1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

După examinarea principalelor evenimente și perioade prin care a trecut Basarabia de la Revoluția rusă din februarie 1917 și până la votul de unire din 27martie/9 aprilie 1918, putem spune că mișcarea de renaștere națională, intercalată cu aspirațiile revoluționare ale basarabenilor, cu evoluțiile spectaculoase din cadrul imperiului, cu situația schimbătoare de pe front și din interiorul provinciei, toate ne-au demonstrat un traseu complicat și deloc rectiliniu al ideii de unitate românească. Pornită dintr-un sâmbure de luptă pentru drepturi și libertăți sociale și naționale, aspirația basarabenilor de desprindere de imperiu și revenire la România nu a fost nici pe departe consensuală sau predestinată. Din contra, născută din lupta pentru autonomie și independență, din dorința de autoafirmare ca entitate de sine stătătoare, această pornire de reîntregire a fost discutată între diferitele fracțiuni politice basarabene, camuflată de multe ori din dorința de a nu periclita mersul revoluției în Basarabia și viabilitatea instituțiilor obținute prin luptă, contestată atât în interior, de către minoritari, socialiști, bolșevici sau marii proprietari, cât și în exterior, de către Ucraina și puterea bolșevică.

Până la un anumit moment, chiar dacă visau unirea, atât Blocul Moldovenesc, care-și dorea cu sinceritate și fără condițiuni revenirea la România, cât și clasa politică de la Iași, ghidată de ideea reîntregirii spațiului românesc, înțelegeau complexitatea situației interne și internaționale pentru a-și ascunde declarațiile de unire. Uneori pentru că acest lucru speria și înstrăina mai multe categorii sociale din Basarabia, care-și vedeau viitorul alături de Rusia; alteori pentru a împăca diversele grupări rivale din Sfatul Țării; în unele situații pentru că Rusia era aliat și ținea pe teritoriul românesc și în Basarabia peste un milion de soldați, ulterior deveniți instrumente ale propagandei bolșevice care dorea anexarea Basarabiei; de multe ori din raționamente diplomatice, așa cum am văzut și în cazul declarațiilor lui Averescu, susținute și de regele Ferdinand, care au apărat independența RDM în contextul negocierilor cu Puterile Centrale de la începutul anului 1918.

Studiul documentar și memorialistic existent ne permite să conchidem că au existat doi factori determinanți în opera de realizare a unirii Basarabiei cu România. Primul este guvernul român și armata română, cel de-al doilea a fost Sfatul Țării și în mod special liderii săi, care au făcut legătura între partea română și restul provinciei, mai ales în ajunul votului istoric.

Ședința de votare a Unirii Basarabiei cu România a fost în același timp „cântecul de lebădă” al revoluției în Basarabia, ceea ce istoricul american Ch. Upson Clark, un bun cunoscător a realităților românești și a celor din Basarabia, a numit „ziua discursului de despărțire a Republicii Democratice Basarabene Moldovenești Independente”. Documentele timpului, mai ales procesele-verbale ale ședinței Sfatului Țării, dar și memoriile participanților, ne arată o înțelegere fatală a basarabenilor că proclamarea Unirii, dorită de unii și acceptată de alții, însemna sfârșitul unui vis - „sfârșitul revoluției” – copilul rebel care a dat naștere autonomiei și independenței Republicii Moldovenești. Însemna apusul unei speranțe de a crea în Basarabia o societate bazată pe dreptate socială și națională, pe cele mai largi transformări politice și democratice, pe ideile de libertate, care în statul român nu apăreau încă atât de clare.

Discursurile mai multor lideri basarabeni în ședința din 27 martie/9 aprilie 1918, de la minoritarii contestatari la „rezervatul” I. Inculeț și chiar la unioniști, ne arată un atașament profund și nostalgic al elitei basarabene față de revoluție și Republică, fapt care se va regăsi și în formularea Declarației de Unire, despre care vom vorbi în articolul următor.

