Gordana Knezevic

Un extras din comentariul ziaristei Gordana Knezevic:

„Drum bun Europa, nu ne aștepta” - cânta faimosul interpret sârb Djordje Balasevic la începutul anilor 90, când fosta Iugoslavie se afunda cu fiecare zi mai mult în războaie. Este o confesiune simplă și cinstită, într-un cântec cu titlul „Noi suntem de vină” – care spune numai că sârbii care tac sunt și ei vinovați de crimele comise de Slobodan Milosevic în țările vecine. [...]

Iar refrenul vorbește despre un vis pe cale de a se destrăma, visul că fosta Iugoslavie făcea parte din Europa și mai are un viitor în Uniunea Europeană. [...]

Am fost recent la Bruxelles, imediat după atentatele teroriste, și mi-am reamintit de cântecul lui Balasevic. Este greu să înțelegi toate prescurtările cu care operează Uniunea Europeană, diversele centre de putere și luptele interne care se duc între ale, este greu să-ți găsești drumul prin toate birourile - repede te simți nu numai dezorientat, dar și străin de această „contrucție”.

Două zile am ascultat argumentele pentru, dar mai ales împotriva continuării extiderii Uniunii Europene, și am ajuns la concluzia că și astăzi Balasevic are dreptate. Uniunea Europeană rămâne un vis îndepărtat pentru Balcanii de vest. De data aceasta, însă, nu războaiele împiedică integrarea europeană, ci suspiciunile și neîncrederea, schimbările prea frecvente de direcție politică și „cântecul de sirenă” al Moscovei - o Rusie mult mai ofensivă pe scena internațională și cu un discurs pronunțat anti-occidental. [...]

Scade entuziasmul UE pentru continuare extinderii, pe fundalul crizei financiare, a crizei refugiaților și a profundelor diviziuni între vechii și noii membri. Dar scade și entuziasmul sârbilor, pe măsură ce propaganda Rusiei împotriva integrării euro-atlantice devine mai eficientă. Este o propagandă directă și lipsită de sofisticare, care folosește, însă, toate mijlocele noilor medii. Și funcționează.

Unui prieten i s-a oferit să lucreze la postul de radio rusesc „Sputnik” de la Belgrad. L-au sigurat că se va bucura de toată liberatea editorială, că va putea scrie despre orice. Atâta timp cât va respecta o regulă de bază: ridică-l în slăvi pe Putin și critică Uniunea Europeană, ori de câte ori se ivește ocazia. Simplu și brutal, dar eficient.

Potrivit celor mai recente sondaje de opinie făcute la Belgrad, numai 11% din sârbi sprijină integrarea euro-atlantică a țării, 55% sunt de părere că Serbia trebuie să rămână aliata Rusiei.

Uniunea Europeană a deschis oficial negocierile de aderare cu Serbia în ianuarie 2014, dar de atunci nu s-a mai făcut nimic: nu se negociază nici unul din cele 35 de capitole din aquis-ul comunitar, nu s-a stabilit nici un plan de acțiune. [...]

În aceste condiții, este greu de prevăzut unde merge trenul european sau dacă Serbia și restul Balcanilor de vest vor mai prinde acest tren.

*Ziarista Gordana Knezevic semnează blogul „Balcani fără frontiere” la Radio Europa Liberă. Una din cele mai cunoscute jurnaliste ale cotidianului de la Sarajevo „Oslobodjenje”, Gordana Knezevic a condus între 2008-2016 redacția sud-slavică a Europei Libere.

Fostul lider al sârbilor bosniaci, Radovan Karadžić (70 de ani) a fost condamnat, joi 24 martie, la 40 de ani închisoare. Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie l-a găsit vinovat de 10 din cele 11 capete de acuzare, inclusiv genocid și crime împotriva umanității comise în cursul războiului bosniac din anii 1992-95.

