PSDR după constituire: acțiuni, mijloace, slăbiciuni

Partidul Social-Democrat din România s-a implicat în anii de după congresul de constituire (1910) într-o serie de acțiuni publice. Unele dintre acestea continuau acțiuni deja vechi, spre exemplu, campania pentru adoptarea votului universal. Au fost tipărite manifeste pentru mobilizare, iar întruniri publice au avut loc în diferite orașe, pecum Ploiești și București. Subiectele atinse de oratorii socialiști la aceste manifestații erau însă mai extinse. Alte acțiuni au fost împotriva legii meseriilor sau pentru obținerea unei legi privind asigurările sociale, ceea ce s-a și realizat în 1912. De asemenea, a fost criticată „dotația” prințului Carol, nepotul regelui Carol I, au avut loc campanii de protest contra violenței autorităților împotriva țăranilor, a ofițerilor împotriva soldaților.

În pofida prezenței publice mai vizibile a socialiștilor, baza socială a partidului continua să fie limitată. Concentrați asupra orașelor, socialiștii mizau doar pe muncitorii industriali, deși numărul acestora era scăzut. Nu reușeau să pătrundă în mod real în lumea rurală, nici să atragă alte categorii socio-profesionale. Problemele PSD constau în adeziunea scăzută a muncitorilor la organizațiile politice, problemele materiale, în mod explicit lipsa banilor, apatia multor cluburi locale, implicarea acestora doar în timpul alegerilor, ostilitatea autorităților.

Biografiile liderilor socialiști ne arată că exista deja o diversificare apreciabilă în privința originii, pregătirii, orizontului și influenței pe care le aveau militanții socialiști din România înaintea Primului Război Mondial. În același timp, rivalitățile personale între liderii PSDR au fost o realitate în anii de după congresul de constituite a formațiunii. Spre exemplu, una dintre cele mai cunoscute dispute a fost între Cristian Racovski și Toma Dragu.

Liderii socialiști considerau că problemele mișcării puteau fi remediate prin apelul la propagandă. Drept urmare, o școală de propagandă socialistă cu durata de trei luni a fost organizată în 1910 de Comitetul Executiv al PSD, cu scopul de a-i pregăti pe activiștii mișcării. Au fost inițiate cursuri de sociologie și economie politică, drept civil, istoria partidelor politice din România, a doctrinelor socialiste, teoria luptei de clasă etc. Între vorbitori s-au regăsit I.C. Frimu, Cristian Racovski, Mihail Gh. Bujor, Ottoi Călin, Ecaterina Arbore, Constantin Graur, Ștefan Gheorghiu, Gheorghe Cristescu, Alecu Constantinescu, Ilie Moscovici etc. Școala a avut însă o existență efemeră.

În această perioadă s-au constituit structuri de tineret sau de femei controlate de PSDR. Încă din 1908 funcționa un cerc cultural al ucenicilor, care în 1909 s-a unit cu cercul artistic România muncitoare, adoptând denumirea de Cercul cultural al tineretului. Cercuri asemănătoare au fost înființate și în alte orașe, precum Ploiești, Galați, Iași, Brăila, Craiova, Tulcea, Câmpina, Mărășești etc. În 1910 s-a înființat în București cercul Tineretul muncitor, care după 1912 a încercat să se impună în fața tuturor cercurilor similare din țară, unificându-le și subordonându-le unui Comitet Central. Totodată, în același an avea să apară și o publicație specializată, Foaia tânărului.

Un Cerc feminin s-a creat în 1912 pe lângă clubul social-democrat din București, ulterior înființându-se structuri asemănătoare și în alte orașe, precum Ploiești, Iași, Galați, Botoșani etc. În 1914, Cercul avea să devină autonom, controlat direct de Comitetul Executiv al PSDR.

Sindicatele s-au consolidat și extins în întreprinderile economice particulare. Totodată, a existat o rivalitate – în mediul muncitoresc – între susținătorii mișcării sindicale și cei ai partidului.