Constantin Stere, spre exemplu, în cuvântarea sa înflăcărată, susținea că „noi suntem aduși aici prin acel proces elementar istoric, care distruge temeliile cetăților și Bastiliilor. Revoluția a adus la aceasta nu numai pe ruși, ci și pe întreg poporul românesc...Acum sunteți chemați de istorie să duceți această flacără dincolo (de Prut – n.a.) ca să-i luminați tot așa pe frații voștri”. Un alt artizan al Unirii, Ion Buzdugan, susținea la rândul său că „în baza principiului proclamat de revoluție, de autodeterminare a popoarelor, astăzi noi suntem chemați să înfăptuim cel mai revoluționar act în istoria poporului nostru, mult încercat în suferințe – să votăm unirea Basarabiei cu România”. Sintetizând aceste trăiri, istoricul Ion Țurcanu vede în Basarabia acelui moment un amestec dintre însuflețire și nostalgie pentru idealurile revoluției cu resemnare, speranță și așteptări de la binefacerile Unirii.

La 30 martie o delegație a Sfatului Țării, condusă de I. Inculeț, P. Halippa și C. Stere, se va deplasa la Iași pentru a înmâna regelui Ferdinand I Actul Unirii Basarabiei cu Regatul României, eveniment sărbătorit cu mare solemnitate în capitala de atunci a statului. Actul Unirii a fost promulgat prin decretul regal din 9/22 aprilie, dar acesta nu cuprinde conținutul integral al Declarației de Unire adoptată la Chișinău, ci doar menționa decizia de reîntregire și sublinia caracterul provizoriu al autonomiei basarabene.

Din acest moment, Basarabia pornea pe un nou făgaș istoric. Sacrificând ideea de statalitate și trai de sine stătător, moldovenii pentru a doua oară în istorie, după Mica Unire de la 1859, în zile de grea cumpănă pentru neam, au redat speranța realizării unității românești plenare, care va deveni fapt împlinit la sfârșitul anului 1918. Acest lucru va fi recunoscut și de regele Ferdinand I, care în momentul acceptării Actului de Unire din partea reprezentanților basarabeni a declarat „...v-ați alipit în timpuri grele pentru țara mumă ca un copil tânăr, însă cu inimă adevărat românească. Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis, care niciodată nu se va șterge”.

Actul Unirii, pe care adversarii lui nu l-au putut explica și încă continuă să-l conteste, recurgând la denaturări ale sensului evenimentelor și văzând în tot mersul și dezvoltarea lor numai „ascuțișul baionetei române”, cercetat în mod obiectiv, apare acum, după o sută de ani, ca un act al înțelepciunii istorice, fără de care Basarabia și România n-ar mai fi fost ceea ce sunt astăzi.

Potrivit surselor socialiste, dar și ale instituțiilor românești, la demonstrațiile militarilor ruși revoluționari din porturile dunărene – ruse și române –, care au avut loc în primăvara și vara anului 1917, au participat și marinari, și muncitori români. Treptat, un curent contestatar s-a conturat și între românii care au intrat în legătură cu organizațiile revoluționare ruse din Delta Dunării. În paralel, numărul marinarilor români dezertori a crescut. Spre sfârșitul anului 1917, doar la Chilia Veche erau înregistrați 132 de marinari dezertori. Toate acestea au determinat comandamentul marinei române să ia măsuri pentru a preîntâmpina dezertările propriilor efective și influența revoluționarilor ruși: reducerea contactelor cu populația din zonă, înăsprirea (prin curtea marțială a) pedepselor pentru insubordonare.

Un comitet revoluționar, aflat în legătură cu Comitetul social-democrat de la Odesa, s-a format în ianuarie 1918 la Chilia Nouă. El era condus de Gheorghe Stroici, lucrător la Arsenalul marinei, după unele surse, marinar, după altele. Noua structură revoluționară a redactat și răspândit diverse manifeste contra „regelui” și „oligarhiei” române, pronunțându-se în favoarea proclamării republicii. La începutul lunii ianuarie 1918 a avut loc la Chilia Nouă o întrunire la care au participat și delegați ai Comitetului social-democrat român de la Odesa. Cu acel prilej s-a adoptat o moțiune în care solicitările principale priveau: constituirea „Republicii Românești, detronarea regelui, desființarea clasei boierilor”. Manifeste revoluționare au fost difuzate în portul Chilia Nouă și pe navele staționate acolo.

