Organizarea acțiunii subversive sovietice în România și în imediata vecinătate a statului sovietic era subordonată OGPU (Direcția Centrală Politică de Stat) pe lângă Comisariatul Poporului din URSS (Объединённое государственное политическое управление при СНК СССР), un organ al securității de stat instituit în anul 1923 în baza CeKa și GPU al RSFSR. Din OGPU, condus inițial de F. Dzerjinski și apoi V. Menjinski, a apărut în anul 1934 NKVD, iar ulterior faimosul KGB.

În cele ce urmează vom da publicității un document interbelic din arhivele românești, cu referire la funcționarea acestei instituții, un raport al Serviciului Secret din România din 15 aprilie 1934 asupra structurii OGPU, întocmit după informații obținute prin diferite mijloace și surse externe, în cursul lunilor septembrie, octombrie și noiembrie 1933. Raportul ne arată cum era organizată securitatea de stat în URSS, care în mare parte este moștenită actualmente de Federația Rusă.

Împuternicirile OGPU erau formulate în Constituția URSS din 1924, care stipula că „Pentru a uni eforturile revoluționare ale republicilor unionale în lupta împotriva contrarevoluției politice și economice, spionajului și banditismului, se înființează Direcția Centrală Politică de Stat (OGPU) în cadrul Consiliului Comisarilor Poporului din Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, al cărui președinte este membru al Consiliului Comisarilor Poporului din Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice cu vot consultativ”.

Chiar dacă era subordonat Consiliului Comisarilor Poporului, în mod oficial guvernul sovietic, OGPU acționa după directivele Comitetului Central al PCUS, instanța politică supremă în URSS. Instituția cuprindea 11 departamente sau secții, dintre care Secția I, III, IV, VI, VIII, IX și XI aveau o conducere comună secretă operativă, al cărui șef era unul dintre locțiitorii președintelui. Această conducere se numea Direcția Operativă Secretă (Sekretnoe Operativnoe Upravlenie). Secțiile II și X erau conduse de alt locțiitor al președintelui, într-un serviciu numit A Doua Conducere Operativă Secretă. Secția V era condusă de un șef, care era direct subordonat Comitetului Central. Președintele cu cei doi locțiitori și conducătorul Secției V formau Colegiul OGPU, care se întrunea săptămânal pentru examinarea și rezolvarea chestiunilor mai importante.

OGPU avea următoarea repartizare a departamentelor:

1. Secția I era Secția de Contraspionaj (KRO – Kontr Razvedovatelnîi Otdel) și avea o largă agentură internă, care lucra doar pe teritoriul URSS. Secția lupta contra spionajului extern și împotriva mișcărilor revoluționare din rândurile populației; spiona misiunile străine din URSS, procura informații și documente de la aceste misiuni; numea în funcție servitori, ghizi, șoferi, medici etc. pe lângă misiunile străine, care sunt agenți KRO și care recrutau la rândul lor pe alți slujbași din misiunile străine.

KRO se împărțea în șase subsecții: SS I – supravegherea hotelelor, teatrelor și restaurantelor. Toți hotelierii, patronii de spectacole sau restaurante erau agenți secreți. SS II și SS III se ocupa de acțiunea subversivă contra Țărilor Baltice; SS IV era responsabilă cu Orientul; SS V lupta contra spionajului german și SS VI contra celui anglo-american;

1. Secția II se numea INO (Inostrannyi Otdel) – Secția Externă, care avea atribuțiuni privind exclusiv străinătatea. Pe lângă fiecare ambasadă sau consulat sovietic INO avea un reprezentant semioficial, care avea ajutori secreți și o largă agentură, de existența și activitatea căreia chiar ambasadorul nu știa. Acești reprezentanți, numiți rezidenți, ocupau pentru camuflaj funcția de secretar II sau atașat pe lângă ambasadă sau chiar pe lângă reprezentanțele comerciale sovietice sau instituțiile economice din străinătate.