Verdictul este comentat de jurnalista Gordana Knezevic, din redacția Sud-slavică a Europei Libere, fostă ziaristă la cotidianul din Sarajevo „Oslobodjenje”, singurul care a continuat să apară pe toată perioada războiului.

Ultima dată l-am văzut pe Radovan Karadžić în persoană la Londra, la o conferință de pace în august 1992. Eram ziaristă la cotidianul bosniac „Oslobodjenje” iar conferința era organizată de Uniunea Europeană, în încercarea de a opri un război care nu izbucnise în plină forță.

Când m-am întors la Sarajevo, am înțeles ce se juca. Sârbii negociau pacea, cu o mână, iar cu cealaltă, continuau războiul. La Sarajevo nu era electricitate, telefoanele nu mergeau așa că la Londra, nimeni nu știa cât fusese deja distrus în oraș.

Plecasem o săptămână din zona de război și m-am întors în alt oraș.

Renumita bibliotecă din Sarajevo, construită în stil pseudo-maur, fusese incendiată, iar peste 700 de manuscrise distruse. Sediul ziarului meu ­- două turnuri frumoase de sticlă de la începutul anilor 1980 - era în ruine după o săptămână de bombardamente.

Colegii de la „Oslobodjenje” erau sârbi, croați, musulmani, evrei. Niciodată, în trecut, nu știusem ce erau si ce religie aveau, un lucru care s-a schimbat repede.

„Oslobodjenje” devenise ținta lui Karadžić pentru că redacția noastră ca și restul Bosniei era multietnică. Iar în viziunea lui Karadžić simbolurile acestei lumi nu-și aveau locul.

Nu a ajutat la nimic că sus, pe clădire, numele ziarului era scris mare în litere chirilice și latine. Inscripția a fost prima lovită de obuze.

Sarajevo sub asediu, ianuarie 1995

​În ochii lui Karadžić „vina” noastră era că nu vroiam să ne dezbinăm, să renunțăm la o viață comună si că insistam să publicam toți un ziar, indiferent de etnie sau religie.

Deodată, copii mei au devenit descendenți dintr-o „căsătorie mixtă” (soțul meu este croat). Iar băiatului meu cel mai mare, care avea atunci 13 ani, i-a spus îngrozit fratelui mai mic „Tu ști că mama este sârboaică?”.

Copii mei crescuseră ca iugoslavi si nu-i interesa ce origine etnică au ceilalți. Nici măcar ce origine etnică au părinții. Erau mult mai preocupați să joace Monopoly sau Risk. Dar îl vedeau pe Karadžić la televizor seară de seară și nu vroiau ca mama lor sa aibe aceeași origine cu acest propagator al dezbinării violente.

Sârbii erau cei care le distrugeau orașul.

Aproape 1.500 de zile de bombardamente constante au costat nu numai 14 mii de vieți, dar au distrus și țesătura multietnică a orașului.

„Marea strategie” a lui Karadžić era epurarea etnică, așa că sârbilor li s-a ordonat să se grupeze în Republica Sârbska, croații au fost trimiși în vestul Herțegovinei, iar centrul țării a rămas pentru musulmani.

Eu am avut noroc. Am reușit să-i scot din oraș pe doi din cei trei copii ai mei, cu ajutorul unui jurnalist de la AFP, înainte ca blocada orașului să devină de nestrăpuns (cel mai mic copil a rămas la Sarajevo cu mine și cu soțul meu).

Între timp, biblioteca din Sarajevo a fost reconstruită cu ajutoare internaționale, sediul ziarului meu „Oslobodjenje” a fost cumpărat de un bogătaș local și refăcut. Mare parte din Sarajevo este între timp renovată, străzile refăcute, podurile reamenajate. Orașul însă nu și-a mai regăsit acel minunat spirit multietnic.

Dacă eu l-aș fi judecat pe Karadžić, l-aș fi condamnat la închisoare pe viață pentru crima de a fi ucis un oraș.