Încheiem blocul de articole dedicate procesului de pregătire a comunizării României și anexării Basarabiei, pus în aplicare de URSS prin intermediul Legației Sovietice de la București, prezentând ultima parte a reflecțiilor lui Fiodor Butenko, care descrie cu lux de amănunte organizarea ambasadei și funcțiile reale ale personalului diplomatic:

„O altă figură, cu mult mai odioasă, este Bodrov Vladimir Vasilievici, camuflat la București ca agent al Agenției TASS. Reprezentanța Agenției TASS constituie numai o camuflare a lui Bodrov, care, în realitate, este reprezentantul Departamentului IV de Informații al Comisariatului Războiului din URSS și activând în România după directivele organelor superioare informative din Moscova.

Bodrov a absolvit înainte de revoluție o școală secundară, în războiul 1914-1918 a fost ofițer, a fost în Franța cu corpul expediționar rus, cu care ocazie a învățat și limba franceză, iar după revoluție a fost aviator militar în Armata Roșie. În Serviciul de Informații funcționează de circa șase ani. Consul în una din țările arabe, îndeplinea în realitate aceleași funcții în resortul Informațiilor Militare, având ca zonă de acțiune țările Orientului Apropiat.

Sub eticheta de reprezentant al Agenției TASS el debutează abia la București, căci până la sosirea lui în România n-a fost ziarist și nici la Agenția TASS n-a lucrat. Deoarece Sovietele nu au atașat militar în România, Bodrov joacă la București rol de ziarist, luând întinse măsuri de conspirație veritabilei sale activități în România.

La plecarea din Moscova el a primit următoarele directive cu caracter general de la Marele Stat Major:

1. Urmărirea înarmării Armatei Române, a efectivelor, situația materială și tehnică și introducerea prin rețeaua de informații în Marele Stat Major și Comandamente;

2. A se urmări raporturile reciproce militaro-industriale între România-Franța și Cehoslovacia;

3. A se urmări dezvoltarea tuturor categoriilor industriei militare române, precum și a industriilor furnizoare de resurse pentru înarmarea țării.

Afară de aceste însărcinări, în cadrul preocupărilor lui Bodrov intră și supravegherea situației economice și politice a țării din punct de vedere militar. Marele Stat Major sovietic a însărcinat pe Bodrov să redacteze o broșură cu privire la România în care să se trateze sus-arătatele puncte de vedere, ceea ce el a și făcut. Toate capitolele acestei cărți au fost scrise de Bodrov și expediate la Moscova. O copie după această broșură se găsește la el în clădirea Agenției TASS.

Bodrov dispune de mari sume de bani în diverse valute străine pentru realizarea operațiunilor sale informative. El se introduce ca ziarist, are foarte mari legături cu ziariștii români și străini și cu orice ocazie subliniază demonstrativ aceste legături pentru a camufla astfel mai bine veritabila sa funcție.

Cunoaște cele mai secrete chestiuni ale legației, deși din punct de vedere juridic nu are nicio legătură cu legația. Astfel, înainte de plecare, Ostrovski m-a autorizat să-i transmit lui Bodrov suma de 40 mii lei lunar, dintre care 30 mii se plătea gazetei Reporter, ca o compensație a liniei sovietice urmată de gazetă, iar 10 mii lei unui informator al legației, anume Alexandrovski (basarabean, care și-a făcut studiile la Petersburg). Din spusele lui Bodrov, directorul ziarului Reporter, dl Cocea, nu primea salariu, în schimb erau plătiți doi colaboratori care îi furnizau lui Bodrov foarte multe informații și care dirijau gazeta potrivit indicațiilor lui.

Acum câtva timp Bodrov a adus la legație o tablă de șah executată artistic și cu inscripția „Marelui eliberator al României Stalin, din partea comuniștilor ce zac în închisorile din România”. Această tablă de șah ar fi fost, după spusele lui Bodrov, executată în decurs de mai mulți ani și deținuții au depus cel mai artistic zel. De aici deduc că Bodrov are legături cu cercurile comuniste din România și chiar din închisori.

