Linkuri accesibilitate

Gordana Knezevic

Odată, când aștepta în fața închisorii să-și viziteze tatăl, Aleksa Djilas a intrat în vorbă cu un băiețel rom care aștepta și el să-și vadă tatăl. Și care nu putea înțelege că tatăl lui Djilas era la închisoare pentru o carte. „A furat-o?” a întrebat el, pentru că nu putea înțelege că cineva ar face închisoare pentru că a scris o carte.

Dar asta era crima comisă de Milovan Djilas. Cartea „Noua clasă” a devenit un clasic al literaturii disidente din timpul Războiului Rece, dar autorului avea să-i provoace și mai multe probleme.

Probleme care începuseră deja în 1953, anul în care s-a născut Aleksa Djilas. Milovan Djilas era pe punctul de a pierde poziția de colaborator apropiat al președintelui iugoslav Jopis Broz Tito, pentru a deveni primul și cel mai cunoscut critic al regimului comunist.

Când Aleksa a împlinit 9 ani, Djilas a fost condamnat din nou. Aleksa a publicat acum o carte „Milovan Djilas: Scrisori din închisoare” în care povestește despre acei ani prin scrisorile tatătului său, prin cele scrise de mama sa către soțul încarcerat și prin propriile scrisori pe care i le-a scris tatălui.

A primit prima scrisoare din închisoare la 4 ani, ultima i-a venit când avea 14.

Într-un recent interviu cu săptămânalul din Belgrad „NIN”, Alexa explică: „... pentru mine era nevinovat... un erou. Copii înțeleg foarte bine situații complicate, dacă nu se amestecă și adulții”.

Cu președintele Josip Broz Tito (dr.) la Zagreb, în noiembrie 1952
Cu președintele Josip Broz Tito (dr.) la Zagreb, în noiembrie 1952

Milovan Djilas a fost unul din liderii rezistenței în timul ocupației naziste din al Doilea Război Mondial și a devenit un apropiat al lui Tito, deși aveau păreri foarte diferite. După război, era considerat cea mai influentă personalitate din noua conducere, după Tito.

Era în culmea gloriei când a publicat primele articole în oficiosul partidului „Borba”, în care critica corupția din conducerea partidului comunist. Ca reacție, a fost dat afară din toate funcțiile, iar el a decis să iasă din partidul comunist. În 1955 a fost acuzat de „propagandă ostilă regimului” pentru un interviu pe care l-a dat cotidianului american „The New York Times”. A fost perioada când a început să scrie „Noua clasă”, prina analiză critică a sistemului comunist, făcută de un membru al elitei acestui sistem.

La începutul anilor 1950, familia mea locuia la Belgrad, iar mama își aducea bine aminte de Djilas pentru că era singurul înalt oficial care se mai plimba, pe jos, pe străzile orașului, cu mâinile invariabil înfundate în buzunarele scurtei de piele. Il admira și pentru articolele din „Borba” și mai erau mulți ca ea.

În decembrie 1956, Djilas a fost condamnat prima dată pentru „propagandă ostilă” și a fost trimis la închisoarea din Sremska Mitrovica, aceeași în care fusese încarcerat și înainte de război pentru că organizase manifestații împotriva monarhiei.

În închisoare a învățat rusa, a doua oară când a fost condamnat la închisoare, a învățat engleza. A reușit să scoată manuscrisul cărții din închisoare iar „Noua clasă” a fost publicată în strănătate în 1957, devenid un mare succes. În Iugoslavia, volumul a fost publicat prima dată în 1988.

Dar publicarea i-a adus o nouă condamnare de șapte ani. A urmat „Convorbiri cu Stalin”, volumul de amintiri în care afirma că „Stalin a fost cel mai mare criminal din istorie”. La pedeapsa orginală, i s-au mai adăugat cinci ani.

(...) A fost eliberat în 1966. A plecat imediat în Marea Britanie, de acolo în Statele Unite și Australia, dar ultimii ani de viață și i-a petrecut la Belgrad, unde a continuat să scrie.

