În seria de publicații anterioare, întitulată sugestiv „Tentative de comunizare a Basarabiei până la 28 iunie 1940”, am prezentat în detaliu organizarea acțiunii subversive sovietice, al cărui scop era răspândirea comunismului în România, acțiunile de spionaj, menținerea stării de incertitudine în Basarabia, prin provocări armate la Nistru și organizarea propagandei și rețelelor de agenți, toate având ca scop compromiterea administrației românești în provincie și pregătirea terenului pentru anexarea sa.

Aceste acțiuni ale statului sovietic s-au desfășurat în condițiile absenței relațiilor diplomatice între cele două state, România fiind unica țară din Europa care nu-și restabilise legăturile cu URSS după 1918. După constituirea Statului Sovietic, România a ezitat vreme îndelungată să-1 recunoască și să stabilească raporturi diplomatice cu el, bazată pe două considerațiuni: teama că URSS nu a renunțat la Basarabia și pentru a evita tulburări în viața națională a României, ca rezultat al acțiunii subversive.

După cum scriam în unul din articolele de pe Blogul Centenarului, ascensiunea lui Hitler la putere în Germania și politica militaristă a Japoniei în Extremul Orient au determinat o schimbare majoră de atitudine a URSS față de problemele europene, fapt care a determinat o apropiere neașteptată față de România. Apropierea româno-sovietică, culminată cu reluarea raporturilor diplomatice în anul 1934, a devenit posibilă datorită schimbărilor intervenite în situaţia internaţională.

Dacă totuși România a acceptat să recunoască de jure Statul Sovietic și să statornicească legături normale cu el, primind garanțiile și de alte state (între care și Franța), acest lucru s-a bazat pe convingerea că Uniunea Sovietică va renunța la orice revindecări asupra României și că între cele două state se vor putea stabili raporturi diplomatice normale. Speranțele legitime ale României au fost însă înșelate, deoarece concomitent cu instalarea Legației Sovietice la București aceasta devine un centru important de spionaj și organ conducător al mișcării comuniste din țară. La scurt timp, în vara anului 1940 URSS, profitând de conjunctura internațională favorabilă, a răpit pentru a doua oară Basarabia și în plus Bucovina de Nord.

Activitatea Legației Sovietice de la București (în perioada interbelică noțiunea de Legație era echivalentă cu Ambasadă – n.a.) n-a fost studiată în spațiul românesc decât fragmentar, fapt regretabil în sine, deoarece anume acestei instituții i-a aparținut misiunea de a pregăti terenul pentru comunizarea României și anexarea Basarabiei. În ceea ce urmează, vom publica o serie de articole dedicate istoricului Legației, prin prisma unui document al Serviciului Special de Informații Român din anul 1941 privind rolul Legației în organizarea și coordonarea spionajului sovietic în România.

Contextul reluării relațiilor diplomatice

Recunoașterea de jure a Statului Sovietic România a refuzat s-o facă vreme îndelungată bazată pe doua considerente bine determinate:

1) teama ca panslavismul să nu constituie un punct de program si pentru noul Stat Sovietic (mai ales că revendicări asupra Basarabiei au fost formulate încă de primele organizații comuniste) și 2) că noul stat URSS prin reluarea raporturilor diplomatice să urmărească nu numai stabilirea

unor legături de la stat la stat, ci mai mult un mijloc pentru a provoca tulburări în viața națională a României, a formei de guvernământ și prin bolșevizarea ei să-și atingă același scop de expansiune urmărit în trecut sub altă formă de Rusia Țaristă.

Din dreptul că Basarabia trebuie să rămână veșnic românească, cum și din garanțiile date de celelalte state (printre care și Franța), România a acceptat să stabilească raporturi diplomatice cu URSS și să adere la Convenția pentru definirea agresorului, semnată la 3 iulie 1933, în Londra. Data de 9 iunie 1934 marchează efectiv reluarea raporturilor diplomatice dintre România și URSS prin înființarea Legației Sovietice la București și instalarea primilor reprezentanți.

