Leonid Litra

Sfârşitul sesiunii parlamentare mi-a trezit interesul să scriu despre activitatea parlamentului, activitate care mă deranjează de mai mult timp. Acum cîţiva ani în urmă, în 2011-2012, împreună cu colegii de la IDIS Viitorul am monitorizat activitatea parlamentului. Deşi atunci am observat un trend alarmant în ceea ce priveşte diminuarea rolului parlamentului, am crezut că rezolvarea problemelor interne în cadrul alianţei de guvernare şi depăşirea impasului legat de alegerea preşedintelui va dinamiza procesul legislativ. Între timp, totul este şi mai rău.

Parlamentul a devenit una din instituţiile care se bucură de cea mai mică încredere din partea cetăţenilor. Dacă în 2004 aproape 42% din populaţie avea încredere în parlament, atunci în 2015 doar 11% mai au încredere, mai jos fiind doar partidele politice, care iau ceva mai mult de 10%. Respectiv, încrederea în parlament a scăzut de 4 ori iar oamenii nu mai văd Parlamentul ca o instituţie care să le reprezinte interesele. Aspectul care dezamăgeşte cel mai mult este că Parlamentul a pierdut încrederea cetăţenilor anume după ce la guvernare a venit Alianţa pentru Integrare Europeană - în Decembrie 2009 Parlamentul se bucura de încrederea a 41% din populaţie. Parlamentul RM nu a devenit altceva decât un cimitir al speranţelor schimbării şi democraţiei în Moldova.

Legislativul a jucat un rol cu adevărat remarcabil în perioada de după suveranitate şi independenţă, transformându-se treptat într-o instituţie care doar participă la competiţia politică dintre diferite ramuri ale puterii. Venirea Alianţei pentru Integrare Europeană la putere în 2009 nu a reuşit să repună Parlamentul în valoare. Dimpotrivă, excesul de putere aflat în mânile preşedintelui până în 2009 a trecut parţial la guvern, iar treptat Parlamentul a devenit o platformă pentru apărarea intereselor de partid, şi în special a celor de grup. Astăzi avem un parlament care din păcate nu mă reprezintă şi cred că mulţi se simt în aceiaşi postură.

Faptul că în ultimii ani mai multe guverne şi-au asumat răspunderea în faţa parlamentului este un indiciu că Parlamentul nu prea contează, chiar dacă în anumite cazuri prin asumarea răspunderii au fost adoptate şi unele legi care erau necesare. Totuşi, pentru mine, momentul în care Parlamentul a încetat să mai existe la modul serios a fost atunci cînd bugetul ţării a fost adoptat prin asumarea răspunderii de către guvern. Nu m-a frapat faptul că una din cele mai importante legi n-a fost dezbătută în parlament, ceea ce m-a impresionat a fost faptul că însuşi cei din parlament au cerut guvernului să-şi asume răspunderea privind legea bugetului de stat. Fiţi siguri, cei care cunosc - ştiu despre ce vorbesc. În rest, există cîţiva deputaţi care îşi fac munca onest în parlament, dar o rândunică nu face primăvară.

Aşa cum lucrează Parlamentul, aşa lucrează şi multe instituţii în ţară. Ministere pline de reprezentanţi ai unor grupuri financiare şi de interes care n-au nimic în comun cu profilul ministerului. Puţine dintre ministere, unde atît ministrul, cât şi angajaţii merg într-un pas. Unul dintre aceste ministere este cel de externe, care încă îmi trezeşte simpatia şi respectul. De fapt, faţă de acest minister am şi o datorie - o expresie care a fost înţeleasă greşit. În primul meu blog m-am întrebat dacă nu cumva Moldova a primit prea devreme regimul liberalizat de vize având în vedere corupţia la scară largă care înflorește la cele mai înalte nivele. După ce am regândit acesta întrebare, pot spune sigur că ramân pe aceiași poziție - MAEIE şi-a îndeplinit obligaţiile, uneori chiar şi în locul altor ministere. Însă întrebarea mea rămâne în vigoare, pentru că ea nu o viza pe doamna Gherman și echipa ei, care şi-a îndeplinit obligaţiile întocmai, dar acei politicieni, care sunt în parlament (unii deja în afară parlamentului) şi care acţionează împotriva interesului Moldovei și al cetățenilor. Vorba unui prieten: oare ne au de proşti? Răspunsul este ferm: fiţi siguri că da.