În țările fără aceste reprezentanțe sau misiuni erau rezidenturi care lucrau pe lângă misiunile apropiate. În România, până în 1934, reprezentanții secreți ai INO raportau rezidenturilor din Viena, Praga sau Constantinopol;

1. Secția III se numea Secretnîi Otdel (SO) – Secția Secretă. Ea lupta cu partidele politice adverse Kominternului sau corupților din URSS. Lupta împotriva curentelor oportuniste din sânul Partidului Comunist și mai ales contra religiei, creând asociații de propagandă ateistă și activând printre clerici;
2. Secția IV era denumită Osobîi Otdel (OO) – Secția Deosebită. Aceasta supraveghea armata terestră, flota aeriană și marina. Prin comisari militari și instructori politici care erau obligați să informeze OGPU, Secția era în măsură să cunoască starea de spirit și forța morală a Armatei Roșii;
3. Secția V purta denumirea de SPEȚOT (Spețialnîi Otdel) – Secția Specială. Aceasta asigura paza secretelor de stat, pentru a nu fi divulgate sau transmise străinilor. Secția dispunea de o agentură mare, în care se numărau foarte mulți specialiști, ca ingineri, mecanici, fotografi, desenatori, chimiști, lăcătuși, spărgători, etc. Ea sustrăgea cifrurile străine, descifra telegramele sosite din străinătate pentru străinii din URSS și alcătuia cifrurile pentru instituțiile sovietice. Descifrorii tuturor autorităților sovietice erau subordonați și controlați în secret de SPEȚOT.

Secția Specială plăsmuia tot felul de acte, documente pretinse vechi, pașapoarte, certificate, peceți, etc. Acolo se suprapuneau clișee fotografice a două persoane deosebite și alte tehnici ale falsului în fotografie. În SPEȚOT funcționa laboratorul intrigilor de tot felul, unde se puneau la cale provocări politice, înscenări și orice operație, chiar suprimarea unor persoane, cerută de Comitetul Central;

1. Secția VI, denumită EKU (Ekonomiceskoe Upravlenie) – Direcția Economică, spiona mânuirea banilor, denunța pe răuvoitorii intereselor sovietice, lupta contra spionajului economic și boicoturilor, denunța pregătirile de grevă, cauzele neîmplinirii planurilor și lucra secret la instituțiile comerciale și gospodărești din URSS;
2. Secția VII se numea INFO (Informaționnîi Otdel) – Secția Informativă. Aceasta urmărea starea generală de spirit în URSS și întreținea un mare număr de agenți secreți. Se ocupa de cenzurarea operelor literare și artistice, discurilor, presei, radioului, bibliotecilor, precum și a corespondenței interne și chiar cea oficială dintre autorități, cu excepția corespondenței OGPU și secțiilor sale, care circula cu semne și adrese convenționale;
3. Secția VIII purta denumirea de Operaționîi Otdel (OPO) – Secția Operativă. Ea avea mai multe subsecțiuni, care nu se cunoșteau între ele, în afară de așa-zisa Komendatură – „care lichida orice indezirabilitate”. Komendatura făcea descinderi, percheziții și arestări oficiale, apoi executări de indezirabili sau condamnați;
4. Secția IX – VO – ceea ce însemna Vostocinîi Otdel, adică Secția Orientală, care lucra cu republicile și grupările naționale din Orient;
5. Secția X era denumită Pogranicinaia Ohrana (PO), adică Paza Frontierei și conducea trupele cu misiuni speciale ale OGPU. Aceasta făcea paza frontierei, grănicerii fiind direct subordonați acestei secțiuni. Lupta împotriva contrabandei de orice fel. Vămile erau strâns legate cu Secția și erau subordonate conducerii sale.
6. Secția XI se chema Conducerea Organizării Administrative (Administrativno-Organizaționnoe Upravlenie) și controla toate instituțiile administrative sovietice, pe care le inspecta.

OGPU avea reprezentanțe în toate centrele și republicile naționale ale URSS, organizate după tipul Moscovei, adică cu același număr de secțiuni și același atribuții, însă la o scară redusă. În raioane și regiuni GPU era împărțit în secții informative, politice, operative și administrative, așa cum era arătat cazul GPU nr. 23 din Kameneț-Podolsk, înaintat Inspectoratului Regional de Poliție Chișinău, în care era indicat chiar personalul acestei organizații.

Mulțumiri dnului Vadim Guzun pentru oferirea lucrării Complimente de la Tanti Haritina. Spionaj sovietic în România, 1924-1944 (Cluj-Napoca: Argonaut, 2018), folosită în elaborarea acestei serii de publicații.

Socialiștii din Moldova în prima parte a anului 1917

În Moldova primei jumătăți a anului 1917 lucrau pentru armată zeci de fabrici și ateliere. Numărul inginerilor, tehnicienilor, meseriașilor și muncitorilor locali și a celor refugiați din teritoriul ocupat, implicați în efortul de înzestrare a armatei, era estimat la 30.000. Acestora li se adăugau aproximativ o mie de elevi ai unor școli de mecanici și strungari. Nu lipseau dintre aceștia sindicaliștii și membrii PSDR.