Organizarea Legației Sovietice din București

În comparație cu celelalte reprezentante diplomatice și eludând în mod vădit normele prescrise de dreptul internațional în materie de funcționare a legațiilor, reguli potrivit cărora rolul unei legații este îndeobște acela de a realiza pe plan internațional o apropiere între două state și a stabili între ele raporturi normale, Sovietele au socotit că o legație înseamnă ceva mai mult.

Pornind de la acest raționament, conducătorii statului sovietic au conchis că rolul unei legații nu este numai acela de a netezi asperitățile dintre două state întru stabilirea raporturilor normale între ele, ci mai ales acela de instrument - adăpostit de imunitatea diplomatică - organizator și conducător al mișcării comuniste din țara respectivă și creator al unui climat favorabil comunizării întregii țări cu scopul final: încadrarea statului respectiv în sistemul politic al republicilor URSS.

Într-adevăr paralel cu instalarea Legației Sovietice la București, aceasta devine și un centru de spionaj și de organ al mișcării comuniste din România. Cum era organizată Legația Sovietică?

Legația Sovietică se compunea din următoarele cinci servicii:

Cancelaria;

Serviciul Consular;

Serviciul Komendaturii;

－ Reprezentanța Comercială şi

－ Agenția Telegrafică TASS.

Conducerea Cancelariei era încredințată unui consilier de legație și în compunerea lui intrau următoarele secții:

a) Secția Informațiilor, în competența căreia intra culegerea informațiilor politice, militare și supravegherea reprezentanților diplomatici ai statelor străine. Materialul informativ era adunat prin informatori și prin „colaboratorii legației”. Datorită importanței ce prezenta această secție, ea se afla sub supravegherea direct a Polpredului (Polnomocinîi Predstaviteli – Ambasadorul sau Ministrul, n.a.);

b) Secția Protocolară, avea în căderea sa totalitatea chestiunilor privitoare la protocol;

c) Secția Cifrului, în atribuțiile căreia intra cifrarea și descifrarea corespondenței secrete, precum și redactarea acestei corespondențe;

d) Secția Fotografică și Arhiva, care cuprindea păstrarea corespondenței și a documentelor diplomatice, precum și fotografierea documentelor importante;

e) Secția Legăturilor cu Străinătatea;

f) Secția Diplomatică, în sfera căreia intrau toate legăturile cu Ministerul Afacerilor Străine român, cu membrii guvernului, cu șefii partidelor politice, cu autoritățile etc. De asemenea, ea avea sarcina de a menține legăturile „de amiciție” cu legațiile statelor străine aliate sau simpatizante, precum și urmărirea activității legațiilor statelor ce duc o politică ostilă intereselor URSS;

g) Secția Legăturilor Culturale în competența căreia intrau încercările de apropiere cu cercurile culturale, științifice, artistice etc din România, organizarea de asociații (cum erau Amicii URSS, Amiciția Româno-Sovietică), aducerea de artiști sovietici în România, organizarea de concerte, conferințe, reprezentanțe cinematografice, mitinguri aeriene, sporturi etc. Tot această secție reprezenta organizația VOKS (Societatea Legăturilor Culturale dintre URSS și Străinătate), cu Sediul la Moscova;

h) Secția Presei, avea în căderea ei urmărirea presei locale și străine în ceea ce aceasta ar scrie relativ la URSS și interesele ce aceasta ar avea. De asemenea, ea avea sarcina să comunice ziarelor materialul informativ necesar;

i) Secția Studiilor și a Bibliotecii se îndeletnicea cu adunarea și păstrarea cărților, revistelor, hărților, diagramelor, statisticilor etc., care conțineau material informativ necesar relativ la România și Balcani, precum și a ziarelor, broșurilor etc. De asemeni, ea întocmea și înainta ministrului rapoarte și studii relative la cele de mai sus și își completa informațiile printr-o legătură continua cu Secția Informațiilor din celelalte servicii ale legației.

