Preluarea puterii de către bolșevici la Petrograd și consecințele imediate asupra României

În toamna anului 1917, în contextul schimbărilor politice radicale din Rusia și a dezagregării armatei ruse, cercurile guvernamentale românești erau tot mai îngrijorate. Preluarea puterii de către Lenin, la Petrograd, a avut consecințe și asupra frontului din Moldova.

Disciplina trupelor ruse pe frontul românesc fusese afectată în mod vizibil după revoluția din februarie 1917. Ea a fost parțial restaurată în vara aceluiași an, în contextul măsurilor luate de generalul Kornilov, însă avea să dispară practic din toamnă. Măsurile luate de Lenin, în special Decretul asupra păcii, au stârnit interesul și în cele din urmă adeziunea soldaților. Nu era neapărat vorba de simpatia pentru cauza bolșevicilor, ci pentru încheierea războiului și întoarcerea acasă.

Bolșevicii au avut o prezență scăzută în unitățile de pe frontul românesc până în noiembrie 1917. Spre deosebire de alte fronturi, pe cel românesc comandamentul rus și sovietul de front erau antibolșevice. Comisarul de front numit de Kerenski, căpitanul baron Emanuel Tiesenhausen, membru al Partidului Socialist Revoluționar, s-a opus bolșevicilor.

Însă din noiembrie 1917, ca efect al celor întâmplate în Rusia, influența bolșevicilor pe frontul românesc a început să crească. Schimbările făcute de bolșevici la vârful armatei ruse, demiterea și apoi uciderea șefului Statului Major General/STAVKA, generalul Nikolai Duhonin, un opozant al lui Lenin, preparativele pentru negocierea unui armistițiu separat între ruși și Centrali au schimbat în mod dramatic situația și în Moldova.

Pentru a stopa ascensiunea bolșevicilor pe frontul românesc și pentru menținerea acestuia, generalul Dmitri Șcerbacev, comandantul trupelor ruse de aici, a încercat să găsească soluții. Ca urmare a negocierilor purtate de Șcerbacev cu Rada ucrainiană și cu Aliații, frontul ruso-român urma să devină ucrainiano-român. Naționalismul ucrainean era astfel contrapus bolșevismului. Însă forțele ucrainene erau prea reduse și insuficient organizate pentru a susține partea de sud a frontului răsăritean, chiar avându-i alături pe români.

Încheierea armistițiului între Puterile Centrale, pe de o parte, și forțele ruse de sub comanda generalului Șcerbacev și cele române, pe de altă parte, la Focșani, la 26 noiembrie/9 decembrie 1917, a fost o soluție dictată de schimbările majore care se petreceau în Est. Din punctul de vedere al Aliaților occidentali, armistițiul însemna încălcarea de către România a tratatului de alianță din 4/17 august 1916, care prevedea că părțile semnatare nu aveau să încheie pace separată. Însă din perspectiva guvernului de la Iași era vorba de ieșirea dintr-o situație limită, cu păstrarea statului, a unui teritoriu pe care acesta îl controla direct, precum și a armatei.

Armistițiul semnat la Focșani avea să ducă în scurt timp la disoluția trupelor ruse din Moldova. Dezertările au luat o amploare fără precedent, unități întregi s-au dezintegrat. Autoritatea generalului Șcerbacev asupra trupelor ruse a devenit strict formală, menținându-se o vreme doar cu ajutorul românilor. Veștile privind comportamentul trupelor ruse în diferite localități din Moldova, fie din apropierea frontului, fie din interior erau îngrijorătoare: jafuri, devastări, incendii. Exista și teama că, sub influența rușilor, avea să se producă o radicalizare a țăranilor români, eventual o răscoală. Memoria anului 1907 era încă puternică inclusiv în rândurile clasei politice.

Informațiile care arătau că Racovski se afla în apropierea graniței erau de natură să alimenteze îngrijorarea autoritățile române. O mișcare socială și înlocuirea regimului politic păreau plauzibile, în condițiile prezenței trupelor ruse de-a lungul și de-a latul Moldovei.

