Escaladarea tensiunilor între ruși și români la sfârșitul lunii decembrie 1917

După neutralizarea centrului bolșevic de la Socola-Iași, precum și a forțelor ruse care se îndreptau spre Iași, în fața autorităților române stăteau alte provocări. Românii i-au atenționat pe ruși, care se aflau în număr mare în diferite zone din Moldova, că evacuarea peste graniță trebuia să se efectueze pașnic. Guvernul de la Iași voia ca toate trupele ruse să părăsească teritoriul Moldovei fără arme și să respecte ordinele generalului Dmitri Șcerbacev în privința evacuării. În locul trupelor ruse care părăseau frontului urmau să fie aduse trupe române.

Din dispoziția comandamentului român, teritoriul dintre linia frontului și râul Prut, care forma granița de este a Românei, a fost împărțit în opt zone militare – Botoșani, Fălticeni, Iași, Podu Iloaiei, Roman, Vaslui, Bacău și Bârlad –, fiecăreia dintre acesteia revenindu-i câte o divizie. Trupele române au primit ordine precise privind interacțiunea cu cele ruse: evitarea atragerii în luptele politice ale armatei ruse, împiedicarea plecării în Rusia a unităților ruse fără autorizația scrisă a comandantului de front, cercetarea celor care se îndreptau spre Prut, unitățile care plecau din proprie inițiativă, fără ordin scris urmau a fi dezarmate. În punctele obligatorii de trecere – intersecțiile drumurilor, stațiile importante de cale ferată, podurile de peste râuri, în mod special peste Siret – au fost instalate posturi puternice ale trupelor române.

Unele unități ruse și-au predat armamentul unor regimente românești, au fost urcate în trenuri și trimise în Rusia. Însă altele au refuzat să țină cont de procedurile românești, astfel încât s-au înregistrat incidente. Spre exemplu, confruntări între trupele române, susținute uneori și de ucraineni, și cele ruse au avut loc la Roman, în noaptea de 10 spre 11/23 spre 24 decembrie 1917, la Botoșani, la 12/25 decembrie 1917, și la Moinești, în ziua de 14/27 decembrie. S-au înregistrat victime, morți și răniți, atât între ruși, cât și între români.

Românii se temeau de devastarea întregii Moldove, oricum grav afectată după mai bine de un an de război, distrugeri, rechiziții, lipsuri, boli și moarte. Noi dispoziții au fost date trupelor române la sfârșitul lunii decembrie 1917. S-a văzut o atitudine deopotrivă fermă și compromisorie a românilor față de plecarea rușilor din Moldova.

De la 10/23 decembrie 1917 la 23 decembrie 1917/5 ianuarie 1918 a avut loc la Odesa cel de-al doilea congres al Comitetului Executiv Central al Sovietelor Frontului Român, Flotei Mării Negre și regiunii Odesa, cunoscut sub acronimul rusesc Rumcerod. Spre deosebire de situația înregistrată între mai-noiembrie 1917, când această structură fusese dominată de menșevici și eseri, în decembrie situația s-a schimbat. Bolșevicii reușiseră să devină formațiunea politică dominantă, secondați de eserii de stânga, primii „tovarăși de drum”. La acest congres a fost adoptată o rezoluție prin care era recunoscut guvernul lui Lenin, inclusiv viziunea acestuia în privința războiului și păcii, a perspectivei federaliste ruse, modul în care avea să fie organizată puterea locală, chestiunea pământului etc. De asemenea, a fost ales un comitet executiv central, condus de bolșevici, ca structură supremă a puterii sovietice pe frontul românesc. Delegații ucraineni aflați de partea Radei de la Kiev au refuzat să recunoască deciziile Rumcerodului. Era începutul unui lung conflict între ucraineni, care urmăreau să obțină o autonomie lărgită sau chiar independența, și bolșevicii ruși, care în pofida retoricii aveau o viziune ultracentralistă de exercitare a puterii. În perioada imediat următoare, acțiunile Rumcerod s-au dovedit lente, iar reacțiile la evenimentele care se petreceau la vest de Prut au fost mai ales de natură discursivă.

