Proteste politice și sociale în România, 1915-vara 1916

De-a lungul anului 1915 au avut loc manifestații socialiste și sindicale îndreptate atât împotriva războiului, cât și pentru revendicări sociale: la București, Brăila, Călărași, Iași, Botoșani, Ploiești, Pitești, Huși, Turnu Severin, Galați, Craiova, Piatra Neamț, Buzău etc.

Spre exemplu, Partidul Social-Democrat din România a inițiat o manifestație pentru pace la 31 mai/13 iunie 1915, care urma a se desfășura în parcul Cișmigiu din București. Autoritățile au interzis desfășurarea acestei demonstrații.

A avut loc o ciocnire între socialiști și sindicaliști, pe de o parte, și armată, de cealaltă parte. Mai mulți participanți au fost arestați, alții răniți. Unii dintre cei reținuți au fost trimiși în judecată, între ei Alecu Constantinescu, Dimitrie Marinescu și Gheorghe Cristescu. La protestul de la Brăila, desfășurat la 7/20 august 1915, ar fi participat 6.000 de oameni. Intervenția armatei a provocat rănirea a 50 de oameni, iar 15 protestatari au fost arestați. Un proces intentat celor din urmă a dus la trei condamnări, una la șapte luni de închisoare, iar două la câte o lună.

Încă din decembrie 1915, sindicatele și socialiștii au început o campanie pentru ieftinirea traiului, care a continuat în prima parte a anului 1916. Au avut loc numeroase întruniri, demonstrații de stradă, au fost înmânate memorii către autoritățile locale etc. În februarie-martie 1916, astfel de acțiuni au avut loc în București, Brăila, Câmpina, Focșani, Pitești, Turnu Severin și Galați.

Sindicaliștii și socialiștii se declarau contra „speculei”, susțineau necesitatea intervenției statului în comerț, reglementarea exportului, interzicerea trimiterii în afara țării a unor produse, rechiziționarea și fixarea prețurilor maximale pentru o parte a recoltei, însă acordarea libertății depline de exportare a surplusului de cereale, rechiziționarea unor produse și vânzarea lor la prețuri fixate prin ordonanțe. De asemenea, se solicitau măsuri contra lipsei de lucru, inclusiv rechiziționarea și transformarea în regie a fabricilor care se închiseseră fără motive de forță majoră, măsuri punitive contra comercianților care vânduseră mărfuri la prețuri mai mare decât cele stabilite, de la amendarea sau închiderea prăvăliilor până la încarcerarea celor în cauză. Conturarea punctului de vedere socialist s-a făcut în condițiile unor evidente limitări ideologice autoimpuse, precum și a unor cunoștințe limitate în privința funcționării economiei de piață. În orice caz, pentru a-i tempera pe socialiști, autoritățile i-au arestat pe unii dintre cei mai activi dintre ei, apoi i-au concentrat în armată, de regulă în zone situate departe de casă.

Manifestările antirăzboinice ale socialiștilor și sindicaliștilor, în favoarea menținerii neutralității României, au fost combinate cu cele revendicative, cu grevele muncitorești. Se cereau salarii mărite, timp de lucru redus, plata orelor suplimentare și a chiriilor. Astfel de manifestații au fost înregistrate în prima parte a anului 1916 în București, Brăila, Galați etc. Cea mai cunoscută – prin consecințe – fost cea de la Galați.

Manifestația de la Galați, 13/26 iunie 1916

Ca urmare a prăbușirii dramatice – cu aproape 90%, conform unor surse – a valorii cerealelor exportate prin portul Galați, precum și a scăderii activității în industria metalurgică, mii de muncitori deveniseră șomeri în anii 1914-1915. În paralel, salariile muncitorilor cunoscuseră scăderi importante, uneori până la 50%, iar ziua de muncă crescuse foarte mult, chiar până la 15-16 ore. Cea mai gravă era, desigur, situația celor care nu aveau de lucru.