Misiunea lui Semen Roshal la Iași, decembrie 1917

Ca parte a măsurilor de extindere și consolidare a noii puteri bolșevice, Lenin a trimis comisari în diferite locuri din Rusia sau pe fronturile unde se aflau trupele ruse. Prezența unor lideri maximaliști (cum mai erau numiți bolșevicii) pe frontul românesc era semnalată deja la jumătatea lunii noiembrie 1917. Comisar al trupelor ruse de pe frontul românesc a fost desemnat Semen Roshal. Acesta era unul dintre liderii bolșevici, care se evidențiase în garnizoana din Kronstadt. Arestat de guvernul provizoriu în iulie 1917, fusese eliberat în luna octombrie a aceluiași an, după lovitura de stat bolșevică.

Prezența tânărului Roshal (avea 21 de ani) în garnizoana rusă de la Socola era suspectă în ochii oficialilor de la Iași, care credeau că bolșevicii îl trimiseseră în România pentru a pune în practică o operațiune care viza preluarea controlului asupra statului român. Aceasta a fi implicat reținerea membrilor familiei regale, asasinarea membrilor guvernului, destructurarea Marelui Cartier General.

Mihail Gh. Bujor avea să amintească ulterior că la începutul lunii decembrie 1917 avut o întâlnire cu Lenin, la Petrograd. Acesta i-a arătat o rezoluție a Consiliului Comisarilor Poporului, în care se aprecia că guvernul român jucase un rol reacționar față de revoluția rusă. Regele Ferdinand era considerat responsabil în mod direct, de aceea se hotărâse arestarea acestuia, trupele ruse urmând să pună în aplicare decizia politică. Bujor avea să declare că fusese de acord cu arestarea monarhului, aceasta fiind, în opinia lui, începutul răsturnării „pe cale revoluționară” a regimului din România. El a făcut doar observația că rezoluția nu trebuia dată publicității, pentru păstrarea secretului asupra operațiunii, aceasta urmând să fie adusă doar la cunoștința oamenilor de încredere care trebuiau să o pună în aplicare. Cu toate acestea, rezoluția avea să fie publicată în ziarul Pravda, potrivit aceleiași mărturii.

Deși până în noiembrie 1917 fuseseră cu totul marginali pe frontul românesc, odată cu încheierea armistițiului bolșevicii au depus eforturi susținute pentru a-și crește puterea. Sosirea lui Roshal a impulsionat preluarea controlului asupra mai multor comandamente de divizie, de corp de armată, de armată, precum și asupra sovietelor. Uneori planurile bolșevicilor au fost dejucate de unitățile ucrainene, loiale comandanților numiți anterior. În noaptea de 2 spre 3/15 spre 16 decembrie 1917, bolșevicii l-au arestat pe Tiesenhausen, șeful comitetului militar revoluționar al frontului românesc, dominat de eseri și menșevici. Roshal a pretins din acel moment că el era autoritatea cea mai înaltă a armatei ruse din Moldova.

Pasul următor presupunea înlăturarea generalului Șcerbacev din fruntea comandamentului trupelor ruse de pe frontul românesc. Autoritățile române aveau informații încă din ziua de 6/19 decembrie 1917 că bolșevicii intenționau să-l aresteze pe generalul Șcerbacev. De altfel, bolșevicii au și solicitat Ministerului de Război al României dreptul de a intra în oraș cu câteva sute de oameni înarmați, pentru a-și pune planul în practică. Au fost refuzați de români.

În același timp, guvernul Brătianu dezbătea posibilitatea de a intra în război cu bolșevicii, care mutau trupe în apropierea Iașului și deveniseră amenințători. Interesați ca Ucraina să fie stabilă, în vederea susținerii părții sudice a frontului de est, Aliații făceau presiuni la rândul lor pentru intrarea trupelor române în luptă cu bolșevicii.

În seara zilei de 8/21 decembrie 1917, circa 20 de bolșevici, în frunte cu Roshal, s-au dus la domiciliul generalului Șcerbacev, din Iași. Acestuia i s-a cerut să-și dea imediat demisia din fruntea comandamentului. În fața refuzului său, unul dintre bolșevici și-a îndreptat revolverul spre general, care a fost salvat în urma intervenției prompte a militarilor fideli din garda ucraineană. Au fost reținuți câțiva lideri bolșevici, între care Roshal, iubita acestuia, pe nume Boga, și Kornev, care veniseră tot de la Petrograd. În urma solicitării primite de la Șcerbacev, autoritățile române au trimis trupe, care i-au preluat pe arestați.

