1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Eșecul Conferinței de la Viena din anul 1924, după cum menționam în articolele din Blogul Centenarului, a fost utilizat de propaganda sovietică în trei feluri: 1. În vederea discreditării României în plan internațional, încercând să inoculeze ideea că aceasta nu dorește o soluționare pașnică și diplomatică a problemei Basarabiei; 2. Prin organizarea în interiorul statului român a unei mișcări subversive, menite să compromită eforturile de administrare a Basarabiei, a cărei apogeu a fost insurecția de la Tatarbunar; 3. Crearea unui proiect politic și identitar al românilor de peste Nistru, opus celui românesc din Basarabia, care s-a numit Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) și care este punctul de pornire în inventarea „poporului moldovenesc” sovietic.

Insurecția de la Tatarbunar a fost cu adevărat o acţiune de masă violentă a populaţiei Basarabiei, care din capul locului a fost apreciată drept răscoală împotriva ordinii existente în timp. Există însă două nuanţe care şi-au pus amprenta asupra caracterului său. Prima era aceea că ea a fost inspirată, pregătită şi organizată pe teritoriul URSS și abia după aceea „exportată” în sudul Basarabiei. Cea de-a doua este că răscoala a avut loc într-o regiune unde, drept rezultat al politicii ţariste, au avut loc grave modificări demografice, punând elementul românesc în minoritate faţă de ruşi, ucraineni şi alte naţionalităţi. Prin urmare, marea majoritate a participanţilor la răscoală erau ucraineni sau ruşi, fapt demonstrat şi de „procesul celor 500” desfăşurat după înfrângerea răscoalei. Ulterior, începând cu 1924 şi terminând cu 1940, asemenea acţiuni majore n-au mai avut loc în Basarabia, ceea ce a făcut ca istoriografia sovietică să constate că „lupta ţăranilor basarabeni împotriva ocupanţilor a atins apogeul în răscoala de la Tatarbunar”.

Bolșevicii n-au renunțat însă la organizarea mișcării subversive în Basarabia și România, acest fapt fiind o constantă în perioada interbelică. Documentele din Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (ACNSAS), puse în circulație de istoricul Vadim Guzun, ne relevă o paletă foarte variată a acțiunilor întreprinse de autoritățile sovietice în vederea destabilizării României și instaurării regimului comunist în Basarabia.

Din raportul secret nr. 1 al Regimentului 10 Jandarmi, prezentat la 13 ianuarie 1925, aflăm despre Vladimir Kostineak, originar din comuna Resteu, Otaci, județul Hotin, servind ca informator la bolșevici, a venit din Ucraina în noaptea de 27 decembrie 1924 și a divulgat întreaga misiune ce o avea în Ucraina, atât asupra bandelor de tâlhari ce au apărut în nordul Moldovei, cât și asupra planurilor de propagandă comunistă.

Șefii bandei erau Puiu și Cocostârcu, care au comis mai multe crime în Basarabia și erau întrebuințați ca informatori. Aceștia se aflau sub conducerea Centralei de la Harkov, care avea o suborganizație la Kameneț (Podolsk), condusă de Pravdin. Bolșevicii erau trecuți prin Hotin și comunele de pe malul Nistrului, în număr de 130 persoane, în majoritate întrebuințați ca informatori. Potrivit relatărilor lui Kostineak, jaful era oprit de Centrala de la Harkov, care admitea însă atentate contra trenurilor militare. Jafurile și omorurile erau admise de suborganizația de la Kameneț, cele ce rezultau din jaf fiind împărțite între căpetenii.

Un alt caz este al grupării Krasovski și Guk din Chișinău, deconspirată în iunie-august 1925, în urma unui denunț din partea sergentului Dmitri Semionenko, din Regimentul 25 Artilerie Chișinău, căruia i s-a propus 500 mii lei și trecere sigură în Rusia pentru oferirea unor informații militare. Drept rezultat al acțiunii Siguranței va fi arestat Constantin Botnari, cel care a încercat racolarea lui Semionenko, iar pe urmele acestuia alți 22 de membri ai organizației de spionaj, în frunte cu sublocotenentul Konon Krasovski și Nicolai Guk. Organizația avea ramificații în toată țara și era compusă din elemente bune pentru spionaj, având ca membri și ofițeri activi, români basarabeni, dar și reprezentanți ai altor etnii. Aceștia dispuneau de casă conspirativă pe Nistru, la Tighina, unde făceau schimbul de agenți, informații, agenți informatori și curieri. Întreaga organizație a fost prinsă, instruită, judecată și condamnată de Consiliul de Război al Corpului III Armată. Liderii grupării vor fi condamnați la 5 ani de închisoare, restul au fost condamnați la diferiți ani de privațiune libertate.