Socialiștii și sindicaliștii din Iași au stabilit – în primele luni ale anului 1917 – legături cu cei care și-au găsit refugiul în oraș, aflați în structurile militare, în industriile de război etc. Potrivit mărturiei unui activist socialist, astfel aveau să se nască așa-numitele cercuri intime, unde se reuneau localnicii cu refugiații, discutând pe marginea evenimentelor politice și militare. Prima întrunire ilegală a socialiștilor a avut loc la Iași în martie 1917, când s-a votat o moțiune de simpatie față de revoluția rusă.

Liderii socialiști din Moldova încercau să identifice căile de acțiune și mijloacele pe care aveau să le folosească. În martie-aprilie 1917, ei stabiliseră deja contacte cu activiștii revoluționari din rândul trupelor ruse aflate pe frontul românesc, urmărind să intre în legătură cu cei din Rusia. Socialiștii români au cerut ajutorul sovietelor de pe frontul românesc, în vederea eliberării militanților români arestați de guvernul de la Iași. Totodată, militanții socialiștii încercau să-i coaguleze pe muncitorii socialiști din Moldova, făceau propagandă, difuzau broșuri.

Înmormântarea lui Ottoi Călin la Iași, la 3/16 aprilie 1917, s-a transformat și într-o manifestare a socialiștilor. Cu acea ocazie, Mihail Gheorghiu Bujor a ținut un discurs, în care a afirmat că războiul era străin de interesele țării. Totodată, el a susținut că sub influența revoluției din Rusia, pentru România avea să înceapă o eră nouă.

Potrivit unei liste întocmite de Siguranță, la 13/26 aprilie 1917, principalii fruntași socialiști din Moldova erau Cristian Racovski (închis), Avram Steuerman-Radion, Leon Ghelerter, Mihail Gheorghiu Bujor, Max Wexler, Ioan Sion, Florian Isidor, Andrei Chirică, Alexandru Oprescu, Alfred Hefter, Jean Hefter și Gheorghe Vasilescu-Vasia. Unii dintre aceștia erau militari concentrați în diferite unități militare sau în întreprinderi militarizate. Siguranța propunea trimiterea unora dintre ei pe front, în localități izolate sau „aiurea” (formulare din document), pentru a-i împiedica să se organizeze și să comunice între ei.

Manifestația trupelor revoluționare ruse la Iași și eliberarea lui Racovski, 18 aprilie/1 mai 1917

În primăvara anului 1917, în Moldova au avut loc numeroase demonstrații ale soldaților ruși influențați de revoluție, în special în orașe sau în imediata apropiere a acestora, unde erau mari concentrări de trupe: Iași, Bacău, Botoșani, Galați, Piatra Neamț și Roman. La aceste mitinguri, soldații ruși se adunau cu muzică, pancarte și steaguri roșii.

Cele mai ample demonstrații ale soldaților ruși au avut loc la 18 aprilie/1 mai 1917 la Iași, Bacău, Piatra Neamț, Bârlad, Tecuci, Galați, Mărășești, Domnești etc. Nu era vorba de manifestații bolșevice, cum s-a sugerat în lucrările marxiste sau în cele dogmatice de sens contrar, ci de reuniuni socialiste, dominate de menșevici și eseri, care erau foarte influenți între militarii ruși din Moldova. Disensiunile între ofițeri și soldați nu au lipsit. Primii susțineau politica guvernului provizoriu de la Petrograd, care dorea continuarea războiului până la victoria finală. Cei din urmă erau mai degrabă sub influența cercurilor care promovau ideea încheierii grabnice a păcii.

Manifestația de la Iași s-a dovedit cea mai importantă prin numărul participanților, prin modul în care s-a desfășurat și prin implicații. Asemeni celorlalte acțiuni care au avut loc în alte orașe ale Moldovei, și aceasta fusese pregătită de Comitetul executiv al Sovietelor de Deputați ai Soldaților și Ofițerilor ruși, având acceptul comandantului trupelor ruse de pe frontul românesc, generalul Dmitri Șcerbacev. Comitetele concepuseră manifeste în limbile rusă și română. Propaganda nu i-a vizat doar pe soldații ruși, ci și pe muncitorii și soldații români.

