem vorbi de o încercare de lovitură de stat semi-eșuată a bolșevicilor, care probabil ar fi avut finalitate dacă n-ar fi intervenit armatele române la 13 ianuarie 1918. Această ambiguitate a puterii este confirmată de rezoluția Sfatului Țării din 9 ianuarie, care exprima protestul față de arestarea militarilor transilvăneni și a membrilor Comisiei Interaliate; condamna agitația provocatoare împotriva instituțiilor legislative și aducea la cunoștința populației și unităților militare că „Sfatul Țării, recunoscut de statele prietene, era unicul organ legal care reprezenta Republica Moldovenească”.