Social-democrații au participat la alegerile pentru Camera Deputaților din 1911 și 1914, precum și la cele locale din București, în 1912. În alegerile din februarie 1911, deși au făcut demersuri pentru a atrage nu doar voturile muncitorilor, ci și pe ale altor categorii nemulțumite de situația politică și economică, socialiștii au înregistrat rezultate foarte slabe. A fost vorba de mai puțin de 1.500 de voturi (dintre care 1.000 în București), din cele aproape 74.000 exprimate. Niciunul dintre cei opt candidați socialiști nu a intrat în Parlament. Rezultate la fel de slabe au fost obținute și la alegerile generale din februarie 1914. La alte alegeri – locale sau parțiale – partidul fie nu a participat, din lipsă de fonduri și pentru că scrutinul se desfășura în zi de lucru, fie candidații săi au obținut foarte puține voturi. PSDR și-a desemnat candidați și la alegerile pentru Constituantă, desfășurate în luna mai 1914. În special liberalii voiau revizuirea Constituției, pentru a pune în practică un program de reforme, mai ales electorală și agrară, potrivit propriei viziuni.

În ansamblu, rezultatele slabe ale social-democraților la alegerile din anii care au precedat Primul Război Mondial se explică prin lipsa resurselor financiare, prin organizarea defectuoasă și propaganda inadecvată. Se adăuga respingerea apriorică a colaborării cu alte partide, refuzul de a face alianțe politice, sintetizată într-o exprimare care amintea de o lozincă liberală, „Cu noi și numai prin noi înșine”. Plecând de la premisa că în România nu exista „un partid burghez înaintat”, delegații Partidului Social-Democrat din România și ai Comisiei Generale a Sindicatelor din România, întruniți la Rusciuk (Ruse de astăzi), în Bulgaria, la 6-7 ianuarie 1911, au decis ca în caz de balotaj la alegeri, în turul al doilea socialiștii și votanții lor să nu dea voturile nimănui.

Câteva publicații socialiste românești din anii 1907-1916

Socialiștii au continuat să acorde o atenție deosebită răspândirii ideilor la care aderau. Cercul de editură socialistă, înființat încă din 1906, și-a continuat și intensificat activitatea. Faptul nu scăpase observatorilor din epocă. Spre exemplu, Nicolae Iorga observa la o ședință a Camerei Deputaților, din 16 decembrie 1909, că România muncitoare vânduse 26.730 de broșuri în anul precedent. Potrivit istoricului ajuns deputat, nicio carte scoasă în limba română nu avusese un asemenea tiraj, nici cele care beneficiaseră de susținere guvernamentală.

Cercul de editură socialistă și-a structurat producția de carte în mai multe „biblioteci”: Biblioteca România muncitoare, Biblioteca poporului, Biblioteca socialistă, cu tiraje variind între 1.500 și 15.000 de exemplare pentru fiecare titlu. Distribuirea publicațiilor socialiste nu era simplă, uneori ziarele, revistele și broșurile fiind confiscate, alteori poșta primind dispoziții să refuze expedierea lor către destinatari.

Din nevoia de a avea o publicație socialistă teoretică, în 1907-1908 a apărut la Iași revista Viitorul social. Ulterior, sediul a fost mutat la București, unde revista a reapărut pentru perioade scurte de timp în 1913-1914 și 1916.

Ziarul România muncitoare și-a intensificat ritmul de apariție, de câteva ori pe săptămână, începând din octombrie 1913. Publicația a avut și un supliment lunar, Lumea nouă, care își propunea „luminarea maselor” prin știință și artă; din cauza problemelor financiare au apărut doar nouă numere, între martie-noiembrie 1911. Între 7 și 11 septembrie 1914, când au fost publicate trei numere, România Muncitoare și-a schimbat numele în Jos Războiul!, pentru a sublinia orientarea contra marii conflagrații care însângera Europa. La 12 septembrie 1914 a avut loc o nouă schimbare de titlu, în Lupta, iar la 23 septembrie o adăugire, devenind Lupta zilnică, nume sub care a apărut până la 15 august 1916.

În 1915-1916, la Iași, unde exista o numeroasă comunitate evreiască, a apărut o publicație socialistă în limba idiș, uneori și cu articole în limba română, intitulată Der Wecker [Deșteptătorul]. Aceasta continua o altă publicație, cu același titlu, care fusese editată la Iași în 1896. Scriau aici militanți socialiști precum Leon Ghelerter, Max Wexler, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Mihail Gheorghiu Bujor etc. Tot la Iași a fost publicată în 1916 revista bilunară Convorbiri sociale, sub coordonarea lui Mihail Gheorghiu Bujor.