Serviciul Consular era condus de un secretar de legație și se împărțea în șase secții:

a) Secția Informațiilor, era o secție a KRO (Kontr Razvedovatelnîi Otdel - Secția de Contraspionaj, n.a.) și INO (Inostrannyi Otdel – Secția Externă, n.a.) din NKVD și avea în competența sa culegerea de informații și contrainformații din România cu privire specială la emigrația rusă și străină;

b) Secția Supușilor Străini, avea în sarcina sa examinarea cererilor tuturor acelora ce vor să intre în URSS;

c) Secția supușilor sovietici, se ocupa cu chestiunile relative la intrarea, șederea și tranzitarea supușilor sovietici în și prin România, supravegherea acestora, cercetarea situației lor militare, a vieții lor particulare etc.;

d) Secția Pașapoartelor și Vizelor, în competența căreia intra eliberarea pașapoartelor și facerea vizelor pentru cei ce solicitau intrarea în URSS. Vizele se dădeau numai pe baza datelor primite de la Serviciul de Informații al Legației și cu aprobarea ministrului;

e) Secția Fișelor și a Arhivei avea în căderea sa păstrarea actelor și a întregului material comunicat de Secția de Informații a Serviciului Consular;

f) Secția Casierei și a Contabilității, controla gestiunea întregii legații. Sumele secrete încredințate Poplpredului rămâneau în afara acestui control.

În Serviciul Komendaturii intrau:

a) Secția Curierilor, avea ca atribuții de a întâmpina, conduce, găzdui și supraveghea curierii de orice fel ce veneau sau plecau la legație, să fie în URSS, să fie în străinătate, să fie în interiorul țării. De asemenea, avea să fie în grija sa serviciul telefonic, acela al radiorecepției etc. Funcționarii secției erau subordonați Serviciului de Contra Informații al Secției Consulare; personalul care făcea de serviciu la legație câte 24 ore şi în îndatoririle cărora intra primirea vizitatorilor, corespondenței, comunicărilor telefonice, etc;

b) Paza, avea în atribuțiile sale paza interioară și exterioară a legației;

c) Secția de Întreținere avea în competența sa totalitatea chestiunilor referitoare la întreținerea la întreținerea imobilelor in care erau instalate serviciile legației.

De asemenea, Serviciul Komendaturii se ocupa cu supravegherea locuințelor particulare ale funcționarilor sovietici, cu paza șantierului, cu supravegherea lucrătorilor de pe acest șantier, cu paza şi supravegherea cantinei funcționarilor legației, precum și cu supravegherea şi cu supravegherea personalului inferior al garajului.

Mulțumiri dnului Vadim Guzun pentru oferirea lucrării Complimente de la Tanti Haritina. Spionaj sovietic în România, 1924-1944 (Cluj-Napoca: Argonaut, 2018), folosită în elaborarea acestei serii de publicații.

Teama oficialilor români de o lovitură a soldaților ruși

Evenimentele petrecute la Iași în ziua de 18 aprilie/1 mai 1917 au fost începutul unui șir de probleme pentru autoritățile române. Serviciile secrete românești aflaseră, chiar în seara aceleiași zile, că în unele cercuri ale soldaților ruși se discuta despre punerea în aplicarea a unei lovituri, în vederea capturării regelui, prințului moștenitor și guvernului. Imediat ar fi urmat proclamarea „republicii socialiste române”, în frunte cu Cristian Racovski.