Comitetul secției PSDR din Galați a înaintat un memoriu prefectului la 3/16 iunie 1916, în legătură cu abuzurile primăriei în distribuirea alimentelor. În același timp, s-a cerut și implicarea sindicatelor și structurilor socialiste în împărțirea hranei către muncitori. Reacția autorităților, în speță a primarului, a fost ostilă față de delegația sindicalist-socialistă.

La 6/19 iunie 1916 a avut loc la Galați o manifestație la care ar fi participat un mare număr de oameni – circa 10.000, potrivit surselor socialiste. Aceasta a stârnit îngrijorarea primarului, care și-a cerut scuze pentru atitudinea anterioară. Cu toate acestea, ulterior câțiva manifestanți au fost arestați. De asemenea, delegația care fusese în fața primarului a fost acuzată de ultraj și trimisă în judecată.

Atmosfera nu s-a detensionat la Galați, într-un context care părea să favorizeze ieșirile contestatare și revendicative. PSDR organizase întruniri contra războiului, în zilele de 5/17 și 12/25 iunie 1916, în mai multe locuri din țară: București, Ploiești, Brăila, Turnu Severin etc. O manifestație contra războiului a avut loc și la Galați în ziua de 12/25 iunie 1916. În fața mobilizării poliției și armatei, unii dintre liderii secției locale a PSDR și ai sindicatelor au considerat că era indicat sa muncitorii să se retragă. După o discuție între activiștii socialiști și sindicaliști, s-a impus ideea de declarare a grevei generale imediate, ca formă de protest contra războiului și a măsurilor luate de autoritățile locale.

Un manifest de mobilizare a muncitorilor, asumat de secția locală a PSDR și de comisia sindicală, a fost redactat, tipărit și difuzat în zorii zilei de 13/26 iunie 1916. La scurt timp după aceea, porniți în coloană pe străzile orașului, muncitorii au atras pe parcurs și alte persoane, numărul total ajungând la 4.000 (sau 6.000, cifrele disponibile nu concordă). După ce au reușit să treacă de un cordon de sergenți de poliție, manifestanții au fost opriți de armată. Soldații au folosit mai întâi baionetele, apoi au deschis focul. Deși au fost duși la spital, unora dintre răniți nu li s-ar fi acordat asistență medicală, astfel încât au decedat în zilele de 13/26-14/27 iunie 1916. În total, opt (sau nouă) muncitori au fost uciși, iar alți 30 (sau 35) au fost răniți ca urmare a intervenției armatei la Galați.

O delegație de muncitori trimisă special la București, pentru a protesta în fața prim-ministrului Ion I.C. Brătianu, a fost arestată de poliție în gara Filiași, chiar în ziua de 13/26 iunie 1916. Alte zeci de persoane au fost reținute la scurt timp după aceea. Timp de câteva zile armata a patrulat pe străzi la Galați. Arestări s-au produs inclusiv la București, cum a fost cazul lui Cristian Racovski, care a fost dus la Galați.

O ședință a Consiliului de Miniștri a avut loc la 14/27 iunie 1914, prezidată de Ion I.C. Brătianu. Un comunicat oficial a fost dat publicității. Vinovați erau considerați muncitorii care ar fi provocat autoritățile, deschizând chiar focul. Aserțiunea nu era veridică. În schimb, nu se spunea nimic despre morți și răniți.

Ceea ce s-a întâmplat la Galați a provocat dezbateri în presa românească. Prezentarea faptelor și opiniile exprimate reflectau situarea de partea sau contra guvernului, dar și pozițiile față de război, față de socialiști sau muncitori.

Manifestații publice de protest și solidaritate cu muncitorii din Galați au fost organizate de PSDR și Comisia Generală a Sindicatelor din România, în zilele următoare, în special la 16/29 iunie 1916, în mai multe orașe: București, Ploiești, Brăila, Iași, Turnu Severin, Bacău, Buzău, Craiova, Roman, Focșani, Pitești, Tulcea, Botoșani ș.a. Erau reafirmate vechile doleanțe ale organizatorilor, legate de reformele politice, de lupta contra războiului, precum și cele conjuncturale, pentru ieftinerea traiului.