Au apărut și alte publicații socialiste (sau de influență socialistă), precum Gazeta funcționarului comercial și Muncitorul căilor ferate, ambele scoase la București, în 1908, cea din urmă suprimată ca urmare a legii Orleanu; Gazeta Poporului, „organ al Partidului Social-Democrat din România”, tipărit la Galați, în 1915-1916. De asemenea, o agendă socialistă au avut revistele Viața socială și Facla, ambele editate de N.D. Cocea, la București, prima în anii 1910-1911, cea de-a doua în 1910-1914 și 1916.

Înființată inițial ca uniune a patru republici sovietice socialiste, URSS a ajuns să fie alcătuită din 15 componente sau „republici unionale” după 1956: RSS Armeană, RSS Azerbaidjan, RSS Belarus, RSS Estonă, RSS Gruzină, RSS Kazahstan, RSS Kirghiză, RSS Letonă, RSS Lituaniană, RSS Moldovenească, RSFS Rusă, RSS Tadjikă, RSS Turkmenă, RSS Ucraineană și RSS Uzbecă. Până la reorganizarea RSS Karelo-Finlandeză în RASS Karelă în cadrul RSFSR (16 iulie 1956) au existat 16 republici sovietice.

Aparent, Constituția URSS din 1924 a aprobat crearea unui nou stat, care nu avea analogie în istorie. Legea fundamentală reflecta continuitatea principiilor de bază ale Constituției RSFSR, definind Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice ca un stat federal. Există o diferență serioasă între structura federală din RSFSR și Uniunea Sovietică. RSFSR a fost definit ca un stat cu teritorii autonome, iar URSS ca o uniune de state „suverane”. Această abordare leninistă, reflectată în Constituție, făcea diferită „uniunea” de confederație și autonomizare. Articolele 1 și 2 din Constituție defineau drepturile Uniunii Sovietice, atribuțiile delegate organelor centrale de putere ale URSS fiind axate pe două domenii principale: politica externă și cea economică. În competența autorităților centrale ale URSS mai intrau problemele legate de relațiile inter-republicane și comanda forțelor armate.

Legea de bază garanta nu numai drepturile Uniunii pentru construirea statului, dar și drepturile republicilor Uniunii, inclusiv dreptul la secesiune, al cărui mecanism însă n-a fost elaborat decât în anul 1990. În atribuțiile Uniunii erau schimbarea frontierelor URSS, precum și acceptarea noilor republici. Prin urmare, este explicabilă înclinația statului sovietic ca noile achiziții teritoriale din timpul celui de-al Doilea Război Mondial să aibă o legitimitate „democratică”, prin formularea unei solicitări exprese de intrare în URSS. Economia națională și principalele ramuri ale industriei au rămas sub jurisdicția Uniunii, chiar dacă prin Constituție, republicilor unionale li se garantau drepturile și libertățile privind activitatea economică.

În realitate, în perioada industrializării accelerate şi urbanizării, când întreaga economie sovietică a fost transformată într-o economie de comandă super-centralizată, aspiraţiile culturale şi politice ale naţionalităţilor au fost subordonate consideraţiilor de eficienţă economică. Modernizarea economică de tip militar şi politica sovietică a naţionalităţilor a rezultat într-o simbioză de modernism şi tradiţionalism a societăţii sovietice, iar disparităţile etnoregionale economice şi culturale au fost o permanentă sursă de nemulţumire şi conflict politic, fapt ce a subminat în permanenţă coeziunea statului sovietic.

Relaţiile dintre centru şi periferiile etnice din cadrul statului sovietic au rămas în fond imperiale, adică inegale, şi bazate pe o relaţie de subordonare faţă de centru rus. Deghizate şi justificate prin referirea la o ideologie supranaţională şi conducerea partidului comunist, politicile naţionale lăsau ruşilor un rol privilegiat, prin funcţiile cheie de conducere, prin statutul limbii ruse, prin cea mai apropiată identificare cu sovietismul, proletariatul şi progresul. Republicile non-ruse erau tratate ca obiecte ale politicii centrale şi nu ca subiecte de decizii politice independente, iar destinele lor naţionale erau profund alterate în consecinţă. URSS era un stat unitar, unde drepturile fundamentale aparţineau organelor centrale ruse, considerate federale, unde dreptul republicilor se realiza după principiul rezidual, iar dreptul proclamat la ieşire din uniune nu prevedea niciun mecanism concret de realizare.