Toate acestea au îngrijorat guvernul român, casa regală și conducerea armatei. Guvernul de la Iași a cerut sprijinul guvernului de la Petrograd, Marelui Cartier General al Armatei Ruse (STAVKA) și comandantului trupelor ruse de pe frontul românesc, în vederea evitării pe viitor a unor incidente asemănătoare. Atât autoritățile civile și militare române, cât și cele ruse au încercat să trateze cu tact problemele provocate de manifestațiile din România cu ocazia zilei internaționale a muncii. Oficialii români susțineau că soldații ruși erau incitați de agenți germani. La rândul lor, oficialii ruși au insistat că Racovski era plătit de germani. Generalul Alexandr Gucikov, ministrul de război al Rusiei, i-a transmis un ordin generalului Dmitri Șcerbacev, în numele guvernului de la Petrograd, pentru luarea de măsuri ferme, astfel încât incidente precum cele din ziua de 18 aprilie/1 mai 1917 să nu se mai repete.

Autoritățile române se temeau că soldații ruși radicalizați i-ar fi putut înfluența și pe soldații, muncitorii și țăranii români în acțiunile lor revendicative, de schimbare a sistemului politic și a regimului proprietății. Potrivit unor informații, o manifestație de amploare a soldaților ruși și a socialiștilor ar fi urmat să se desfășoare la Iași, în ziua de 23 aprilie/6 mai 1917.

Unități militare românești dotate cu tunuri au fost aduse în zona centrală a Iașului, unde se afla palatul regelui (actualul Muzeu al Unirii). Aceasta era o măsură menită a-i descuraja pe demonstranți. În același timp, românii voiau să nu ofere motive de transformare a manifestației în violență. Guvernul și regele hotărâseră să nu se facă uz de arme chiar în cazul în care soldații ruși aveau să pătrundă în interiorul palatului. Prefectul de poliție le-a ordonat subordonaților săi ca în eventualitatea desfășurării demonstrației să evite provocările. Din motive de siguranță, regele Ferdinand I și familia regală au plecat din Iași, refugiindu-se la Bacău, la statul major al Armatei a II-a Române, comandată de generalul Alexandru Averescu.

Generalul Dmitri Șcerbacev a dat un ordin pentru interzicerea mitingurilor la Iași, care în linii mari a fost respectat. Chiar dacă la marginea orașului au avut loc manifestații ale soldaților ruși, aceștia nu au ajuns în centrul orașului la 23 aprilie/6 mai 1917.

Execuții în Moldova, suprimarea lui Max Wexler și problemele guvernului Brătianu

Max Wexler era un nume binecunoscut și socialiștilor români, și autorităților românești. Foarte activ în cercul socialist din Iași , Wexler a fost mobilizat pe loc la începutul războiului, la tăbăcăria Concordia din Iași, unde era șef contrabil și casier. El a participat la manifestația organizată de soldații ruși în centrul orașului Iași la 18 aprilie/1 mai 1917. Apropiat de Mihail Gheorghiu Bujor și de Cristian Racovski, Wexler avea să fie suspectat că a fost implicat în evadarea acestora în timpul demonstrației de pe străzile Iașului.

La câteva zile după aceea, mai precis la 22 aprilie/5 mai 1917, Wexler a fost „chemat sub arme”, din ordinul Ministerului de Război, deși vârsta și starea de sănătate nu-l făceau apt pentru front. Prost tratat și amenințat, a fost trimis de la Marele Cartier General din Iași la Armata a II-a, în Bacău. Aflat sub escortă militară, Wexler a fost împușcat în noaptea de 1/14 mai 1917 de către locotenentul Grigore Romalo, din Regimentul 2 Vânători. Motivul: „a încercat să fugă de sub escortă”. Ordinul de execuție fusese verbal, de asasinarea militantului socialist nefiind străine cercuri înalte ale Armatei Române. Unele indicii duceau spre politicienii români de prim rang. De altfel, executarea fără judecată a indezirabililor, sub pretextul încercării de a evada, a fost o practică răspândită în România primei jumătăți a secolului XX, în care au fost implicate poliția, jandarmeria, armata și serviciile secrete.