Acțiuni de preluare („confiscare”) de către răsculați a navelor românești din Chilia Nouă au avut loc în ziua de 13/26 ianuarie 1918. Pavilioane roșii au fost ridicate la catargele tuturor navelor românești, ofițerii au fost îndepărtați. Unele nave au plecat din Chilia Nouă spre Ismail și Vâlcov, unde i-au îndemnat pe marinarii de pe alte nave să se revolte și ei. Au fost preluate vasele Navigației Fluviale Române și ale Serviciului Hidrotehnic aflate la Chilia Nouă, Ismail și Vâlcov. De asemenea, au fost ocupate unele localități din Delta Dunării. Ofițerii de pe diferite nave de pasageri și transport din Chilia Nouă au fost arestați în ziua de 14/27 ianuarie 1918. Mai mult, răsculații au înființat un tribunal revoluționar care a condamnat la moarte, în contumacie, mai mulți ofițeri. Încercarea de revoltă a unui grup de marinari de pe crucișătorul „Elisabeta”, care avea baza temporară la Sulina, a eșuat, iar cei în cauză au fugit la Odesa.

Autoritățile române au reacționat prin trimiterea spre Chilia Nouă și Ismail a unor trupe din Armata de uscat, implicate în același timp în lupte contra trupelor ruse bolșevizate. Confruntări între trupele române și forțele bolșevice ruso-române s-au înregistrat în special la Vâlcov. Unele dintre vasele românești preluate de comitetele revoluționare au participat la luptele duse de trupele ruse bolșevice contra trupelor române în Deltă și sudul Basarabiei. Pregătirile și răscoalele din unități ale marinei române, în ianuarie 1918, au eșuat pe teritoriul controlat de guvernul de la Iași. Alte mișcări se derulau însă dincolo de Nistru.

Diverși socialiști români se găseau la începutul anului 1918 la Odesa. Unii dintre ei – între care Vasile Popovici, Gheorghe Stroici, I. Dicescu Dic – au sosit la Chișinău, la 4/17 ianuarie 1918, ca parte a unui plan de preluare a puterii de către bolșevici în regiune. Întreaga acțiune avea să eșueze în condițiile intervenției în Basarabia a trupelor române.

Un manifest din 16/25 ianuarie 1918 adresat „poporului român” era semnat de Cristian Racovski, care se pretindea „delegat al Comitetului Executiv al Social Democrației Române”, și Mihail Gheorghiu Bujor, la rândul lui autodeclarat membru al „Partidului Social-Democrat Revoluționar”. Retorica adoptată în acest manifest reliefa bolșevizarea grupului social-democat român din Rusia.

Nave și echipaje românești se găseau la începutul anului 1918 în mai multe porturi rusești la Marea Neagră, în special la Odesa, Sevastopol, Kerson și Novorossiisk. Mai multe echipaje românești s-au bolșevizat, mai ales după sosirea marinarilor și muncitorilor care participaseră la răscoala de la Chilia Nouă, apoi la luptele de la Vâlcov și la încercarea de revoltă de la Sulina. Comitetul revoluționar român de la Odesa a preluat, la 14/27 ianuarie 1918, nava „Durostor”, unde locuiau parlamentarii români refugiați la Odesa. În aceeași zi, bolșevicii ruși au declanșat luptele pentru preluarea controlului asupra Odesei.

După modelul bolșevicilor ruși, Comitetul de acțiune social-democrat român s-a transformat, în ianuarie 1918, în Centrul revoluționar român de la Odesa. Liderii acestei structuri, amintiți în diferite relatări, erau Cristian Racovski, Mihail Gheorghiu Bujor, Alexandru Nicolau, Vasile Popovici ș.a. De asemenea, la 7/20 ianuarie 1918 s-a constituit și un Comitet militar revoluționar român, din care făceau parte: Mihail Gh. Bujor (președinte), Vasile Popovici (comisar al batalionului), I. Dicescu Dic (secretar responsabil), Alter Zalic (al doilea secretar și comisar pentru aprovizionare), Alexandru Nicolau; după întoarcerea de la Petrograd s-ar fi alăturat și Racovski. Comitetul militar revoluționar român s-a instalat în fostul sediu al Consulatului român de la Odesa, după ce consulul român fusese alungat. La 9/22 ianuarie 1918, Comitetul militar a organizat la Odesa un miting, la care ar fi participat câteva mii de români (muncitori, soldați și marinari), aflați în acel moment în oraș. Ideile vehiculate de inițiatori priveau schimbarea situației politice și sociale din România, înlăturarea monarhiei, lupta contra trupelor române care tocmai intrau în Basarabia.

Comitetul militar a lansat la 12/25 ianuarie 1918 un manifest în care susținea constituirea unor unități militare revoluționare românești, ulterior cunoscute sub numele de „batalioane revoluționare” sau „gărzi roșii” românești. Potrivit unor surse, era vorba de punerea în aplicare a unei decizii luate de bolșevicii români la sfârșitul lunii decembrie 1917.

În scurt timp s-a constituit la Odesa un batalion revoluționar român de infanterie. În ianuarie 1918, în batalionul revoluționar român existau deja trei companii: compania I-a era condusă de H. Cogan, compania a II-a de Munteanu, iar compania a III-a (formată mai ales din dobrogeni) era condusă de Buzino. Datele privind efectivele acestui batalion variază în funcție de surse și perioadă. Dintr-o relatare de la începutul anilor ’30, făcută de Dicescu Dic, aflăm că la un moment dat s-a ajuns ca din Batalionul revoluționar român de infanterie să facă parte 605 oameni. În total, prin acest batalion au trecut 1.082 de oameni, organizați în patru companii sau 14 plutoane.

Batalionul revoluționar român de infanterie a fost instalat la Odesa într-o fostă școală militară. Membrii Batalionului proveneau dintre soldați, marinari și muncitori din uzine și din port. Cei din urmă nu purtau uniforme. Pentru a se distinge de ruși, românii purtau o banderolă albă.

Deși Batalionul revoluționar de infanterie a primit de la Statul major bolșevic din Odesa echipament, armament și alimente, în ansamblu oamenii erau slab înarmați, doar cu puști și câteva mitraliere. Nivelul de instruire era precar. De altfel, în prima lună de existență a Batalionului de infanterie nici nu s-a făcut instrucție.

La început, Batalionul revoluționar i-a urmărit pe deputații și senatorii români aflați la Odesa. Unii dintre aceștia au și fost arestați. De asemenea, au fost confiscate alimentele, echipamentul și armamentul pe care autoritățile române le aveau la Odesa.

Comitetul militar a decis și organizarea unui Batalion revoluționar român de marină, care avea în frunte un comitet de conducere în care intrau marinari. Conducerea acestei unități este incertă, sursele memorialistice indicându-l ca „președinte” fie pe Dragomir Spiridon, fie pe Gheorghe Stroici. Efectivele batalionului de marină ar fi ajuns la 200-300 de oameni.

Marinarii români bolșevizați au preluat în februarie 1918 controlul asupra vaselor românești de la Odesa, Sevastopol, Novorossiisk, Kerson și din alte porturi. Era vorba de navele „Împăratul Traian”, „Regele Carol”, „Durostor”, „Dacia”, „Iași”, „Bucegi”, „Carpați”, „Principesa Maria” etc., care din vase comerciale fuseseră transformate în parte în crucișătoare auxiliare în 1917. Numele vaselor preluate au fost schimbate, simbolistica revoluționară fiind evidentă. Spre exemplu, „România” a devenit „Republica Română”, „Împăratul Traian” s-a transformat în „Revoluția Socială”, „Regele Carol” în „Ion Roată”, „Dacia” în „1907”, „Principesa Maria” în „Dezrobirea” (sau „Emanciparea”, potrivit altor surse) ș.a.m.d. Ofițerii de pe vase au fost arestați, apoi eliberați, în schimbul unei adeziuni scrise la cauza revoluționară. Au existat marinari români care nu au răspuns chemărilor venite de la maximaliști, ba chiar s-au opus, ceea ce i-a expus represaliilor. Potrivit unor date, la Feodosia ar fi fost executați, în ianuarie-februarie 1918, nu mai puțin de 14 marinari români considerați „contrarevoluționari”.