Mitul „misiunii civilizatoare” a URSS, promovat asiduu în perioada sovietică, dar care mai are aderenţă şi actualmente, trebuie privit cu circumspecţie şi diferenţiat aplicat la regiunile constituente ale statului sovietic. „Misiunea imperială civilizatoare”, cu modelul său de „modernizare” sovietică, corespundea unor circumstanţe istorice în care s-au pomenit ruşii şi statalitatea lor imperială între cele două războaie mondiale şi după aceasta. Pentru cele trei State Baltice, Basarabia şi Bucovina de nord, dar credem că şi pentru părţile de est ale Poloniei anexate Ucrainei şi Belorusiei sovietice, această „misiune de civilizare” a fost o ocupaţie militară, care a întrerupt evoluţia unor procese fireşti de dezvoltare, în cadrul unor structuri politice independente, care reprezentau aspiraţiile lor naţionale şi integrate plenar în comunitatea europeană şi mondială a timpului.

Atâta timp cât sistemul politic şi economic, întreţinut de resursele abundente şi de constrângere, a fost eficient, Uniunea Sovietică a fost o construcţie imperială relativ stabilă şi viabilă. Începând cu anii 1980 vechiul contract social între regim şi populaţie a încetat a mai avea valabilitate, deoarece totalitarismul nu mai putea în continuare să-i întreţină costurile politice şi economice. Odată cu erodarea puterii centrale, sistemul ingineriei de stat al stratificării sociale a început să se clatine. În asemenea circumstanțe, naţionalităţile instituţionalizate au câştigat în importanţă socială şi politică şi au devenit principala bază a mobilizării sociale şi acţiunii colective, fapt ce a cauzat în ultimă instanţă prăbuşirea imperiului.

În încheierea acestui capitol dedicat tipologiei regimului totalitar sovietic, în care am analizat modul de constituire, componentele și trăsăturile sale, constatăm că în ciuda originalității și a unor particularități indiscutabile, Uniunea Sovietică rămâne un imperiu. Pornind de la formulele clasice care definesc un imperiu, menționate anterior, putem identifica următoarele sale trăsături în cazul URSS:

1. A fost clădit de-a lungul istoriei printr-o serie de rapturi teritoriale în lanţ (inclusiv în ajunul şi după al Doilea Război Mondial), ceea ce confirma natura expansionistă şi militaristă;

2. Era un stat multietnic şi multiconfesional, înglobând, alături de poporul rus majoritar, o diversitate enormă de etnii şi confesiuni, aflate la nivele diferite de dezvoltare social-economică şi cu diferite tradiţii şi culturi;

3. URSS a articulat un tip distinct de raporturi între metropolă/autorităţi pan-unionale/centru, care concentrau puterea şi resursele, şi periferiile naţionale/republici unionale strict dependente şi subordonate;

4. Între metropola rusă şi colonii erau uneori imense distanţe geografice şi administrative;

5. Ocupa suprafaţa a două continente, posedând prin aceasta un colorat şi specific veşmânt euroasiatic;

6. De-asupra tuturor trona figura autocrată a ţarului/Secretar General care exercita prerogativele nelimitat;

7. În interiorul lui s-a realizat o hipercentralizare şi o ierarhizare birocratică rigidă a puterii;

8. Deşi imperiul sovietic nu poate fi definit un imperiu etnic/colonial tipic (din cauza poziţiei contradictorie în unele ipostaze a ruşilor ca naţiune dominantă), contradicţiile dintre metropolă şi periferie au marcat profund funcţionalitatea sistemului, iar locul poziției dominante în imperiul sovietic a aparţinut elitei/nomenclaturii/aparatului de partid şi de stat;

9. În jurul statului sovietic gravita o reţea de state clientelare, satelit, regimuri autoritare comuniste, întreținute și susținute de URSS. Acestea erau controlate prin intermediul a două organizații transnaționale – CAER și Organizația Tratatului de la Varșovia, prima economică, cea de-a doua militar-politică, prin intermediul cărora URSS putea interveni nestingherit în afacerile interne ale oricărui stat comunist;

10. După cel de-al Doilea Război Mondial URSS a fost o supraputere mondială, care şi-a disputat întâietatea cu SUA în cadrul Războiului Rece, împărțind sferele de influență potrivit principiilor imperiale;

11. Destrămarea sa a produs consecinţe și efecte specifice destrămării marilor imperii, prin crearea multiplelor state-naţiune, cu excepţia Federaţiei Ruse;

12. Sindromul post-imperial, insistenţa şi persistenţa de a reveni în spaţiul de influenţă de altă dată, fapt ce cauzează un tip aparte de conflictologie, cu implicaţii majore asupra politicilor mondiale şi asupra securităţii la nivel internaţional.