La aflarea celor întâmplate, Ion I.C. Brătianu a dispus convocarea unei ședințe a Consiliului de Miniștri în aceeași noapte. Au urmat lungi discuții între miniștri, inclusiv cu participarea unor generali români, legate de atitudinea pe care urma să o adopte guvernul: fie intrau în luptă cu bolșevicii, fie trupele fidele lui Roșal aveau să pună stăpânire pe Iași și aveau să-i aresteze pe rege și pe membrii guvernului. În cazul în care se alegea calea luptei cu bolșevicii, oficialii români înțelegeau că existau riscuri mari, mai precis pierderi umane și distrugeri materiale în Moldova, represalii împotriva românilor aflați pe teritoriul rus, la Odesa și Herson, confiscarea tezaurului depus la Moscova, întreruperea căii de aprovizionare prin Rusia, pierderea oricărei posibilități de comunicare cu Aliații. În schimb, era salvată forma de guvernare a țării, dinastia, erau onorate obligațiile față de Aliați, exista o speranță slabă că avea să fie menținut frontul și se împiedica retragerea dezordonată și devastatoare a trupelor ruse.

Atât Șcerbacev, cât și miniștrii Aliați la Iași insistau pe lângă guvernul român să anihileze centrul bolșevic de la Socola. După aprobarea primită din partea regelui, guvernul român a dispus dezarmarea trupelor ruse de la Socola, evaluate la circa 3.000 de oameni. Operațiunea din zorii zilei de 9/22 decembrie 1917, la care au participat trupe române și un grup de soldați ucraineni, a decurs fără luptă, neînregistrându-se morți și răniți. Se evitase și aruncarea în aer a marilor depozite de muniții de acolo, care ar fi putut duce la distrugerea unei părți a orașului Iași. Trupe rusești totalizând aproximativ 3.500 de oameni, în două trenuri care se îndreptau de la Burdujeni spre Iași, au fost dezarmate la Podu Iloaiei. Alți soldați ruși au fost dezarmați în diverse locuri. Cu toții aveau să fie trecuți apoi, fără arme, dincolo de Prut.

Ceea ce s-a întâmplat cu Roshal după reținerea lui de către români nu este prea clar. Potrivit unor jurnale și memorii ale oficialilor români, Misiunea Militară Franceză în România ar fi plănuit și pus în practică preluarea comisarului bolșevic din mâinile militarilor români, folosind înscrisuri falsificate. Ulterior, un ofițer rus din anturajul lui Șcerbacev împreună cu ofițeri francezi l-ar fi împușcat pe Roshal. Cadavrul a fost găsit în apropierea căii ferate de lângă Iași. Unele surse rusești susțin că omul lui Lenin a fost ucis de către ofițeri ruși antibolșevici. De asemenea, au fost împușcați și câțiva dintre însoțitorii lui Roshal.

Continuăm prezentarea documentelor transmise de Fiodor Butenko, însărcinatul cu afaceri sovietice la București, regelui Carol al II-lea, după evadarea sa din România în anul 1938. De această dată vom arăta, cu detalii și explicații, o anexă a fostului ambasador sovietic cu privire la problema Basarabiei. Pentru a face mai pe înțeles cititorului esența acestui document, să lămurim câteva aspecte legate de chestiunea Basarabiei și relațiile sovieto-române în perioada interbelică.

Istoricul relațiilor româno-ruse/sovietice, de mai bine de două sute de ani a fost marcat decisiv de confruntarea dintre două mișcări profund antagoniste care își au originea în acest spațiu la începutul secolului XIX: naționalismul românesc şi expansionismul rus/sovietic. Anexarea Basarabiei în 1812 de către Imperiul Rus a fost începutul unui conflict, care nu şi-a găsit soluția nici până în ziua de azi. Era inevitabil ca tendința românilor de a se integra într-un stat unitar să-i aducă în confruntare cu Rusia țaristă, iar ulterior URSS, care înglobau un teritoriu național ce le aparținea de drept.

Diferența punctelor de vedere prin care cele două părți își justificau drepturile asupra Basarabiei atestă faptul că problema teritoriului dintre Prut şi Nistru este piatra unghiulară a relațiilor româno-ruse/sovietice, așa cum a fost și în perioada interbelică. Pentru România primordiala era soluționarea problemelor secundare în chestiunea Basarabiei, deoarece o socotea definitiv tranșata în favoarea sa. Partea română se lovea de refuzul de principiu al guvernului sovietic de a recunoaște aceasta realitate și care contesta legitimitatea Unirii Basarabiei cu România. Prin urmare, vă prezentăm un episod al acestei dispute, văzut cu ochii imparțiali ai unui fost diplomat sovietic, trecut deja în tabăra occidentală.