Din desfășurarea anchetei putem afla că organizația constituia o filială a Centralei Kiev și organizației Tiraspol și era compusă dintr-un nucleu central la Chișinău, având ca anexe 2 case conspirative în Tighina, posturi de legătură cu Sovietele. Aici se făcea trecerea agenților în România și peste Nistru, se aduceau și se dădeau informații, bani, instrucțiuni etc. pentru funcționarea organizației. În plus, organizația avea în Basarabia și în Vechiul Regat agenți bine recrutați, militari, chiar activi, cu care făceau legătură prin curieri. Orice agent nou recrutat și important trebuia și era dus întâi peste Nistru, la Tiraspol și Kiev, fiind trecuți Nistrul de agenții caselor conspirative din Tighina. Acolo erau dresați cum să procedeze, li se lua interogatoriu foarte amănunțit despre starea lor militară, civilă, capacitatea lor intelectuală, starea rudelor din România și de peste Nistru, apoi erau bine plătiți, printr-o soldă lunară fixată la Kiev. Grupările monarhiste ruse, relativ tolerate în România pentru pretinsele viziuni anti-bolșevice, erau cuiburile cele mai bune ale spionilor, putând lucra în voie în centrele importante.

Centrala de la Kiev a cerut acestei organizații mai multe informații cu caracter militar, printre care: cantitatea de aeroplane și sistemul lor, care fabrică din România construiește aeroplane; fabricile pentru fabricarea munițiilor, armelor, gazelor, etc.; regulamentul cavaleriei și aviației; despre șosele și drumuri; despre calitățile militare ale Comandamentului Suprem al Armatei; despre generalii numiți ca inspectori de armată și calitățile lor; despre calitatea podurilor de peste râul Prut; despre starea de spirit al soldatului, hrana lui și programul de serviciu; despre pregătirile pentru fortificarea Nistrului; despre mașinizarea Armatei Române – unități producătoare de fum, aruncătoare de flăcări, telefon fără fir, etc.

În același timp, bolșevicii de peste Nistru erau interesați în mai multe chestiuni cu caracter general, cum ar fi organizațiile monarhiste din Chișinău, care erau scopurile și însărcinările lor, organizarea, efectivul, cine și de unde le conduc, atitudinea autorităților române față de aceste organizații și cum privea populația curentul monarhist; urmărirea mersului răscoalelor în Basarabia și evenimentele de la Tatarbunar; starea de spirit a populației și atitudinea ei față de autorități; date despre vizita prințului Carol la Chișinău, legătura între marele Duce Nicolai Nicolaevici și organizațiile monarhiste din Chișinău, etc.

În legătură cu monarhiștii din Basarabia, aflăm din desfășurarea anchetei că una din misiuni era investigarea foștilor ofițeri ruși din Basarabia, cărora li se propunea trecerea în Ucraina pe temeiul iertării bolșevice (scopul fiind de a-i prinde în serviciul de spionaj – n.a.) și să afle adresa rudelor din Ucraina ale acestor ofițeri, pentru ca bolșevicii să-i martirizeze și să le confiște averile sau amenințându-i pe ofițeri cu pedepsirea familiilor să-i determine a lucra în folosul Sovietelor.

Concluziile și propunerile anchetei asupra marelui complot de spionaj descoperit la Chișinău între 1 iulie – 3 august 1925 sunt deosebit de importante pentru înțelegerea stării de spirit din Basarabia și amploarea organizării acțiunii subversive sovietice în această provincie. Se remarcă faptul că prin funcționarii, ofițerii și lucrătorii basarabeni se găsește cu ușurință materie de spionaj, pentru că este sufletește apropiat de ruși, dar și pentru că se află într-o stare materială deplorabilă. Bolșevicii prin spioni și agenții lor dispun de treceri peste Nistru în sufletul unui oraș, mișună în zona de frontieră și introduc chiar bande armate, neobservați și nesupărați de nimeni.