Executarea fără judecată a lui Max Wexler a dat naștere unor complicații interne și mai ales internaționale pentru statul român. Chestiunea fusese prezentată în guvern de către de Ion I.C. Brătianu, care înțelesese că suprimarea liderului socialist român avea să fie interpretată în exterior, mai ales de către ruși, ca o crimă politică.

Neavând încotro, guvernul de la Iași a promis că va demara o anchetă. „Versiunea evadării este cu desăvârșire falsă”, avea să noteze ministrul George Mârzescu în jurnalul său, la 23 mai/5 iunie 1917. Presa rusă și suedeză au prezentat moartea lui Wexler ca un asasinat politic. Însuși delegatul sovietului din Petrograd s-a întâlnit cu Ion I.C. Brătianu, pentru a cere lămuriri asupra cazului. Doctorul Eduard Romalo, tatăl locotenentului Grigore Romalo și medic al Curții Regale, depunea eforturi pentru mușamalizarea afacerii.

Problemele pentru guvernul român erau însă mai mari. În primăvara anului 1917 au fost executați, din dispoziția lui Brătianu, mai mulți spioni, „majoritatea evrei ruși”, suspectați că erau plătiți de Germania, după cum avea să noteze în memorii Contele de Saint Aulaire, reprezentantul diplomatic al Franței la Iași. Într-adevăr, o listă din 31 mai 1917 cuprindea 33 de „spioni și trădători” care fuseseră condamnați la moarte. Între ei se aflau și mai mulți etnici evrei. În acel context, suspiciunile de trădare la adresa evreilor erau amplificate dacă respectivii erau și socialiști. Potrivit observației lui Constantin Argetoianu, „orice jidan [evreu] era bănuit; dacă jidanul [evreul] era și socialist, bănuiala se transforma în certitudine”.

Măsurile dure împotriva evreilor au fost extinse în anii participării României la Primul Război Mondial, bazate pe suspiciunea că aceștia nu erau loiali țării. Circa 11.000-12.000 de evrei au fost arestați în Moldova în 1917, îndeosebi la începutul anului. Totodată, sute de familii au fost evacuate din localitățile lor. Toate acestea se întâmplau deși aproximativ 22.000 dintre evreii români – circa 10% din totalul grupului etnocultural, în covârșitoare majoritate lipsiți de cetățenie – erau mobilizați în Armata Română. Mulți dintre ei – în proporții apropiate de cele ale etnicilor români – au murit în timpul luptelor sau ca urmare a epidemiilor, au fost răniți ori au căzut în prizonierat.

Execuțiile în rândurile socialiști și etnici evrei, inclusiv asasinarea lui Wexler, au pus sub reflector activitatea guvernului de la Iași. Presa de la Petrograd și Odesa scria despre sentințele de condamnare la moarte, iar românii erau văzuți ca având atitudini antidemocratice și antisemite. Organizațiile militarilor ruși de pe frontul românesc, de la Odesa și Herson au protestat față de persecuțiile îndreptate contra evreilor și socialiștilor. În plus, soldații ruși din Moldova organizau mitinguri în diverse localități din spatele frontului, unde se solicita inclusiv producerea unor schimbări în România, desființarea pedepsei cu moartea și acordarea de drepturi politice evreilor. Comitetele militare ruse din Moldova apreciau că guvernul român folosea crima pentru a-i elimina pe adversarii politici.

Premierul Brătianu avea să insiste că măsurile guvernului său erau reactive, îndreptatate contra unei conspirații socialiste și antidinastice. Autoritățile române ar fi „surprins” 32 de persoane în timp ce treceau granița. Trimise în fața Curții Marțiale a Armatei a II-a, persoanele în cauză au fost executate pentru „înaltă trădare”. Șeful guvernului de la Iași aprecia că aceasta le dăduse ocazia celor ostili României să vorbească despre „reprimarea evreilor și socialiștilor”. Mai fuseseră condamnate la moarte pentru „trădare” alte 14 persoane, însă, pentru „a calma lucrurile”, regele suspendase punerea în aplicare a sentințelor.