Din dispoziția prim-ministrului Brătianu, au fost luate măsuri suplimentare de pază în București. Pe lângă poliția aflată în capitală, au fost aduse unități militare din afara orașului. Trupe numeroase au fost desfășurate în zona centrală și în cartierele bucureștene sau în jurul fabricilor aflate la periferii, în zilele de 15/28-16/29 iunie 1916. Cu toate măsurile de pază, întruniri ale socialiștilor și muncitorilor au avut loc în diferite locuri din București în ziua de 16/29 iunie 1916.

Pentru a detensiona situația, guvernul avea să ia în cele din urmă unele măsuri. Familiile victimelor de la Galați au primit bani, iar ajutorul de primar a fost destituit. În mod neașteptat, prefectul însuși avea să-și dea demisia.

În același timp, autoritățile arestaseră peste 30 de muncitori din Galați, care au fost depuși în închisoarea centrală a orașului. După încheierea anchetelor, în care s-a folosit inclusiv bătaia, metodă ilegală, însă uzuală în epocă, arestații aveau să fie eliberați. Urmărirea împotriva lor a continuat în anii următori, inclusiv în condițiile războiului. Însă procesul împotriva muncitorilor acuzați nu a mai avut loc. La 29 septembrie 1922, Curtea cu jurați a județului Covurlui a stabilit că faptele care le erau imputate acuzaților intrau sub prevederile decretului de amnistie.

Congresul al IV-lea al PSDR, 25-27 octombrie 1915

În zilele de 25-27 octombrie 1915, la București a avut loc cel de-al IV-lea congres al PSDR. Formațiunea politică avea în acel moment 16 secțiuni (organizații) în orașele României, cu 827 de membri. La congres au participat 23 de delegați: șapte erau din București, doi din Ploiești, câte unul din Galați, Focșani, Brăila, Buzău, Bacău, Bârlad, Turnu Severin, Craiova, Botoșani, Pitești și Roman; Comitetul Central al Tineretului muncitor avea un delegat, iar Comisia Generală a Sindicatelor doi delegați.

Anii 1914-1915 fuseseră marcați de dispute între liderii PSDR, îndeosebi între Mihail Gh. Bujor, pe de o parte, I.C. Frimu și Cristian Racovski de cealaltă parte. Problemele erau cauzate de raportarea diferită la statutul partidului. Secția din Iași a PSDR, unde activa Bujor, se opusese în timpul și după congresul al III-lea votării unui nou statut. Niciunul dintre cei trei fruntași socialiști amintiți nu a participat la congresul din 25-27 octombrie 1915.

Pe ordinea de zi a congresului s-au aflat mai multe puncte, printre care organizarea și propaganda socialistă, situația ziarului Lupta zilnică, reformele, social-democrația și războiul, înființarea și scopul federației socialiste din Balcani, conferința socialistă internațională de la Zimmerwald, modificări în statutul partidului, alegerea Comitetului Executiv etc.

În urma congresului a fost ales un nou Comitet Executiv, format din Cristian Racovski, Alecu Constantinescu, Ottoi Călin, Ecaterina Arbore, Dimitrie Marinescu, Gheorghe Cristescu și I.C. Frimu. De asememea, a fost aleasă Comisia de Control, compusă din Ghiță Moscu [Ghelbert Moscovici], Gheorghe Cerbu și Ioan Sion.

La congresul PSDR din 25-27 octombrie 1915, raportul asupra războiului mondial a ocupat un loc important. Războiul în derulare în lume era considerat „un război de cucerire, un război imperialist, un război dintre burghezii, care își dispută întâietatea pe tărâmul industrial, financiar, colonial etc.” Având în vedere că războaiele din Europa erau „aproape exclusiv războaie de cucerire”, se considera că socialismul nu putea accepta ca justificat niciun război purtat de burghezie. În viziunea socialiștilor români, toate războaiele erau de aceeași natură și trebuiau combătute. Este ușor de remarcă vocabularul puternic ideologizat, specific epocii.

Raportul nu ocolea însă răspunsul la o întrebare esențială pentru o țară despre care se putea presupune, totuși, că avea să intre în război în anumite circumstanțe. Mai precis, ce aveau să facă socialiștii români dacă România avea să fie atacată? S-a răspuns scurt, și anume că țara avea să fie apărată pentru a nu pierde libertățile existente.