Serviciul sovietic de spionaj având oameni siguri, devotați și organizați în Basarabia, dispunând de treceri netulburate, avea posibilitatea de a-și permite ca recrutarea personalului de spionaj din această provincie să o facă cunoscând bine subiectele alese, pe care le pot trece dintr-o parte în alta a frontierei fără mari impedimente. „Capetele înfierbântate după raiul bolșevic pierd mintea, se consemnează în raport, iar bolșevicii profită, speculând necesitatea (dorința) acestora de a fi repatriați pentru a le cere să intre în cea mai odioasă meserie, care întotdeauna se termină tragic”.

Siguranța română era frapată de filiera prin care au trecut agenții acestei organizații de spionaj până să ajungă la Kiev, de centrul culegerii informațiilor pe frontul român-polon, de conducerea și regularitatea rutei. Toate faptele fiind o dovadă a organizării și dezvoltării Serviciului de Spionaj Sovietic. Ancheta considera alarmant faptul că printre spioni erau elemente care se pretindeau a fi monarhiste, care sub această mască vindeau România, țara care le-a oferit găzduire în urma revoluției ruse și a războiului civil.

Încheiem această publicație printr-o remarcă a raportului care mi s-a părut deosebit de importantă pentru captarea contextului și spiritului acelor timpuri: „Ca o probă de lipsă de credință și sentiment al basarabeanului față de țară este faptul că în complot găsim o mulțime de soldați de origine basarabeană. Simptomul trebuie să ne facă precauți și chiar să ne alarmeze, cu atât mai mult când înșiși ofițeri de origine basarabeană sunt trădători”.

Se recomanda, prin urmare, un control sever al activității soldaților și chiar ofițerilor basarabeni în unitățile în care se găsesc, urmărindu-i prin elemente devotate și cenzurându-le corespondența. Aceștia nu mai erau primiți în arme speciale, servicii importante de birou și stabilimente militare, etc., ci urmau să fie dați numai la servicii fără importanță și numai în arma infanteriei, presărați cu calcul, ca procent. Pe de altă parte, se sugera că doar printr-o propagandă bine condusă și convingere, paralel cu posibilitatea mijloacelor de existență, se puteau culege sentimentalii ruși și basarabeni din brațele speculante ale bolșevicilor.

Mulțumiri dnului Vadim Guzun pentru oferirea lucrării Complimente de la Tanti Haritina. Spionaj sovietic în România, 1924-1944 (Cluj-Napoca: Argonaut, 2018), folosită în elaborarea acestui articol.

Chiar dacă statisticile privind știința de carte arată foarte clar că Basarabia continua să rămână, în 1930, provincia cu cei mai mulţi analfabeţi din România (38,1% știutori de carte), schimbarea era evidentă comparativ cu situația de până la Unire, când știau carte abia 19,4% din totalul populației, iar printre români doar 10,5% dintre bărbați și 1,77% dintre femei. Astfel, în doar un deceniu, administrația românească reușea să dubleze cifra știutorilor de carte, lucru unic între toate regiunile României.

În mentalul colectiv basarabean, această operă de alfabetizare a intrat sub denumirea de „cele patru clase românești”, care în diferite circumstanțe istorice, au fost relatate basarabenilor de bunei și străbunei. Personal am crescut în aceste povestiri ale bunicii mele, Mărioara Rudico, născută în anul 1926 în Regatul României, care-și amintea în detaliu felul cum era organizată școala primară în satul de baștină. În cele ce urmează, vom aduce mai multă claritate asupra acestui fenomen produs în Basarabia interbelică, cu atât mai mult că românizarea și alfabetizarea, dincolo de aspectele tradiționale benefice, au lăsat mai multe stereotipuri și interpretări, de multe ori nu tocmai favorabile.

Potrivit prevederilor legii din 1924, școala primară cuprinde șapte clase divizată în două cicluri: de patru ani, care se numea primar, şi de trei ani supraprimar sau complementar. Astfel, durata învățământului primar a fost ridicată de la patru la șapte ani. Primele patru clase formau baza celorlalte grade de învățământ în care se predau elemente de cultură generală şi care includeau următoarele materii: instruirea religioasă şi morală; limba română (citirea, scrisul, exerciții gramaticale); aritmetica practică și noțiuni generale de geometrie; noțiuni de istorie a Românilor, de geografie şi drept civic; noțiuni de științe naturale şi fizice cu aplicații practice; noțiuni de igienă; desen, cânt, educație fizică; lucrul manual şi lucrări practice agricole (la sate) cu băieții și lucrul de mână și gospodărie cu fetele. Programul analitic al acestor patru clase va fi același pentru toate școlile.