Bodrov este veșnic în gardă în ceea ce privește aprecierile Moscovei asupra activității sale, mai ales că acolo se cunoaște legătura lui intimă cu Ostrovski. Lapin în nenumărate rânduri mi-a povestit că el trimite la Moscova rapoarte contra lui Bodrov și că atunci când Ostrovski va fi arestat, Bodrov va fi rechemat la Moscova și forțat să declare tot ce ar putea compromite pe Ostrovski. Înclin să cred că există toate șansele ca Bodrov să vrea să rămână în străinătate și ceea ce îl reține, deocamdată, este incertitudinea situației sale, precum și faptul că la Moscova au rămas doi copii, la care se adaugă și faptul că are un băiat în vârstă de 8 ani, care se găsește cu el la București.

Această stare de spirit a lui Bodrov își are originea în teama că la Moscova, ca de altfel și lui Ostrovski, va fi acuzat de spionaj în folosul străinătății sau de „insuficientă vigilență”. Deși aceste acuzații sunt lipsite de orice temei, ca de altfel și în privința șui Ostrovski, totuși să nu neglijăm atmosfera apăsătoare și psihoza care cuprinde pe fiecare colaborator din străinătate, având ca final răzbunarea cea mai sângeroasă, soartă care nu i-a ocolit pe zeci de diplomați nevinovați, dar totuși executați numai pe baza de suspiciuni.

Bodrov are un ajutor, Tanin Alexandr Mihailovici, care oficial deține funcția de șef al Biroiului Inturist, în realitate însă nu are nicio activitate turistică, întrucât turism nu există între România și URSS. Tanin este ajutorul cel mai apropiat a lui Bodrov și execută numai însărcinările sale, făcând legătura cu agentura și recrutări, însă numai cu aprobarea lui Bodrov. Vârsta 35 de ani, cultură medie, militar. Poate fi ușor urmărit, deoarece nu are automobil propriu și la întâlniri se duce pe jos, cu autobusul sau taximetru”.

Cu această ocazie prezentăm și spicuiri din tabelul Serviciului Secret cu agenți, curieri și rezidenți sovietici din Europa, aflați în legătură cu România și Legația sovietică de la București:

1. Peani Bedri, albanez, semnalat în 1932 ca agent al GPU din Centrala de la Stambul. Arestat de autoritățile turce, găsindu-se asupra sa material informativ privitor la Armata Română și cea Turcă. Făcea dese călătorii în România și sunt indicații că nu ar fi străin de un complot care se pusese la cale pentru asasinarea regelui Albaniei;

2. Peremîșev Ivan, agent GRU, camuflat ca funcționar al Legației Sovietice în România, rus, căsătorit cu Paraskovia, domiciliat în București, str. Kogălniceanu 4;

3. Pliutinski Stanislav, agentul principal al Kominternului, însărcinat în septembrie 1937 cu reorganizarea activității Partidului Comunist din România;

4. Poloncev Ivan, agent al GPU sub numele conspirativ „Ivanov”, originar din Basarabia, semnalat în februarie 1936 ca organizator de treceri clandestine peste Nistru în timpul iernii;

5. Reznikov Ivan, născut în 1880, la Tambov, înscris în 1917 în Partidul Comunist din URSS, intrat în 1921 în serviciul GPU, semnalat în decembrie 1933 ca fiind delegat pentru București;

6. Rosenberg, agent al Kremlinului, însărcinat cu diferite misiuni în România; semnalat în 1933, când a intrat în România de patru cu ajutorul unui pașaport fals eliberat de Rezidentura Kominternului de la Stambul;

7. Rozovski, semnalat la 12 februarie 1934 ca șef al GPU din Paris, unul dintre cei mai marcanți membri ai GPU; fost membru al Secției generale a GPU și unul din cei trei conducători ai Școlii Superioare Speciale de Poliție a URSS; conducea activitatea GPU în Bulgaria, Grecia și România;

8. Thouse Marcel, comunist francez, cunoaște puțin limba română; în lunile august-decembrie 1937 a susținut o serie de prelegeri despre „Tactica și strategia războiului civil” în cadrul cursurilor special pentru pregătirea agitatorilor destinați să activeze în România. Cursurile s-au ținut la sediul Biroului Balcanic al Kominternului din Paris;

9. Tonek Gaston, supus francez, fost ofițer, agent al GPU; semnalat în septembrie 1932, când a fost arestat de autoritățile turcești împreună cu Bedri Plani și Rusein Zeivelian, deoarece asupra lor s-a găsit material informativ militar privind armatele română și turcă; făcea deseori călătorii în România și lucra pentru centrala GPU din Stambul;

10. Tumanov Vasilii (nume conspirativ), agent din secția Zotz-GPU (în a cărei competență intră asasinatele și răpirile din afara frontierelor URSS); în 3 februarie 1938 a sosit de la Viena la Legația Sovietică din București pentru ca împreună cu agenții Lapin și Vladimirov să-l înlăture pe Butenko, însărcinatul cu afaceri al Sovietelor în România, actualmente fugit în Italia; după 3-4 zile a plecat la Moscova”.

Din analiza făcută în acest bloc de articole asupra activității Legației Sovietice de la București putem desprinde faptul că URSS a stabilit de formă raporturi diplomatice cu România, pentru ca la adăpostul Legației Sovietice la București să creeze un centru important de spionaj și propagandă comunistă. Activitatea diplomatică a legației era numai de suprafață. Paralel cu aceasta și camuflată de ea se desfășura mai intens activitatea ocultă a legației, care se realiza prin cele cinci „servicii informative”, un număr de „reprezentanțe” şi un corp funcționăresc, în majoritate agenți ai Kominternului sau NKVD, și printr-un număr de informatori locali. Materialul ridicat de la fosta Legație Sovietică demonstrează cu prisosință că întreaga mișcare comunistă din România era condusă din teritoriul legației.

În plus, o mare parte a activității de la legație era dedicată captării stării de spirit din Basarabia, situația și poziționarea unităților militare române în provincie, precum și investigarea capacității de apărare la Nistru. Toate aceste acțiuni în vederea pregătirii invaziei și anexării provinciei românești la URSS, fapt realizat la 26-28 iunie 1940.

Mulțumiri dnului Vadim Guzun pentru oferirea lucrării Complimente de la Tanti Haritina. Spionaj sovietic în România, 1924-1944 (Cluj-Napoca: Argonaut, 2018), folosită în elaborarea acestei serii de publicații.

Când diplomația este desconsiderată: arestarea membrilor Legației României la Petrograd, 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918

Schimbările politice și ideologice de la Petrograd au afectat într-un mod radical situația internă a Rusiei. În privința politicii externe, noul guvern bolșevic – nerecunoscut de guvernele Aliate – a fost nevoit să se replieze, să se adapteze din motive tactice. Forțele sale erau prea slabe pentru a face față și adversarilor interni, și celor din afară. Prin încheierea armistițiului și prin negocierea păcii cu Centralii, Lenin și apropiații săi încercau să câștige timp în vederea consolidării propriei puteri.

Deși România nu era reprezentată la negocierile de la Brest-Litovsk, dintre Puterile Centrale și Rusia, situația ei a fost invocată uneori. Germanii erau interesați de scoaterea României din război. La 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1917, au avut loc discuții în acest sens, la Brest-Litovsk, între generalul Max Hoffmann, din partea Înaltului Comandament German, și Lev Troțki, din partea rusă. Troțki a susținut că guvernul de la Petrograd nu avea mijloace pentru influențarea comandamentului român. Hoffmann a venit cu soluții, și anume trimiterea unor agenți de încredere în rândurile trupelor române, arestarea membrilor Legației României în capitala rusă, luarea de măsuri privind anihilarea regelui și a structurilor de comandă ale Armatei Române. Agenții care aveau să fie trimiși în Armata Română urmau să fie plătiți din fondurile unor bănci germane. Supravegherea acestor persoane revenea unui german, care se ocupa de supravegherea atașaților militari Aliați în Rusia.