Relațiile dintre români și trupele ruse care părăseau frontul și voiau să plece spre casă ori pur și simplu deveniseră anarhice au devenit tot mai dificile. De asemenea, pentru prima dată s-au înregistrat incidente între români și ruși pe malul estic al râului Prut, așadar în Basarabia, parte a Rusiei în acel moment.

Lev Troțki, ministrul de externe rus, a înaintat o notă Legației României la Petrograd, la 16/29 decembrie 1917, prin care îi acuza pe români că ocupaseră localitatea Leova și câteva sate din jur, teritoriu rusesc. Mai mulți ruși fuseseră împușcați cu această ocazie. Într-adevăr, din surse românești știm că ocuparea de către trupele române a târgului Leova a fost motivată prin nevoia acestora de a-și proteja depozitele de război. Din aceleași surse aflăm că mai mulți ruși fuseseră executați în urma ordinelor unor comandanți români. Potrivit unor surse rusești, în disputele din zonă ar fi murit atât cetățeni ruși, inclusiv basarabeni, cât și soldați români.

În aceeași notă a lui Troțki era amintit episodul arestării la Iași a membrilor Comitetului Revoluținar Rus, trimitere la grupul Roshal, ale cărui acțiuni fuseseră dejucate anterior de către rușii și ucrainenii antibolșevici, în colaborare cu românii. Tonul lui Troțki devenea tot mai amenințător. Șeful diplomației sovietice atrăgea atenția că orice acțiune desfășurată pe teritoriul rusesc, atât împotriva rușilor, cât și împotriva revoluționarilor și socialiștilor români avea să fie văzută ca o măsură îndreptată contra revoluției ruse. Ca măsură de protecție, guvernul Sovietelor nu avea să se ferească a recurge la măsurile cele mai severe împotriva „conspiratorilor contrarevoluționari români”, indiferent de poziția deținută, care erau în relații cu rușii antibolșevici sau cu Rada ucraineană. Nota a fost publicată în Pravda, ziarul oficial al Partidului Bolșevic, la 20 decembrie 1917/ 2 ianuarie 1918.

Cum era de așteptat, Legația României a protestat față de nota ministrului de externe rus. În răspunsul românesc se arăta că un mare număr de soldați ruși părăseau frontul fără a exista vreun plan de demobilizare, că aceștia, lipsiți de provizii, se dedau la jafuri armate contra populației civile românești. Răspunsul românesc a fost considerat nesatisfăcător de către Troțki. Mutarea următoare pe tabla de șah româno-rusă avea să aparțină tot noii puteri de la Petrograd.

Ultima parte a mărturiilor lui Fiodor Butenko, despărțită în două părți, se referă la organizarea Legației din București și caracterizarea membrilor Legației:

„Caracterul activității diplomatice a Sovietelor peste frontiere în ultimul timp, începând din 1935 (după asasinarea lui Kirov la Leningrad și începutul în legătură cu aceasta a terorismului sălbatic stalinian) s-a schimbat brusc. Dacă mai înainte atribuțiunile GPU și atribuțiunile diplomatice au fost mai mult sau mai puțin demarcate în misiunile externe sovietice, după revenirea în fruntea GPU a sângerosului călău Ejov a intrat în funcțiune lozinca – fiecare diplomat este agent și spion GPU.

Înainte de a părăsi Moscova pentru străinătate, fiecare diplomat este chemat la GPU, unde completează nenumărate fișe și sub amenințarea suprimării depune jurământ că va servi devotat lui Ejov, primește avize foarte severe, în sensul că dacă va devia cât de puțin de la principiile ce i s-au indicat va fi condamnat la „suprema pedeapsă a poporului muncitor” (adică execuția). Toată această procedură are loc de preferință noaptea (la ora 1:00 sau 2:00), într-un cadru sinistru și mistic, întrecând cu mult practicile întunecate ale Inchiziției medievale.