Cheia de boltă a succesului românesc în alfabetizarea Basarabiei a fost, fără îndoială. principiul obligativității învățământului, reconfirmat şi de Legea învățământului primar din 26 iulie 1924. Articolul 27 din Lege prevedea că pentru primele absențe nemotivate pe o perioadă de 15 zile, se va încasa o amendă egală, pentru fiecare zi de absență, cu 1/4 din prețul zilei de muncă. Pentru absențe nemotivate, din a doua perioadă de 15 zile, amenda va fi egală cu 1/2 din prețul zilei de muncă, pentru a treia perioadă de 15 zile, amenda va constitui 3/4 din prețul zilei de muncă. Iar pentru absențe nemotivate, din a patra perioadă de 15 zile, se va aplica o amendă egală, pentru fiecare zi de absență, cu prețul unei zile de muncă.

Arhivele românești și cele de la Chișinău conțin foarte multe dosare care se referă la sancțiuni cu amenzi aplicate părinților ai căror copii nu frecventau regulat școala. Acestea reflectă în același timp numeroase plângeri din partea părinților către prefecturi, Ministerul Instrucțiunilor Publice (MIP) şi chiar către prim-ministru, care invocau motivul că amenzile erau exagerate şi rugau să fie scutiți sau să li se reducă penalitățile, pe motiv că erau invalizi de război, că aveau o stare materială precară, că erau văduve etc.

Implementarea Legii din 1924 a relevat o mare bătălie între vechi și nou, între modernitate și tradiționalism. Efectuând controale în comunele județene, revizoratele școlare au constatat în majoritatea cazurilor frecvența slabă a elevilor. La 9 iunie 1925, prefectul județului Lăpușna a expediat la București prim-ministrului Ion I. C. Brătianu, ministrului Instrucțiunii Publice, C. Angelescu, ministrului Basarabiei, I. Inculeț o telegramă în care informa: „Revizoratul școlar din județul Lăpușna obligă populația să plătească sute de mii de lei amenzi școlare. Percepții au de încasat patru sute mii de lei. Doar comuna Vorniceni are de plătit 106 mii de lei. Populația disperată de secetă este indignată de această lovitură ingrată a Revizoratului școlar, care, prin măsurile sale rău plasate, face ca lumea să fugă de școală” .

Mai mulți primari refuzau să semneze listele de amenzi propuse de diriginți și directori, nu participau la ședințele comitetului școlar etc. Primarul orașului Ismail, care era şi președinte al Comitetului școlar, după relatările Revizoratului școlar al județului Ismail, arăta „o vădită dușmănie școalei, lăsând-o în completă părăsire prin faptul că nu a dat ordin perceptorului comunal pentru încasarea amenzilor, din care cauză școlile se depopulează, iar învățătorii rămân neputincioși în fața acestei stări”.

În comuna Bubuieci, județul Lăpușna, primarul Ion Tricolici, fiind în același timp şi președinte al Comitetului școlar din această localitate, a refuzat să semneze listele de amenzi întocmite în conformitate cu legea obligativității școlare, „dând astfel dovadă de eschivare de la datoriile impuse de lege atât ca președinte al Comitetului școlar, cât şi ca primar”.

În unele comune, neînțelegerile între părinți şi administrația școlară s-au întețit atât de mult, încât s-a ajuns până la conflicte, chiar şi amenințări. În martie 1927, locuitorii comunei Căpriana, fiind amendați pentru netrimiterea copiilor la școală, „au tăiat via dlui Caracikovschi, directorul școalei, şi l-au amenințat pe președintele Comitetului școlar din acea comună că i-ar da foc casei”.