PROBLEMA BASARABIEI

La scurt timp după venirea la putere a actualului guvern al Majestății Voastre (guvernul Octavian Goga – n.a.), când Anglia și Franța au făcut la București demersuri cu privire la minoritățile naționale, iar Moscova a comunicat României rechemarea lui OSTROVSKI, domnul BODROV s-a prezentat lui OSTROVSKI și mie declarându-ne: „Astă noapte Generalul CIUPERCĂ s-a retras cu Corpul de Armată de la Chişinău, de la Nistru la Prut. România neavând suficiente fortificații pe Nistru şi interpretând rechemarea lui OSTROVSKI ca o demonstrație politică a Sovietelor, a luat măsuri militare de precauție".

Atât eu, cât și OSTROVSKI nu am acordat vreo importanță deosebită acestei declarații a lui BODROV, socotind-o exagerată și necorespunzând realității. Şi din această cauză nu am dat nici telegramă la Moscova. Stăruiesc asupra acestui fapt pentru că problema Basarabiei în ultimul timp a fost pusă din nou în raporturile româno-sovietice şi URSS din momentul venirii la putere a guvernului național-creștin, examinează cu foarte multă atenție tot ce se petrece în Basarabia pentru ca la momentul oportun să o transforme – problema - în punct principal în relațiile politice cu România.

La două trei zile după declarația Primului Ministru GOGA asupra problemelor politicii externe și a problemei evreiești a început o adevărată năvală de evrei în zilele de audiență consulară, cerând autorizația de a emigra în Rusia Sovietică. În afară de intervențiile individuale am avut și cazuri de intervenții colective: astfel, 200 de evrei basarabeni lucrători au trimis o delegație cu rugămintea de a li se aproba plecarea la Birobidjan (un proiect al autorităților sovietice de a înființa o republică evreiască în Siberia – n.a.).

Deoarece noi țineam la curent Moscova cu mersul evenimentelor, Moscova a preconizat următoarea combinație: Exercitând o presiune asupra României pe chestiunea Basarabiei să influențăm desfășurarea evenimentelor interne din România discreditând în străinătate Guvernul Majestății Voastre și provocând venirea la putere fie a liberalilor, fie a național- țărăniștilor. Această manevră se explică și prin faptul că un guvern național-creștin este privit la Moscova ca promotorul unei politici progermane.

Deoarece în Basarabia există multe minorități (ucraineni, ruși, evrei), Moscova a socotit util să dea un prim avertisment României pe tema Basarabiei prin intermediul presei, care să scrie o serie de articole cu privire la Basarabia, insistându-se asupra situației minorităților din această provincie și la situația precară economică după dezlipirea provinciei de Rusia. Se intenționa ca această campanie prin presă să influențeze pe Majestatea Voastră și să forțeze România la o atitudine foarte circumspectă în chestiunea frontierei Dunării, ceea ce ar fi dus la o schimbare de cabinet.

Domnul BODROV a primit de la Moscova dispoziții să facă un raport detaliat asupra situației din Basarabia. Raportul a fost înaintat la Moscova. Imediat după aceasta am primit de la Comisariatul Externelor un ordin să scriu o carte cu aceeași temă. Mi s-a indicat de asemeni că este necesar să întocmesc un dosar conținând dări de seamă zilnice cu starea de lucruri din Basarabia, pe care să le trimit regulat la Moscova.

În cursul anilor 1937 şi 1938 problema Basarabiei a fost, după cum se știe, pusă în discuție în două rânduri de către presa sovietică. Ambele aceste manifestații s-au făcut în urma ordinului special al Comisarului de Externe LITVINOV, fapt pe care-l cunosc precis. Primul articol a apărut în ziarul Pravda, în vara anului 1937, după voiajul Majestății Voastre, la Varșovia. A doua oară, la începutul acestui an, după venirea la putere a actualului cabinet de miniștri (în revista Journal de Moscou).

Şi în primul și în al doilea caz politica Guvernului Român rău privită de Soviete, era însoțită de aluzia la „neregularitatea problemei basarabene". Manevră pe care Sovietele nu au utilizat-o niciodată în epoca ministeriatului TITULESU, deoarece acesta inițiase tratative (şi chiar s-a și scris un concept de text) pentru încheierea unui pact de neagresiune între România și Soviete, întrucât între TITULESCU și LITVINOV avusese loc un „gentlemen agreement” conform căruia Sovietele își luau obligația să nu ridice chestiunea Basarabiei.