Imediat după această discuție, Troțki a trimis o telegramă guvernului de la Petrograd. Erau invocate acțiunile românilor contra Diviziei 49 ruse, lipsirea acesteia de posibilitățile de aprovizionare, dezarmarea unui regiment, precum și arestarea unor ofițeri austrieci invitați ai rușilor. Drept măsură de retorsiune, Troțki cerea arestarea imediată a Legației României la Petrograd și a misiunii militare românești, precum și adresarea unui ultimatum guvernului de la Iași, în vederea încetării acțiunilor contra rușilor.

Chiar în ziua de 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918, guvernul de la Petrograd – sub semnătura lui Lenin, N. Krîlenko, comandantul-șef al armatelor ruse, și N. Podvoiski, comisarul pentru Afaceri Militare – a trimis o notă guvernului român, în care erau preluate ideile lui Troțki. Erau invocate abuzurile trupelor române contra trupelor ruse, ignorarea modelului electiv al acestora, confiscarea furajelor, dezarmarea și trimiterea în spatele frontului a unor unități ruse din Divizia 49, reținerea unor ofițeri austrieci aflați în zona de front deținută de ruși. Se solicita eliberarea celor arestați, pedepsirea celor vinovați și garanții că asemenea fapte nu aveau să se mai producă. Nota se încheia pe un ton amenințător. Dacă nu se primea un răspuns în 24 de ore, guvernul de la Petrograd urma să considere că era vorba de o nouă ruptură în relațiile româno-ruse, putând recurge la măsuri militare severe.

Constantin Diamandy, ministrul României la Petrograd, aflase încă de la mijlocul zilei de 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918, de la Francis Lindley, ambasadorul Marii Britanii, despre telegrama trimisă de Troțki, de la Brest-Litovsk, care privea arestarea sa, a personalului diplomatic, consular și a misiunii militare românești. Deși i s-a propus să se adăpostească la ambasada britanică, pentru a se proteja, Diamandy a refuzat. Nu putea să-și părăsească postul, nu-i putea abandona nici pe membrii Legației, și nici pe cei ai coloniei românești. Joseph Noulens, ambasadorul Franței la Petrograd, preluase chiar în ziua de 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918, de la Diamandy, un geamantan plin cu documente importante și bani, pentru a le păstra la ambasadă.

Lenin a semnat un ordin, în numele guvernului său, prin care dispunea arestarea și depunerea în fortăreața Petropavlovsk (Petru și Pavel) a ministrului României, Constantin Diamandy, împreună cu tot personalul diplomatic, consular și cu misiunea militară română. În seara zilei de 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918, soldați ruși înarmați au pătruns în clădirea Legației României le Petrograd și i-au reținut pe ministrul C. Diamandy și pe alți oficiali români aflați în interior. Unii dintre cei vizați au fost arestați în locuințele lor. Era o violare a principiului extrateritorialității, element esențial în relațiile diplomatice între entități statale suverane.

În bastionul Trubețkoi din fortăreața Petropavlovsk au fost depuși: Constantin Diamandy, colonelul Palada, șeful misiunii militare românești, comandorul Drăgănescu, Zarifopol, secretar al Legației, locotenentul Craiu și Johann Madison, un baltic, cetățean rus, curierul Legației. A doua zi avea să li se alăture D. Arion, primul secretar al Legației, care se prezentase singur la fortăreața-închisoare, din solidaritate cu colegii săi. Nu au fost reținuți toți românii aflați cu treburi pe lângă Legația din Petrograd, ci doar cei care aveau funcții.

În timp ce încă se găsea în sediul Legației, Diamandy reușise să scrie un bilet, în franceză, adresat ambasadorului Franței, Noulens, prin care îl înștiința că fusese arestat și urma să fie dus la fortăreața Petru și Pavel. Printr-o ordonanță, înscrisul a ajuns la destinație. Chiar în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie/13 spre 14 ianuarie, Noulens l-a înștiințat pe David Rowland Francis, ambasadorul SUA, decanul Corpului Diplomatic în capitala rusă, despre reținerea lui Diamandy. Noulens și Francis s-au întâlnit și au convocat pentru a doua zi o întâlnie a tuturor reprezentanților diplomatici aliați și neutri.