Ceea ce este mai înfiorător și mai dezgustător firii omenești este însuși faptul că suspiciunea și neîncrederea în fiecare au luat proporții de necrezut în Rusia Sovietică, asemeni unui coșmar având caracterul unei psihoze de nebunie cu desăvârșire fără precedent în istoria omenirii. Fiecare diplomat chemat să îndeplinească funcția de agent al GPU nu este scutit de suspiciune din partea Moscovei, ci din contra, după trecerea frontierei sovietice, devine obiectul unei necontenite și neobosite atenții a aparatului de spionaj extern al GPU. Deoarece în fiecare diplomat se vede un eventual spion și deoarece carierismul, silința de a se face necesar lui Ejov a rămas singurul mijloc pentru a-și păstra viața, fiecare cekist aflat în străinătate denunță neîntrerupt corpul diplomatic.

Lipsa de ticăloși și calomniatori nu se simte niciodată, deoarece fiecare legație sovietică, întocmai ca și celelalte autorități sovietice din străinătate, este compusă sută la sută din agenți GPU și ai Serviciului de Informații al Marelui Stat Major rus. Ca o ilustrare destul de luminoasă cu privire la cele arătate mai sus se poate cita și starea de lucruri de la Legația Sovietică din București, de pe fața căreia eu voi încerca să smulg vălul.

Ar constitui o prejudecată profundă presupunea că ministrul sovietic Ostrovski sau eu, care am rămas în urma lui în calitate de însărcinat de afaceri, am fost vreodată în realitate conducătorii legației. Adevărații conducători și deținătorii destinelor tuturor sunt:

1. Lapin Piotr Ivanovici: contând formal ca atașat de legație, însă în realitate șeful serviciului de spionaj al GPU, activând sub conducerea directă a lui Sluțki, șeful INO-GPU din Moscova. Lapin a sosit la București la mijlocul anului 1937 și până atunci a lucrat în calitate de agent al GPU în Letonia și Estonia. Are în colaborare întreaga rețea de informații atât în interiorul legației (care are misiune organizarea supravegherii membrilor legației), cât și în exterior, în București și pe întreg teritoriul României. Lapin a primit însărcinarea de a-l supraveghea pe Ostrovski, apoi pe mine. Rezultatele supravegherii lui Ostrovski le trimitea la Moscova aproape zilnic, prin telegrame cifrate. El a primit însărcinarea să ia toate măsurile pentru ca Ostrovski să nu se declare emigrant și pentru ca plecarea lui la Moscova să se realizeze.

Lapin poseda un cifru special cu care-și cifrează personal telegramele, are un automobil Ford, albastru, pe care-l conduce singur, automobil cu care circulă în oraș pentru recrutări și legături cu rețeaua agenturii. Are birou conspirativ la etajul III, redactând rapoarte pentru Moscova, iar materialul mai important îl transmite telegrafic – cifrat. Alte rapoarte ale sale le expediază prin curierul diplomatic care sosește de două ori pe lună la București și care are următorul itinerariu: Moscova-București-Sofia-Istanbul-Atena și invers.

Lapin, deci, este șeful neîncoronat al legației, întrucât interesele GPU primează înaintea tuturor celorlalte atribuțiuni ale legației. Când Lapin sosește la Moscova el se prezintă la Comisariatul Externelor numai pentru a-și viza pașaportul diplomatic, restul timpului se găsește la GPU, unde întocmește rapoarte către șeful INO-GPU Sluțki și ajutorul acestuia, Furman, în competența căruia intră chestiunile din România.

1. Vladimirov Vladimir: locțiitorul și ajutorul lui Lapin, viceconsulul Legației Sovietice de la București. Până în ultima vreme el conta la legație ca șef de cancelarie, însă acum o lună a fost avansat viceconsul. Această avansare s-a făcut cu scopul de a i se ușura o importantă misiune cu caracter terorist, pe care urmează să o săvârșească la București, împreună cu Lapin și un anume Tumanov, sosit de la Viena cu împuternicire specială de la Centrala GPU din Moscova.