Dacă până în 1928 numărul de copii înscriși care frecventau școala primară era aproximativ de 90%, ulterior, în primii ani de criză, conform anchetelor cu caracter oficial, s-a constatat că ponderea acestora a scăzut până la 70%. Principala cauză a absenteismului școlar era incapacitatea țăranilor de a-şi asigura copiii cu haine în timpul iernii şi cu rechizite școlare. Legea învățământului primar din 1924 obliga părinții să procure copiilor cărțile şi materialul școlar necesar. Părinții săraci însă, în cazul constatării faptului de către Comitetul școlar, erau scutiți de această obligație şi toate cele necesare urmau să fie procurate de către Comitetul școlar.

Altă cauză care îi împiedica pe copiii de țărani să frecventeze regulat școala „decurgea din rolul de producător, mai ales primăvara, vara şi toamna, al acestora în cadrul familiei țărănești. În condițiile în care toți membrii familiei trebuiau să muncească pentru o bucată de pâine, participarea copiilor la școală nu putea fi decât redusă”.

Distanța mare de școală era încă o cauză care îi determina pe o bună parte dintre copii să nu frecventeze cursurile. În Basarabia, stăpânirea rusească nu a aplicat principiul obligativității învățământului, locuitorii erau mai puțin obișnuiți cu școala şi cu necesitatea ei. Astfel, numărul părinților ce nu-și trimiteau copiii la școală era atât de mare, „încât ar fi fost imposibil încasarea amenzilor fără tulburări”.

În urma demersurilor, plângerilor, apelurilor din partea mai multor locuitori, autoritățile publice şi cele școlare au fost nevoite să tempereze tonul în privința aplicării amenzilor. În aprilie 1928, locuitorii comunei Sărata Galbenă, județul Lăpușna, au înaintat o petiție prefectului, prin care au solicitat scutirea de amenzi școlare aplicate de către Comitetul școlar. Prefectul județului a cerut Revizoratului școlar să satisfacă această rugăminte, întrucât „numiții şi-au luat obligația față de noi de a-şi trimite în viitor copiii la școală”.

Autoritățile județene le cereau primarilor comunali, sătești şi învățătorilor să inițieze o campanie de explicare părinților despre necesitatea școlii, în cadrul căreia, prin metode de convingere, să-i determine să-şi trimită copiii la școală, pentru ca autoritățile școlare să nu fie nevoite să recurgă la amenzile prevăzute de lege. În comuna Sărata Veche, județul Bălți, în 1932, prefectura s-a adresat primarului cu rugămintea de a dispune să se facă cunoscut tuturor părinților amendați „că în cazul în care își trimit imediat copiii la școală, amenda va fi retrasă de la percepție”.

În 1937, Parlamentul României a efectuat modificări la Legea învățământului primar, în special la compartimentul amenzile școlare. În art. 26, alineatul 2, se stipula: „La 15 şi 30 zile ale fiecărei luni, directorul școlii înaintează perceptorului lista pentru încasarea amenzilor”. Valoarea amenzii pentru absențe nemotivate a fost ridicată de la 100 până la 300 de lei. Prevederile art. 29, alineatul 3, stabilesc faptul că amenzile care n-au fost încasate în termen de 30 de zile de la primirea listelor nu se mai pot urmări, iar perceptorul vinovat de această neglijență „era amendat cu o sumă egală cu aceea a amenzilor neîncasate”.

Prin aplicarea riguroasă a obligativității învățământului primar, precum şi prin creșterea numărului de cadre didactice şi a localurilor de şcoli, grație campaniei de construcții inițiată de MIP, numărul elevilor care frecventau școala a înregistrat o sporire considerabilă, ajungând la circa 85% pe țară dintre cei înscriși în primele patru clase primare în anul școlar 1936-1937 şi la circa 65% în cei trei ani ai cursului supraprimar. Conform datelor prezentate de Ion Nistor, în 1939, din cei înscriși la cursul elementar în Basarabia, frecventau 77,58%, cu aproape 8% mai puțin decât media pe țară şi la cursul superior, supraprimar – 56,20%, cu aproape 9% mai puțin decât pe țară. Prin acest salt în alfabetizare, statul român transforma profund Basarabiei, impregnându-i un puternic caracter românesc, pe care nici măcar regimul comunist sovietic nu va reuși să-l demonteze, în cei cincizeci de ani de dominație.

Mulțumiri Dnului Vasile Crețu pentru teza de doctorat „Evoluția învățământului primar și secundar în Basarabia în anii 1918-1940”, folosită pentru elaborarea articolului.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.