La Socola, lângă Iași, se găsea o mare garnizoană rusă și un nod de cale ferată esențial pentru aprovizionarea frontului românesc cu materiale, echipamente și provizii venite din Rusia sau de la Aliații occidentali. Aproximativ 15.000 de militari ruși s-au adunat la Socola în ziua de 18 aprilie/1 mai 1917, având steaguri roșii și pancarte cu diferite lozinci: „Trăiască Internaționala!”, „Trăiască libera și republicana Rusie!”, „Trăiască libertatea popoarealor!”, „Pământ și libertate!”, „Război până la victoria finală!”, „Trăiască armata revoluționară!”, „Vrem pace fără anexiuni și fără compensații!”. De pe o estradă improvizată au fost ținute discursuri, unele având un accentuat caracter pacifist și revoluționar. Unul dintre vorbitori s-a exprimat în termeni foarte critici la adresa guvernului de la Iași și a regelui, în genere contra „oligarhiei” române. Mesianismul revoluționar era evident, soldații ruși fiind îndemnați să semene „sămânța libertății” în România. După fiecare discurs, muzică militară intona un imn mobilizator.

La manifestație au asistat mai mulți ofițeri superiori ruși, inclusiv un general-maior. Au ținut discursuri un fost deputat, delegat al lucrătorilor din Petrograd, sosit chiar în acea zi la Socola, ofițeri și tehnicieni ruși. Românii nu au fost prezenți la manifestația din vecinătatea orașului.

Odată încheiată manifestația de la Socola, numeroși soldați ruși s-au îndreptat, în coloană, spre centrului Iașului. Ei purtau steaguri roșii și pancarte cu texte în limbile rusă și română, precum „Trăiască libertatea!”, „Trăiască Internaționala!”, „Trăiască Republica Federativă!”, „Trăiască frăția între popoare!”, „Pace fără anexiuni și contribuțiuni!”. De asemenea, se cântau cântece revoluționare.

Soldații ruși au profitat de ocazie și în după-amiaza aceleiași zile l-au eliberat pe Cristian Racovski, aflat la domiciliu sub paza polițienească. La acțiune ar fi participat și militanții români Mihail Gheorghiu Bujor și Max Wexler. De altfel, socialiștii români solicitaseră anterior ajutorul Sovietului de Soldați și Ofițeri de la Iași pentru eliberarea lui Racovski. Sovietul trimisese cererea către ministrul rus de Externe, liberalul Pavel Miliukov. La rândul său, acesta din urmă a făcut demersuri pe lângă guvernul de la Iași în vederea eliberării militantului socialist român. Cererea fusese respinsă de Ion I.C. Brătianu, care a susținut că Racovski era cunoscut pentru propaganda pacifistă antebelică, susținută de germani, iar dacă avea să fie eliberat, activisul socialist avea să-și reia activitatea.

Mai mulți ruși au ținut discursuri în limbile rusă și franceză, în Piața Unirii, aflată în centrul Iașului. Unele cuvântări au fost mai puțin tăioase, în vreme ce altele au fost intransigente, oamenii fiind chemați la acțiune în vederea schimbării regimului politic din România și transformării acesteia în republică (dinspre ruși s-au auzit voci care strigau: „Trăiască Republica Română!”). De asemenea, s-a insistat pentru introducerea votului universal, exproprierea moșiilor și împărțirea pământului către țărani.

Și Racovski a ținut un discurs în limbile rusă și română. Situat pe o poziție critică față de reformele clasei politice românești, Racovski a susținut totuși că revoluția nu era iminentă, în viziunea lui acțiunile în acest sens depinzând de ceea ce se întâmpla în Rusia. El a subliniat importanța susținerii ideilor republicane, încheindu-și discursul cu lozinca „Trăiască Republica Federală Balcanică!”. Mai mulți ofițeri ruși revoluționari aveau să declare că Racovski se afla sub protecția Comitetului Revoluționar Rus, considerându-l capabil să conducă „mișcarea revoluționară din România”.

Inițiată de sovietul militarilor ruși, manifestația din Iași a atras și români, muncitori, țărani, socialiști și chiar liberali, precum și militari francezi. Potrivit unor interpretări comuniste ulterioare, ar fi fost vorba de o fraternizare a muncitorilor și țăranilor români cu soldații ruși. Din surse guvernamentale românești din epocă reiese însă că atât muncitorii români, cât și militarii francezi care au asistat la demonstrație nu au răspuns chemării la revoluție, făcută de ruși.

Cristian Racovski a fost scos cu o mașină din Iași. Ulterior a fost trecut peste Prut tot cu mijloacele de transport ale armatei ruse. El era însoțit de Mihail Gh. Bujor, sublocotenent în rezervă din Armata Română, care se aflase la rândul său în arest la domiciliu. De altfel, de-a lungul anului 1917, soldații ruși din Moldova aveau să favorizeze trecerea unui număr destul de important de dezertori români la est de Prut. Uneori cei dintâi le-au furnizat dezertorilor uniforme rusești sau i-au trecut în Basarabia cu trenurile ori în coloanele hipo și auto ale armatei ruse.