Operațiunea constă în asasinarea conducătorului organizației rușilor albi din România, anume Aleksandr Mihailov. Prin săvârșirea acestui act terorist GPU urmează să paralizeze activitatea organizației rusești albe din România, considerată la Moscova ca foarte serioasă și periculoasă activității de spionaj și informative a GPU din străinătate. Plănuirea atentatului contra lui Mihailov, plan care probabil va eșua în urma plecării mele de la legație, trebuie considerat ca unul din inelele lanțului de acte teroriste și atentate săvârșite de GPU în străinătate, ca răpirea generalului Miller (generalul rus Evgheni Miller, fost comandant albgardist și liderul Uniunii Militarilor Ruși din emigrație, a fost răpit în anul 1937 de agenții NKVD de la Paris și executat în anul 1939 la Moscova – n.a.).

Vladimirov, ajutorul lui Lapin, recrutează noi agenți pentru GPU în timpul audiențelor consulare la legație. Recrutările se fac integral de Vladimirov, ca și audiențele, deoarece primul secretar de legație Kukolev, oficial șef al Secției Consulare, este o ficțiune și nu are nicio legătură cu activitatea consulară și audiențele. Vladimirov, ca și Lapin de altfel, pleacă des din București (și mai ales noaptea), menținând legătura cu informatorii.

Înapoindu-se de la Moscova în ziua de 3 februarie, Vladimirov a adus cu el o mare sumă de bani și instrucțiuni precise de la Sluțki cu privire la pregătirea actului terorist contra lui Mihailov. Se avea în vedere că după săvârșirea acestui atentat să se lanseze piste false , cu scopul de a pune GPU în afara de orice suspiciune.

Vladimirov este incult, om mărginit, nu cunoaște nicio altă limbă decât cea rusă (și foarte puțin românește), însă este excepțional de ambițios și devotat terorismului lui Ejov. Merge întotdeauna înarmat (ca și Lapin de altfel) cu un revolver sistem Brawning.

1. Kukolev Pavel Gheorghievici: Prim secretar de Legație, sosit la București în noiembrie 1937. Înainte de plecarea din Moscova a fost recrutat de GPU, cu care ocazie a fost primit în audiență personal de Ejov. În interiorul legației a avut misiunea de a-mi urmări fiecare mișcare. În acest scop i s-a dat o cameră lângă a mea, mă suna cu interminabile telefoane, ca să se convingă dacă n-am fugit sau dacă nu am vreo întâlnire suspectă. De altfel și după plecarea mea, la două ore după aceasta, mi-a telefonat de trei ori și văzând că nu răspund, l-a înștiințat pe Lapin, pentru ca acesta să înceapă de îndată urmărirea.

Kukolev este reprezentantul tipic al noilor „bravi tipi Ejov” dintre care Moscova trimite în toate părțile lumii în locul diplomaților arestați și executați. Incult, fără personalitate, lichea sinistră și carierist, se întrece pe sine în denunțuri a-și justifica astfel situația nemeritată pe care o are în diplomație. Nu cunoaște nicio limbă străină și nici pe cea rusă. Pretextul numirii sale în personalul diplomatic a fost „originea proletară” (singura calitate) și natura lui de lichea și lingușitor.

Kukolev lucrase trei ani la unul din porturile italiene, în calitate de funcționar pe lângă un magazioner, care primea cereale din Rusia Sovietică (ExportHleb), unde redacta denunțuri către Moscova. Este unica „experiență de activitate diplomatică” pe care o are, după plecarea mea el rămâne să conducă legația. Ce decădere!

Va continua

Mulțumiri dnului Vadim Guzun pentru oferirea lucrării Complimente de la Tanti Haritina. Spionaj sovietic în România, 1924-1944 (Cluj-Napoca: Argonaut, 2018), folosită în elaborarea acestei serii de publicații.

*Opiniile autorului nu reprezintă neapărat punctul de vedere al Europei Libere