Nu este întâmplător că rezoluția cea mai importantă adoptată de congresul al IV-lea al PSDR privea războiul. A fost exprimată adeziunea la deciziile contra războiului luate la conferința socialistă interbalcanică de la București, din iulie 1915, și de conferința socialistă internațională de la Zimmerwald, din septembrie 1915. Colaborarea între muncitorime și burghezie, exprimată în Europa în numele „uniunii sacre” și a „păcii civile”, era condamnată în mod expres. Atitudinea intransigentă contra războiului a Comitetului Executiv al PSDR era apreciată și se insista pentru continuarea și intesificarea acesteia.

Linia dominantă în PSDR era împotriva războiului și pentru neutralitatea României. Însă nu era vorba nicidecum de o unitate absolută de opinii. În fapt, cum se întâmplă în viața unui partid democratic, perspectivele erau destul de diferite, iar conflictele interne între socialiști nu au lipsit în anii neutralității în chestiunea războiului.

Radicalii din partid i-au atacat la scurtă vreme după congresul al IV-lea pe moderați. Mai mulți lideri socialiști moderați, în mod special Călin Ottoi, au fost criticați pentru ideile lor chiar în paginile ziarului Lupta zilnică. Mihail Gheorghiu Bujor afirmase că „patriile sunt cadrele naturale și istorice de dezvoltare a popoarelor”, motiv pentru Cristian Racovski să-i taxeze concepția drept „social-patriotism”. Socialiștii ieșeni, care publicau în revista Convorbiri sociale, aveau o atitudine mai nuanțată față de stat, națiune și război. Spre deosebire de ideea neutralității definitive, promovată de liderii PSDR, Bujor avea să aprecieze în ianuarie 1916 că neutralitatea nu era decât o soluție temporară, care depindea și de atitudinea puterilor vecine beligerante. Max Wexler și-a exprimat dezacordul față de teza Internaționalei a II-a, conform căreia războiul trebuia transformat în revoluție proletară. Potrivit socialistului ieșean, proletariatul din România nu se afla în etapa de a răsturna capitalismul, spre deosebire de proletariatul din țările dezvoltate din punct de vedere industrial.

Probleme economice și sociale în România, 1914-1915

Războiul izbucnit în Europa a afectat România din punct de vedere economic. Ca urmare a concentrării a sute de mii de țărani și a rechiziționării unui mare număr de animale de muncă pentru nevoile armatei, sectorul agrar a cunoscut o reducere a suprafeței cultivate. Industria a fost și ea afectată, în principal cea producătoare de bunuri de consum, printre altele ca urmare a lipsei de materii prime. Comerțul exterior a fost lovit direct, însă nu egal, de implicarea în război a principalilor parteneri comerciali ai României. Blocarea strâmtorilor Bosfor și Dardanele, începând din toamna anului 1914, a redus mai ales schimburile comerciale cu Franța, Marea Britanie, Belgia, ulterior și cu Italia. În schimb, comerțul cu Austro-Ungaria și Germania s-a intensificat, unde România exporta mai ales alimente și combustibili. Pe piața românească, alimentele și bunurile industriale de strictă necesitate au cunoscut o creștere continuă a prețurilor, în vreme ce salariile au înregistrat scăderi importante.

Toate acestea au avut consecințe și asupra muncitorilor. În anii 1914-1915, numeroși lucrători din centrele industriale – București, Galați, Brăila, zonele petroliere – nu aveau de lucru. PSDR a desfășurat în februarie 1915 o anchetă în fabricile și atelierele din București, din care rezulta că șomajul afecta 21.000 de muncitori, adică 67% din totalul angajaților. La Galați, în martie 1915 nu aveau de lucru 44% dintre muncitori. Chiar dacă este posibil ca aceste date să fi fost exagerate, nu se poate trece cu vederea că războiul mondial îi afecta tot mai mult din punct de vedere economic și social și pe muncitorii dintr-o țară neutră, așa cum era România în acel moment.