Moscova pune în circulație „arma Basarabiei” foarte rar și numai în cazuri de schimbare de directivă a politicii externe românești, procedeul având două explicații:

1. Jocul problemei basarabene dirijat de Soviete este un joc cu desăvârșire fals, contând pe „intimidarea” României, deși nu are nicio bază reală și inoperantă în alte condiții decât de război. „C`est un metode pour faire chanter la Roumanie et pas plus” (Este o metodă de a face România să cânte și nimic altceva – n.a.).
2. Sovietele își dau perfect seama că utilizarea prea deasă a acestui mijloc și netraducerea lui în fapt aduce după sine deschiderea cărților față de Guvernul Român şi în ochii Europei.

STALIN personal de asemeni se teme, după cum a și spus astă vară lui LITVINOV și OSTROVSKI la Kremlin, unde OSTROVSKI i-a făcut un raport detaliat asupra situației politice interne și externe a României.

La o seară data de TABAKOVICI la începutul lunii februarie a.c. (în salonul unde se găseau OSTROVSKI, eu, TABAKOVICI, doamna RĂDULESCU, cumnata lui SAVEL) OSTROVSKI a arătat în adevărata lumină politica Sovietelor în problema basarabeană. El a declarat că Sovietele nu vor admite niciodată ca Germania să-și facă apariția pe Nistru și în Bucovina, iar Italia să înceapă fortificarea Constanței. „Dacă vom constata, a subliniat el, fortificații germane şi italiene la frontierele noastre sau în apropiere de ele, vom pune la Geneva cu toată insistența necesară chestiunea Basarabiei și vom pretinde imediata revizuire a protocolului de la Paris” (Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920, prin care s-a recunoscut alipirea Basarabiei la România – n.a.).

Fără îndoială că Sovietele păstrează problema basarabeană până în momentul când din partea României se vor produce acte hotărâtoare, demonstrând o înțelegere parțială sau totală militară cu Germania și Italia. Aluzia la „neregularitatea problemei basarabene” constituie astfel pentru Soviete o rezervă în așteptarea unui eveniment favorabil pentru a pune problema basarabeană în toată amploarea ei.

Nu este nevoie totuși să fie cineva excepțional de pătrunzător pentru a sesiza că momentul a fost cu desăvârșire şi definitiv pierdut. După ieșirea din Societatea Națiunilor a Germaniei şi Italiei, Geneva nu mai are puterea să rezolve sau măcar să pună în discuție problema revizuirii Protocolului de la Paris. Această stare de lucruri este prea bine înțeleasă de Soviete și iată pentru ce URSS nu pune în discuție problema basarabeană nici măcar printr-o campanie de presă. Ei sunt convinși că pornind pe această cale nu au nimic de câștigat, totuși acest fapt poate determina o accelerare în apropierea dintre România, Italia și Germania.

Sovietele se tem să folosească această armă şi pentru că nu sunt încredințați de eternitatea existenței actualului guvern. Făcând declarații prin presă în chestiunea Basarabiei, Sovietele se tem să nu-şi strice legăturile şi cu viitorul cabinet. În general, se poate spune că cel mai clar punct de vedere al Sovietelor a fost exprimat de STALIN, la audiența din Kremlin amintită mai sus. Stalin a declarat că soarta Basarabiei nu va fi hotărâtă nici de Geneva, nici de presa din Moscova, ci de război și de balanța forțelor în viitorul război. În planurile sale militaro-strategice Sovietele nu văd altă cale pentru unirea cu Cehoslovacia decât aceea care duce prin România. Ocuparea militară a Basarabiei este considerată ca o primă etapă în marșul spre Apus către cehi.

Sovietele sunt convinse că pe Nistru nu există fortificații în stare de a constitui piedici serioase pentru joncțiunea cu Armata Cehoslovacă. Pe de altă parte, URSS contează foarte mult pe susținerea populației basarabene, pe care o consideră absolut bolșevizată. Activitatea informativă militară în Basarabia, care intră în atribuțiunile lui BODROV, este foarte secretă. Eu sunt convins că în Basarabia există o rețea foarte întinsă de spionaj sovietic, însă că fiecare resort de spionaj militar este ținut secret”.