Înainte de a muri, în 1995, l-a făcut pe fiul său Aleksa să promită că nu va scrie nimic despre viața lor. Promisiunea pe care Aleksa s-a decis totuși să o încalce. „Nu mai era nimeni care să cunoască circumstanțele întîmplărilor menționate în corespondență, care să cunoască persoanele pomenite acolo. Eram singurul care putea explica totul în notele de subsol, în scrisori nu am schimbat un cuvânt”, a mai declarat Aleksa.

Scrisorile dezvăluie un om care a crezut cu tărie că poate schimba sistemul dinăuntru, că-l poate democratiza. Cu timpul, Djilas a devenit un critic acerb al patidului unic, al sistemului totalitar și un avocat al drepturilor omului. Viața lui Djilas este esența dramelor secolului '20 în Balcani și nu numai.

În 29 septembrie 1991, contra-amiralul Vladimir Barovicii a primit ordinul de la superiorii săi din armata iugoslavă să bombardeze coasta croată.

Un ordin pe care nu-l putea urma, dar nici nu-l putea ignora. Cu puțin timp înainte, în timp ce negocia retragerea armatei din portul Pula, spunea:

„Cât eu am comanda, nimic nu va fi distrus, iar dacă ceva se va fi distruge în Pula sau Istria, atunci nu va fi sub comanda mea”.

Când a venit ordinul, Barovici s-a ținut de cuvânt. Nu a bombardat coasta croată. Dar s-a sinucis.

Astăzi în fosta Iugoslavie, orice copil știe cine e Radovan Karadjici, criminal de război condamnat pentru genocid, dar aproape nimeni nu-și mai amintește de amiralul Barovicii.

La Pale, un cămin studențesc poartă numele lui Karadzic. Dar nici o stradă, nici un parc în fosta Iugolavie nu amintește de Vladimir Barovicii.

Dup ce s-a sinucis, moartea lui Barovici a fost aproape ignorată de presă. Lucrurile rămân neschimbate după un sfert de secol.

Barovici este muntenegrin, și o organizație neguvernamentală de la Podgorița i-a cerut președintelui Filip Vujanovici să-l decoreze post-morten. Nici o reacție.

Un alt general care prin actele sale a reușit să salveze onoarea unei națiuni este generalul Jovan Divjak. Etnic sârb, Divjak era colonel în armata iugoslavă în aprilie 1992 când a izbucnit războiul din Bosnia. Armata iugoslavă și milițiilor sârbilor bosniaci se pregăteau să înceapă asediul asupra capitalei Sarajevo iar Divjak a ales să nu participe. S-a alăturat celor care apărau orașul, în acel moment o opțiune nebunească pentru că toată lumea era convinsă că orașul o să cadă în scurt timp.

Sarajevo nu a căzut, Divjak a supraviețuit. În timpul celor trei ani și jumătate ai asediului, Divjak a devenit comandantul adjunct al armatei bosniace.

În Serbia a fost declarat trădător iar împotriva lui a fost emis un mandat internațional de arest, în baza căruia a și fost reținut în 2011 la Viena. După numai cîteva zile a fost eliberat.

Astăzi, Divjak conduce la Sarajevo o organizație neguvernamentală care oferă burse copiilor bosniaci rămași orfani de tată după război. Și nu este exagerat să spun că sârbii mai pot trăi o viață demnă la Sarajevo datorită lui Divjak. Oare cât le va lua conaționalilor mei sârbi să accepte că de admirat sunt oameni precum generalul Divjak, și nu criminali de război precum generalul Mladic, cele care a condus asediul de la Sarajevo și care până în 2011 s-a putut ascunde în Serbia. Unde Divjak nu poate merge nici astăzi.

Cât a stat în închisoare în Austria și după aceea în arest la domiciliu, Divjak a ținut un jurnal pentru Europa Liberă. Între altele a scris: „Balcanii noștrii sunt un loc întristător și năpăstuit. Locul unde se confruntă lumi diferite, câmpul de bătălie al mailor puteri, un loc mereu ocupat și iar eliberat. Un loc întristător , pentru că locuitorii lui se lasă mereu manipulați de cei aflați la putere”.

Balacanii sunt un loc întristător și năpăstuit și pentru că locuitorii lor nu par capabili să-și recunoască adevărații eroi.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG