Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Poate cineva compara două ideologii—și practici—inspirate de înțelegeri esențialmente diferite asupra naturii umane, progresului și democrației, fără a le pierde diferența specifică, estompând importante distincții doctrinare și axiologice? A constituit oare elementara centralitate a lagărului de concentrare, singura „societate perfectă”—așa cum spunea cândva Adam Michnik, înfiorătorul numitor comun al două sisteme în faza lor de „maximă eficiență”? Avea dreptate François Furet să afirme că ereditatea comunismului era de aflat în căutarea post-iluministă a democrației de masă, în vreme ce fascismul simboliza chiar opusul? A fost fascismul, așa cum a susținut Eugen Weber, „o revoluție rivală” care privea comunismul doar ca pe un „competitor la întemeierea puterii” (în cuvintele lui Jules Monnerot)?

Înțelegerea semnificațiilor veacului al XX-lea nu este posibilă în afara acceptării caracterului de unicitate a experimentelor revoluționare de stânga și de dreapta în remodelarea condiției umane, în numele unor legi istorice presupus inexorabile. A fost în acest secol când, spre a folosi terminologia inspirată a lui Leszek Kołakowski, „Diavolul s-a întrupat pe sine în Istorie”.

Neîntrerupta dezbatere asupra naturii și legitimității (sau chiar acceptabilității) comparațiilor (analogiilor) dintre tiraniile revoluționare ideologizate ale secolului XX (comunismul radical, sau mai degrabă leninismul, ori, cum preferă alții, stalinismul), pe de-o parte, și fascismul radical (sau, și mai precis, nazismul), de cealaltă, se sprijină pe interpretarea răului politic absolut și impactului acestuia asupra condiției umane.

Aici mă despart de acele interpretări care privesc marxismul ca pe un echivalent ideologic al diferitelor versiuni de fascism. Cu toate că marxismul este fără îndoială o teorie revoluționară, o critică la adresa modernității liberalo-burgheze, esența lui o reprezintă moștenirea democratică a Iluminismului (un lucru semnalat și de Shlomo Avineri). În contrast, fascismul a respins individualismul liberal și democrația, fără nicio pretenție de a îndeplini aceste proiecte „mediocre”. Nu există prin urmare nicio șansă de a invoca o autentică doctrină fascistă „trădată” și, de aceea, nicio posibilitate de a gândi un „alt fel de nazism” sau un „fascism disident, cu față umană”. Pentru linia de gândire cu care sunt în dezacord, l-aș numi pe A. James Gregor, cu a sa carte The Faces of Janus: Marxism and Fascism in the Twentieth Century.

În același spirit, Aleksandr Iakovlev, fostul ideolog-șef al lui Gorbaciov, identifica germenii terorii totalitare, în special războiul împotriva țărănimii, în Manifestul Comunist. În opinia mea (și aici sunt pe aceeași lungime de undă cu Hannah Arendt, Claude Lefort, Cornelius Castoriadis, Richard Pipes și Robert C. Tucker), continuitatea dintre Marx și Lenin a fost fundamentală. Fascismul, și în special nazismul, nu și-au revendicat originile într-o interpretare distorsionată a propensiunii democratice pentru emancipare.

Este important de înțeles faptul că Lenin a avut o perspectivă mai puțin fanatică asupra acestei chestiuni, lepădându-se de chemările la distrugerea totală a burgheziei și admițând nevoia de a recruta membri ai fostei clase capitaliste în vederea construcției noii ordini (vezi George Legget, The Cheka: Lenin’s Secret Police). Ernst Nolte a invocat declarația exterministă a lui Zinoviev, făcută la începutul „Teorii Roșii”, ca argument al precedenței sale istorice, teoria Schreckbild a nazismului ca o „contra-religie” opusă bolșevismului (La guerre civile européenne, 1917–1945: National-socialisme et bolschévisme).

Pentru abordări anterioare, să revenim la Richard Pipes, The Russian Revolution (New York: Vintage Books, 1990): „Aidoma iacobinului francez, Lenin a căutat să clădească o lume locuită în mod exclusiv de către «cetățeni buni»... Lenin îi descria în mod curent pe cei pe care îi alesese să semnifice «dușmanii de clasă» ai regimului său, în termeni împrumutați din vocabularul dezinsecției, numindu-i pe culaci, «lipitori», «păianjeni» și «paraziți». Încă din ianuarie 1918, folosea un limbaj inflamant menit să incite populația la comiterea pogromurilor «împotriva bogaților, escrocilor și paraziților. Diversitatea aici este o garanție a vitalității, a succesului și a atingerii unui singur obiectiv: curățarea pământului Rusiei de toate insectele dăunătoare, de puricii josnici, ploșnițe – bogații, și așa mai departe». Hitler va urma acest exemplu cu privire la liderii social-democrației germane, pe care îi vedea în special ca evrei, numindu-i în Mein Kampf cu termenul de «Ungeziefer», sau «insecte dăunătoare», numai bune pentru exterminare” (pp. 790–791).

Pe chestiunea răului radical (das radikal Böse) și totalitarismului, să revedem și discuția lansată de Hannah Arendt în Origini și, de asemenea, Jorge Semprun, în L’écriture et la vie (Paris: Gallimard, 1994): « A Buchenwald, les S.S., les Kapo, les mouchards, les tortionnaires sadiques, faisaient tout autant partie de l’espèce humaine que les meilleurs, les plus purs d’entre nous, d’entre les victims... La frontière du Mal n’est pas celle de l’inhumain, c’est tout autre chose. D’où la necessité d’une éthique qui transcende ce fonds originaire où s’enracine autant la liberté du Bien que celle du Mal... » [„La Buchenwald, ofițerii SS, acei Kapo, informatorii, torționarii sadici, făceau tot atât de mult parte din specia umană precum cei mai buni și mai puri dintre noi, dintre victime... Limita Răului nu este și cea a inumanului, sunt două lucruri diferite. Din această premisă rezultă necesitatea unei etici care transcende acest fundal originar în care sunt înrădăcinate atât libertatea Binelui, cât și cea a Răului]”.

În timpul lui Stalin, procesul fixării identității cuiva a fost în mod fundamental condiționat de proiectul de transformism radical al partidului-stat.

Cu greu poate fi negat faptul că regimurile fasciste și comuniste au fost antiteza moștenirii umaniste occidentale. În cuvintele filosofului critic marxist, Ferenc Fehér, obiectivul atotcuprinzător al nazismului a fost „cucerirea universală care nu se poate traduce decât într-o comunitate a «rasei», sau în irelevanța obiectivului însuși odată ce cucerirea devine cu adevărat universală”. Cât despre trăsăturile bestiarului comunist, Fehér a listat următoarele: monotonia zilnică a gulagului, ferocitatea de gloată a personalului, ferocitatea ca atmosferă generală, un fals ateism și un element iacobin.

Scria Fehér:

„Este un exercițiu dialectic ciudat că multe aspecte îmbunătățite ale proiectului iacobin servesc drept fundament pentru indiferența animală completă a bestiarului. Primul argument este legitimarea tuturor actelor inumane în numele «generațiilor viitoare», a căror fericire este prezumtiv în joc. Acesta este un antidot util împotriva rămășițelor conștiinței personale. Al doilea argument este defăimarea morală colectivă a inamicului: a aparține unui grup neacceptat devine aici un păcat care are de asemenea efectul secundar util de a elimina urmele compasiunii creștine. ...Extinderea bestiarului în zona «socialismul real» nu poate fi redusă în mod rezonabil la scopul inițial al Gulagului. Cultura creată de Stalin, atenuată dar lăsată în mod fundamental nealterată de către moștenitorii și succesorii lui, este barbară exact în sensul în care nu există în ea nicio linie de demarcație între bestial și non-bestial. ...Prin urmare, nu este întâmplător faptul că singura creație culturală a acestei societăți a venit, de acum de decenii bune, doar din partea disidenților care scriu despre bestiar și a căror întrebare indignată este chiar aceasta: ce le-ai făcut oamenilor noștri?” (Eastern Left, Western Left: Totalitarianism, Freedom, and Democracy, pp. 265–66.)

În același timp, François Furet și Pierre Hassner aveau dreptate să sublinieze natura leninismului/ stalinismului ca patologie a universalismului, un produs deraiat (devoyé) al Iluminismului. În mod natural, ar fi absurd să ne limităm doar la condamnarea de tip etic. Dar nu ar fi în niciun caz lăudabil să glosăm pe marginea implicațiilor morale ale stalinismului sau, imitând un faimos eseu al tânărului Georg Lukács, ale dilemelor implicate în constatarea „Bolșevismul ca problemă morală”.

Este important, atunci când cântărim soarta marxismului în secolul XX, să pricepem fisura personalităților, ciocnirea dintre idealuri înalte și practici palpabile, metodele pedagogiei teroriste staliniste în efortul ei de a produce un nou tip de ființă umană ale cărei loialități și convingeri ar fi decretate de către partid. Revanșa istoriei asupra idolatrilor ei—astfel poate fi descrisă psihoza teroristă a masacrelor staliniste.

Pentru a cita interpretarea judicioasă a sociologului Alvin W. Gouldner, „Strategia centrală a proiectului marxist, preocuparea ei cu aflarea unui remediu la suferința inutilă, a fost astfel, în final, susceptibilă de o utilizare greșită care i-a trădat cele mai înalte mărturisiri. Rădăcina răului a fost faptul că această concepție a propriului proiect a redefinit compasiunea. ...Condiția umană a fost eliminată în numele condiției istorice”. (Against Fragmentation: The Origins of Marxism and the Sociology of Intellectuals, pp. 260–61.)

Așa cum a arătat cândva Koestler (în 1938, în scrisoarea sa de demisie din Uniunea Scriitorilor Comuniști Germani aflată în exil), pentru Lenin nu a fost suficient să-și zdrobească dușmanul—el a dorit să-l facă să pară vrednic de dispreț. László́ Rajk, Lucrețiu Pătrășcanu, Rudolf Slánský́, Ana Pauker, Vladimir Clementis, Traicho Kostov, Bedřich Geminder, Artur London, Rudolf Margolius—toți aceștia au trebuit să fie zugrăviți ca ticăloși abjecți și vermină imorală. Eroii de ieri au devenit lepădăturile de azi.

Într-o anumită măsură, Robert C. Tucker avea dreptate să arate că „procesele-spectacol din perioada 1936-1938... au fost pentru Stalin o dramatizare a viziunii sale conspiraționiste asupra lumii sovietice și contemporane. ...Teroarea stalinistă a fost în mare parte o expresie a nevoilor personalității dictatoriale a lui Stalin iar aceste nevoi au continuat să genereze teroarea câtă vreme el a trăit”. (The Soviet Political Mind)

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG