În anii 1937-1938, în plin dezmăț al marilor epurări staliniste, o serie de diplomați sovietici, inclusiv mai mulți ambasadori din țările europene, au decis să evadeze în lumea capitalistă, refuzând să se supună ordinelor Comisariatului de Externe de rechemare. Fenomenul este cunoscut în istoria sovietică drept „nereturnare” („Hевозвращенствa”), iar persoanele care refuzau să se întoarcă în URSS după ce primise acceptul să călătorească sau să activeze în exterior erau numiți „nereturnați” („Невозвраще́нцы”). Denumirea sa oficială din URSS în anii 1930 era „Evadare în timpul aflării în străinătate”, „nereturnarea” fiind însă o formă de evadare de-a lungul istoriei Rusiei.

Pe plan legislativ, definiția „nereturnării” în URSS a fost formulată în 1929 în legătură cu adoptarea decretului Prezidiului Comitetului Executiv Central al URSS „Despre declararea în afara legii a funcționarilor - cetățeni ai URSS în străinătate care au fugit în tabăra inamicilor clasei muncitoare și a țărănimii și refuză să se întoarcă în URSS”. Persoana care a refuzat să se întoarcă era scoasă în afara legii. Recunoașterea unei persoane în afara legii în conformitate cu art. 4 din această decizie era făcută de Curtea Supremă a URSS și presupunea confiscarea averii și executarea în 24 de ore. Această lege a avut efect retroactiv (art. 6), adică s-a extins și la toți acei oficiali - cetățeni ai URSS care nu s-au întors în URSS din străinătate și înainte de adoptarea legii.

Printre cei trecuți de autoritățile sovietice în lista „nereturnaților” s-a aflat și Fiodor Butenko, însărcinatul cu afaceri sovietic la București, care în februarie 1938 a dispărut din România și și-a anunțat apariția la Roma. Scriam în articolele precedente că pe parcursul existenței sale până la cedarea Basarabiei, Legația URSS la București a avut o viată destul de zbuciumată, dar numai un singur șef de misiune - pe Mihail Ostrovski, acreditat în decembrie 1934, care la începutul anului 1938, a fost rechemat la Moscova, arestat și condamnat pentru spionaj în favoarea puterilor străine. În locul său a rămas, șef ad interim al misiunii diplomatice la București, însărcinatul cu afaceri Fiodor Butenko. La 7 februarie 1938, funcționarii sovietici au reclamat Ministerului Afacerilor Străine al României și Comisariatului Sovietic de Externe dispariția acestuia. Ulterior, Butenko și-a făcut apariția la Roma, declarând ca fugise de teama să nu fie rechemat la Moscova și executat.

Fiodor Butenko nu era unicul caz de acest gen din anii Marilor Epurări. La începutul anului 1937, Alexandr Barmin, ambasadorul sovietic la Atena, a petrecut câteva luni la Moscova, unde a aflat despre modul în care au fost fabricate procesele deschise împotriva opoziției. Întorcându-se în Grecia, a împărtășit cu unii dintre colegii săi îndoielile cu privire la autenticitatea acuzațiilor împotriva acestor persoane. Curând Barmin a devenit conștient de intenția superiorilor săi de a-l rechema din Atena înapoi la Moscova. După ce a informat prin telegramă Comisariatul pentru Afaceri Externe că a decis să ia o vacanță, Barmin a evadat la 18 iulie 1937 în Franța, apoi în Statele Unite, unde a devenit un aprig contestatar al regimului sovietic. Un alt diplomat sovietic, Fiodor Raskolnikov, atașatul sovietic în Bulgaria, după ce aflat despre arestarea și executarea ambasadorului sovietic din Turcia Lev Karahan, a decis să evadeze în Franța, schimbând trenul ce-l ducea spre Moscova cu altul care-l va duce la Paris.

Istoria lui Fiodor Butenko este deosebit de interesantă și puțin cunoscută în spațiul românesc, iar pentru a o face relevantă cititorilor noștri vom da publicității Notei Serviciului Secret Român, către Ministerul Afacerilor Străine, privind cazul diplomatului Butenko din 15 februarie 1938. În Notă se arată că de la Fiodor Butenko, fostul însărcinat cu afaceri al URSS la București, s-au primit următoarele documente:

1. Scrisoarea către Majestatea Sa regele;

2. Motivele plecării mele din București;

3. Organizarea Legației Sovietice și caracterizarea membrilor legației;

4. Problema Basarabiei, care se anexează, în original, însoțite de traducere.

Așadar, un document istoric inedit, care ne va edifica asupra mai multor aspecte controversate ale istoriei noastre, inclusiv, dar poate mai ales cu referire la istoria Basarabiei. În ceea ce urmează, vom lăsa ambasadorul sovietic să se destăinuie suveranului României, regelui Ferdinand I:

„ MAJESTĂȚII SALE REGELUI

SIRE,

Părăsind granițele țării, destinele căreia sunt încredințate Augustelor Voastre mâini, sunt profund fericit că numai pe teritoriul ei m-am deșteptat din apăsătorul vis rău bolșevic ce-mi sfâșia inima de mulți ani. Sunt profund mișcat de purtarea umanitară față de mine a colaboratorilor și funcționarilor Majestății Voastre, care mi-au dat un inimos și cald sprijin, dându-mi posibilitatea să mă conving profund de marile principii omenești ale echității și civilizației păzite de Coroana Majestății Voastre.

În activitatea mea viitoare şi în calitate de intelectual ucrainean, doritor de fericire pentru acest popor martir, aș fi foarte fericit dacă aș putea să aduc cel mai mic serviciu Majestății Voastre, încredințat fiind că între Ucraina dezrobită de bolșevici şi Regatul Majestății Voastre se vor stabili legături de strânsă prietenie şi de înțelegere reciprocă. Primiți, Majestate, asigurarea simțămintelor a celei mai profunde recunoștințe, sinceritate şi atașament.

ss, F. BUTENKO

București

MAJESTĂȚII SALE REGELUI

SIRE,

La 6 februarie, ora 7.00 seara, eu, șeful misiunii sovietice din București, am părăsit pentru totdeauna clădirea legației URSS, pentru a cădea la Augustele Voastre picioare, rugând pe Majestatea Voastră să-mi acorde refugiul și aducându-Vă spovedania mea din care se va vedea cum eu, cetățean rus, în vârstă de 33 de ani, am fost târât pe calea infernală a bolșevismului, cât și motivele care m-au determinat să mă rup pe vecie de ei.

PERSOANA MEA

Încredințând integral și fără nicio rezervă soarta mea în mâinile Majestății Voastre, voi expune pe scurt istoria vieții mele. Sunt născut în 1905, în Ucraina și în 1919, pe când aveam 14 ani, am fost – prin desfășurarea evenimentelor - târât în războiul civil din Rusia. Eram în clasa a IV-a de gimnaziu, când, înflăcărat de sentimental patriotic și naționalist, am intrat în Armata Albă. Finele anului 1919 şi tot anul 1920 până la ocuparea Crimeei de către bolșevici l-am petrecut în Peninsula Crimeea asediată de bolșevici. Atunci am fost făcut prizonier de cavaleria lui BUDIONNÎI și apoi trimis în Rusia bolșevică.

De la moarte m-a scăpat numai vârsta mea prea tânără, precum și împrejurarea că în comuna natală nu se știa motivul absenței mele (intrasem în Armata Albă plecând din orașul Bahmut departe de satul meu, la 100 km, unde se credea că eu continui să învăț la liceu). Anii ulteriori acestui episod petrecuți în Rusia Sovietică au fost fatal consacrați adaptării la regimul sovietic. Am absolvit cursul secundar şi universitar, am devenit ziarist şi critic şi apoi am intrat în cariera diplomatică în anii de grea încercare a Rusiei, când țara era încătușată în lanțurile regimului STALIN-EJOV. În suflet niciodată nu am fost bolșevic şi totdeauna cu o tragică durere în inimă îmi dădeam seama de grozăviile regimului stalinian.

Pentru bolșevici eu am fost totdeauna un element suspect şi numai criza excepțională şi extremă de oameni – după executarea aproape a tuturor diplomaților - au forțat Sovietele determinându-le să mă trimită la București cu o misiune diplomatică importantă. Însă și aici s-au luat toate măsurile de asigurare şi de precauție. Soția și copilul n-au fost lăsați să plece din Leningrad şi să vină la mine. Personal am fost înconjurat de un lanț de supraveghere de către organele GPU (Glavnoe Politiceskoe Upravlenie – Direcția Politică Centrală, organ al NKVD, responsabil cu spionajul extern – n.a.) la București. În sfârșit, cu începere de la 3 februarie 1938, s-a întreprins la București o vânătoare sălbatică din partea GPU, cu scopul de a mă suprima sau a mă răpi viu și trimite la Moscova, unde să fiu executat.

Cauzele generatoare ale acestei prigoane au fost două:

• La Moscova făcându-se investigații, au reușit să-mi stabilească adevărata biografie, aflând că am luptat în rândurile Armatei Albe și, a doua,

• Au aflat despre relațiile prietenești dintre mine și Ostrovski.

În ziua de 3 februarie 1938 a sosit la București din Viena, potrivit instrucțiunilor lui Ejov (șeful NKVD – n.a.), un agent GPU, specialist în asasinare și care în prezent domiciliază la Legația Sovietică, având următoarele două însărcinări: 1. Suprimarea sau răpirea mea (așa cum s-a întâmplat și cu generalul Miller); recrutarea pentru GPU a unui important personagiu militar român sau german.

Cele narate mai sus m-au silit să mă despart definitiv de Legația Sovietică și să fac apel la simțămintele umanitare ale Majestății Voastre, rugând să mi se acorde apărare și protecție”.

(Va continua)

Mulțumiri dnului Vadim Guzun pentru oferirea lucrării Complimente de la Tanti Haritina. Spionaj sovietic în România, 1924-1944 (Cluj-Napoca: Argonaut, 2018), folosită în elaborarea acestei serii de publicații.

Evacuarea unor instituții, bunuri și cetățeni români în Rusia, 1916-1917

Încă de la sfârșitul anului 1916, când exista teama că ofensiva Centralilor avea să ducă la pierderea întregului teritoriu național, guvernul român luase în calcul ideea evacuării în Rusia a unor resurse materiale, întreprinderi, instituții etc., considerate esențiale pentru continuarea războiului și pentru asigurarea existenței statului. Potrivit înțelegerii dintre guvernele român și rus, la sfârșitul anului 1916 și în 1917 avea să fie transportat la Moscova așa-numitul tezaur al României, conținând lingouri de aur, devize, un prețios patrimoniu cultural-istoric – colecții numismatice, tablouri, obiecte bisericești, arhive etc.

Totodată, în prima parte a anului 1917, în sudul Rusiei au fost evacuate numeroase întreprinderi industriale și stabilimente militare românești, care erau vitale pentru producția de război. Fabrici din București, Iași, Galați și din alte orașe românești aveau să fie trecute dincolo de Prut și instalate la Odesa. Navele românești din flota comercială și de pasageri și-au găsit refugiul în porturile rusești Odesa, Sevastopol etc. Fuseseră evacuate nu doar utilajele sau navele, ci și angajații, inginerii, tehnicienii, muncitorii, marinarii, aproximativ 15.000 de oameni.

O comisie oficială românească s-a deplasat în ianuarie 1917 la Herson, în vederea studierii condițiilor pentru instalarea acolo a guvernului român. În aceeași lună, mai mulți parlamentari români au plecat la Odesa – unii au ajuns la Herson – împreună cu familiile lor. Activitatea Parlamentului era suspendată de facto, astfel încât prezența parlamentarilor la Iași nu era considerată necesară. Legătura între Odesa și Iași era asigurată pe calea ferată, astfel încât mulți parlamentari au făcut naveta între cele două orașe, în condițiile în care s-au ținut totuși două sesiuni parlamentare, în martie și mai 1917.

Eșecul ofensivei ruse din Galiția, din iulie 1917, și contraofensiva germano-austro-ungară au avut efecte și asupra României. Nu numai că ofensiva româno-rusă de la Mărăști a fost oprită, dar la Iași se manifesta tot mai puternic teama că trupele inamice aveau să ocupe și partea liberă a Moldovei. Teama risca să se transforme în panică, ceea ce ar fi fost un dezastru pentru români, asemănător cu cel de la sfârșitul anului 1916. Pentru a preveni o asemenea situație, s-a luat în calcul evacuarea instituțiilor statului (Parlament, ministere etc.) și a armatei române în Rusia. Pentru relocarea instituțiilor erau avute în vedere orașele Odesa și Herson.

Odesa era unul dintre cele mai mari orașe din Rusia, în orice caz cel mai important port rusesc la Marea Neagră. Cosmopolit, construit practic cu doar un veac înainte, orașul Odesa avea instituții publice însemnate, fabrici importante, iar portul adăpostea numeroase nave și depozite. În vara anului 1917 orașul încă era sigur și prosper, cu o neobișnuită abundență alimentară în vreme de război, care i-a uimit pe unii dintre refugiații români. Însă începea să se observe inflația, efect al problemelor politice, sociale și economice din Rusia.

Colonia românească de la Odesa era una foarte pestriță în vara-toamna anului 1917. Se găseau acolo oficiali români, inclusiv parlamentari, membri ai comisiilor guvernamentale românești, implicate în achiziționarea de produse și materiale necesare pentru continuarea războiului. De asemenea, ajunseseră acolo mii de cetățeni români: civili fugiți din calea războiului, negustori, intelectuali, răniți internați în spitale românești evacuate în Rusia, muncitori dislocați odată cu întreprinderile lor, marinari care însoțiseră vasele românești de pasageri sau comerciale. Nu lipseau dezertorii români, tot mai numeroși; potrivit unei situații întocmite de Siguranță, se aflau în oraș 2.000 de dezertori.

Pentru copiii românilor care se găseau la Odesa, câțiva profesori refugiați au înființat un liceu. Apărea și o gazetă numită Acțiunea română, care avea o orientare liberală.

Românii care se aflau în vara-toamna anului 1917 la Odesa vedeau un oraș agitat din punct de vedere politic. Aproape zilnic erau manifestații ale cetățenilor ruși – la care participau militari, civili, intelectuali, muncitori, marinari, docheri etc. –, oratorii își țineau discursurile, se propuneau soluții pentru schimbare politică și socială.

Hersonul era și el un important centru comercial și port, situat în apropierea locului în care Niprul se varsă în Marea Neagră. În acest oraș ar fi urmat să se instaleze Casa Regală, Guvernul și Parlamentul de la Iași în eventualitatea pierderii Moldovei. La Herson aveau să ajungă, în vara anului 1917, parlamentari, funcționari ai statului român (unii de rang înalt), directori ai unor bănci, numeroși răniți. Spre exemplu, trenul special cu parlamentari – și cu arhiva Parlamentului – a plecat din Iași spre Odesa la 3/16 august 1917, de acolo îndreptându-se spre Herson. Trebuiau să plece cu acel tren 34 de deputați și 22 de senatori, plus familiile lor, însă sub această „acoperire” au plecat și alții.

Constituirea Comitetul de Acțiune Social-Democrat Român, Odesa, 1917

Socialiștii români aflați la Odesa au constituit, la începutul lunii iunie 1917, Comitetul de Acțiune Social-Democrat Român. Mihail Gheorghiu Bujor avea să susțină în amintirile sale că înființarea acestei structuri ar fi fost decisă încă din aprilie/mai 1917, când el și Cristian Racovski se aflau în trenul care îi transporta dinspre Prut spre Odesa. În afară de Racovski și Bujor, din Comitet făceau parte și alți militanți socialiști, precum I. Dic-Dicescu, Alexandru Nicolau, V. Popovici, Gheorghe Stroici, A. Zalic etc. Comitetul a beneficiat de susținerea sovietului din Odesa și a armatei ruse, inclusiv de sprijin financiar.

Întrucât Partidul Social-Democrat din România nu mai putea activa în mod legal pe teritoriul României, Comitetul constituit la Odesa avea să se considere structura de conducere centrală a partidului. Activitatea PSDR trebuia reorganizată pe principii noi. În programul politic al Comitetului se avea în vedere constituirea în România a unei organizații socialiste legale, activitatea ilegală în rândurile soldaților și țăranilor din țară, cu scopul de a putea duce lupta pentru înlocuirea regimului politic, reunirea într-o structură combatantă a muncitorilor, țăranilor și soldaților români care se găseau în Rusia.

Inițial Comitetul de la Odesa s-a remarcat printr-o intensă propagandă desfășurată între cetățenii români din sudul Rusiei, în special între muncitori. Au fost tipărite broșuri și manifeste, destinate atât românilor din Rusia, cât și celor din teritoriul controlat direct de guvernul român.

Comitetul de Acțiune Social-Democrat Român a pus în circulație, înainte de jumătatea lunii iunie 1917, un manifest în care vinovat pentru situația gravă în care se afla România era considerat regimul format din „politicieni lacomi, fricoși, reacționari, conduși de o dinastie tot așa de lacomă și reacționară”. Întreaga „clasă stăpânitoare” era considerată responsabilă pentru reprimarea răscoalei țărănești din 1907, pentru campania din 1913, pentru persecuțiile contra muncitorilor și pentru dezastrul suferit în războiul european (Primul Război Mondial). Îndemnurile pentru înlocuirea oligarhiei și monarhiei prin revoluție erau exprimate deschis.

Într-un manifest din iulie 1917, care privea reformele votate în Parlamentul de la Iași, Comitetul de la Odesa atrăgea atenția asupra faptului că România era singura țară din Europa în care partidul socialist fusese practic scos în afara legii. Se aprecia că schimbarea în România trebuia să înceapă cu „reformarea regimului oligarhic” și cu doborârea „țarismului român”.

Emisari ai Comitetului de la Odesa au fost trimiși în Moldova, pentru a stabili legătura cu grupurile socialiste ilegale din Iași, Roman, Botoșani și Piatra Neamț. Transportate la Iași în trenurile armatei ruse, manifestele erau difuzate, tot cu ajutorul militarilor ruși, în diferite locuri din Moldova, spre exemplu la Iași, Târgu Ocna, Roman, Botoșani, dar și în mediul rural, în trenuri, de-a lungul căilor rutiere.

Mihail Gh. Bujor a fost direct implicat în coordonarea acestei operațiuni. El nu doar că a întreținut o febrilă corespondență cu mai mulți activiști socialiști din Moldova, ci a și fost prezent în regiune în vara anului 1917, fiind adăpostit în centrul soldaților ruși de la Socola. Coordonator al activității propagandistice și organizatorice, Bujor a insistat chiar pentru înființarea unei tipografii în Moldova, în vederea tipăririi manifestelor și broșurilor de propagandă, eventual a unui ziar. Bujor devenise însă incomod pentru menșevicii și socialist-revoluționarii (eserii) ruși din Iași-Socola, astfel încât în cele din urmă a fost nevoit să se întoarcă la Odesa.

Aderența Comitetului de la Odesa a fost însă redusă între socialiștii din Moldova. De altfel, Secțiunea din Iași a Partidului Social-Democrat din România e emis un comunicat, atribuit lui Ioan Sion, Leon Ghelerter etc., publicat la 8 iulie 1917 în ziarul liberal Mișcarea. Publicul era informat că manifestele cu caracter subversiv difuzate în Iași, deși foloseau numele PSDR, nu emanau de la această structură politică. Conținutul nu avea nimic în comun nici cu tactica veche, nici cu cea curentă a social-democrației românești, se mai preciza în comunicat.

Comitetul de la Odesa a distribuit în vara anului 1917 manifeste între românii din Osesa, a organizat mitinguri la care aceștia erau chemați să participe. Începând din ziua de 5 septembrie 1917, Comitetul a publicat la Odesa săptămânalul Lupta, avându-l ca redactor șef pe Mihail Gheorghiu Bujor. Se atrăgea atenția în mod explicit că era vorba, de fapt, de continuarea publicației bucureștene, care își încetase apariția în august 1916. În partea de sus a primei pagini se preciza că era al 13-lea an de existență al gazetei.

În Declarația program a ziarului „Lupta” și a mișcării socialiste din România, publicată chiar în numărul din 5 septembrie 1917, Comitetul de Acțiune Social-Democrat Român de la Odesa își exprima deschis intenția de prelua conducerea mișcării socialiste românești. Se susținea refacerea organizațiilor sindicale și a secțiilor partidului, care fuseseră dizolvate de guvernul român în anul precedent. În privința războiului, Lupta susținea urmarea curentului de opinie rusesc al „păcii fără anexiuni și fără contribuții”.

Exemplare din Lupta aveau să fie difuzate, prin intermediul soldaților ruși, în orașele Iași, Piatra Neamț, Bacău, Târgu Ocna, Tecuci și în zonele înconjurătoare. Oligarhia română era acuzată că susținea războiul doar pentru a-și consolida poziția de clasă conducătoare.