Întâlnirea a avut loc la ambasada Statelor Unite ale Americii, în dimineața zilei de 1/14 ianuarie 1918. Și reprezentanții aliați și cei neutri și-au manifestat indignarea față de arestarea unui ministru aflat la post. A fost redactată o notă colectivă, semnată de toți șefii misiunilor diplomatice. Guvernul rus era efectiv somat să-l elibereze pe Diamandy. De asemenea, s-a decis ca toți ambasadorii să se prezinte in corpore la Lenin, ceea ce s-a și întâmplat în după-amiaza aceleiași zile.

Lenin i-a primit în sediul guvernului, la Institutul Smolnîi, din Petrograd. Deși Lenin și adjunctul ministrului de Externe, Zalkind, au încercat să insiste asupra conflictului dintre trupele ruse și cele române în Basarabia și Moldova, ambasadorii au refuzat să intre în acest joc. Pentru ei era importantă eliberarea colegului lor.

A fost înaintat și un aide mémoire, semnat de ambasadorii a 20 de state: Statele Unite ale Americii, Franța, Marea Britanie, Italia, Japonia, Serbia, Belgia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Elveția, Danemarca, Siam [Thailanda], China, Argentina, Grecia, Brazilia, Persia [Iran], Spania și Olanda. Solidaritatea semnatarilor cu Diamandy era explicit afirmată.

Chiar Lenin avea să admită că arestarea unui ambasador nu era prevăzută în vreun tratat diplomatic și nu exista nici în cutumele diplomatice. Arestarea fusese făcută, potrivit șefului guvernului de la Petrograd, în circumstanțe excepționale. Rușii au insistat asupra faptului că trupele lor din România ar fi fost agresate de români, că oamenii lor ar fi fost dezarmați, că structurile de conducere ale unor unități ar fi fost arestate.

Reprezentanții diplomatici ai țărilor aliate și ai celor neutre au protestat cu fermitate față de arestarea lui C. Diamandy împotriva violării principiilor dreptului internațional. Ei au aminințat că în cazul în care reprezentantul României nu era eliberat imediat, exista posibilitatea ca membrii corpului diplomatic să plece din Petrograd, unde nu mai exista siguranță. Retragerea ambasadorilor din capitala rusă putea fi o lovitură nedorită pentru Lenin și guvernul său. Intervenții au avut mai ales David R. Francis (SUA), Joseph Noulens (Franța), Jules Destrée (Belgia) și Miroslav Spalajkovič (Serbia). Cu toții au fost foarte categorici. Cel din urmă a fost patetic și a folosit un vocabular care ieșea din tiparele uzuale ale diplomației, cu accente dure la adresa guvernului condus de Lenin. Reacția Corpului Diplomatic din capitala rusă avea să devină publică, jucând un rol în schimbarea atitudinii autorităților ruse.

Personalul Legației României la Petrograd a fost eliberat în dimineața zilei de 2/15 ianuarie 1918, printr-un ordin semnat de Lenin. Inițial, în ordinul de eliberare i se cerea ministrului Diamandy să intervină pe lângă guvernul de la Iași pentru eliberarea bolșevicilor ruși care erau arestați în România. Diamandy a refuzat, spunând că punerea lui în libertate nu putea fi condiționată, că nu putea trata chestiuni politice ca prizonier, că nu avea căderea de a cere propriului guvern ce să facă.

În momentul eliberării, Diamandy a fost așteptat de Noulens, ambasadorul Franței. Ulterior, reprezentantul României s-a întâlnit și cu Francis, ambasadorul SUA. Reținerea membrilor Legației României se dovedise un episod important nu doar pentru relațiile bilaterale româno-ruse, ci și pentru relațiile internaționale. Însă disputele dintre Rusia și România erau departe de a se fi încheiat.