Despre Transnistria auzim mai des. Auzim de obicei în contextul războiului dintre Rusia şi Ucraina. Război care erodează echilibrul existent în regiune, inclusiv cel legat de regiunea transnistreană. Interesul Moldovei, dar şi al altor actori, în special Ucraina, a venit din păcate doar atunci cînd a apărut un risc de escaladare a acestui conflict şi un potenţial risc pentru Ucraina. Totuşi, bine că măcar acum atenţia comunităţii internaţionale se îndreaptă spre această regiune.

Trei ştiri mari am auzit în ultimul timp despre Transnistria. Cea mai recentă se referă la situaţia economică dezastruoasă din regiune şi datoria de 400 de milioane de lei la achitarea pensiilor şi salariilor. Celelalte două, mai vechi, se referă la pacificatorii din stînga Nistrului. Mai exact la anularea de către Ucraina a acordului care permitea tranzitarea pe teritoriul său a echipamentului militar şi a bunurilor pentru trupele de pacificatori şi GOVR, dar şi ştirea despre decizia CEDO de condamnare a Rusiei în cazul omorului lui Vadim Pisari de către un pacificator rus. Mă voi referi la acele evenimente care se întîmplă în jurul contingentului de pacificatori.

Deja cîţiva ani la rînd, Moldova, alături de UE (Germania), Ucraina şi SUA sprijină transformarea contingentului de pacificatori din stînga Nistrului într-o misiune civilă de menţinere a păcii cu mandat internaţional. Cei care se împotrivesc sunt Rusia şi administraţia de la Tiraspol, pe motiv că prezenţa pacificatorilor ruşi este garanţia păcii în regiune. Decizia CEDO vine ca o gură de aer pentru menţinerea pe agendă a subiectului transformării misiunii de pacificatori asupra căruia insistă Moldova, chiar dacă nu este cel mai potrivit moment pe fundalul conflictului din Ucraina.

După decizia CEDO, misiunea de pacificare s-a discreditat definitiv. Chiar şi pînă la condamnarea CEDO existau multe argumente legate de această misiune. În primul rînd, actuala misiune nu corespunde standardelor internaţionale. În toate misiunile internaţionale, părţile în conflict nu participă în misiunea de pacificare. Iar dacă participă, aşa cum este în cazul nostru, atunci această misiune nu mai poate fi considerată imparţială. Mai mult că atît, o misiune de pacificare fără un mandat clar care să conţină sarcinile misiunii, durata de staţionare, dar şi indicatorii care definesc succesul misiunii este inacceptabilă în secolul XXI. Moscova şi Tiraspolul spune că misiunea este un adevărat succes, însă conform standardelor şi practicilor ONU, dacă misiunea de pacificare este considerată un succes, atunci această trebuie să înceteze pentru că şi-a atins scopul. Totuşi, cea mai mare problemă a misiuni de pacificare din stînga Nistrului, care deranjează Moldova şi comunitatea internaţională, este faptul că misiunea s-a transformat dintr-o misiune de peacekeeping (menţinere a păcii) în una de state-building (construcţie a statului), care ajută regiunii Transnistrene să-şi construiască „republica”. Misiunea n-a evoluat de la un mecanism provizoriu conceput pentru a pune capăt ostilităților într-o misiune care să ajute la reglementarea conflictului şi la crearea încrederii dintre cele două maluri.

Revenind la condamnarea CEDO, apropo, a treia care se referă la încălcările produse sub egida pacificatorilor, putem afirma că această trebuie să fie menţionată în dialogul cu Rusia. După cum cunoaştem, militarul rus care l-a împuşcat pe Vadim Pisari a fost achitat de către autorităţile ruse, iar părinţii victimei nu au avut acces la dosar. Asta înseamnă că cerința de transformare a misiunii trebuie să fie pusă tranşant, pentru că mâine, Doamne fereşte, mai poate fi împuşcat cineva şi nimeni nu va purta răspundere. Semnalul primit de soldaţii ruşi aflaţi în misiunea de pacificare este că ei pot face orice, chiar să omoare un om, oricum nu vor purta răspundere pentru asta.