Poate cineva compara două ideologii—și practici—inspirate de înțelegeri esențialmente diferite asupra naturii umane, progresului și democrației, fără a le pierde diferența specifică, estompând importante distincții doctrinare și axiologice? A constituit oare elementara centralitate a lagărului de concentrare, singura „societate perfectă”—așa cum spunea cândva Adam Michnik, înfiorătorul numitor comun al două sisteme în faza lor de „maximă eficiență”? Avea dreptate François Furet să afirme că ereditatea comunismului era de aflat în căutarea post-iluministă a democrației de masă, în vreme ce fascismul simboliza chiar opusul? A fost fascismul, așa cum a susținut Eugen Weber, „o revoluție rivală” care privea comunismul doar ca pe un „competitor la întemeierea puterii” (în cuvintele lui Jules Monnerot)?
Înțelegerea semnificațiilor veacului al XX-lea nu este posibilă în afara acceptării caracterului de unicitate a experimentelor revoluționare de stânga și de dreapta în remodelarea condiției umane, în numele unor legi istorice presupus inexorabile. A fost în acest secol când, spre a folosi terminologia inspirată a lui Leszek Kołakowski, „Diavolul s-a întrupat pe sine în Istorie”.
Neîntrerupta dezbatere asupra naturii și legitimității (sau chiar acceptabilității) comparațiilor (analogiilor) dintre tiraniile revoluționare ideologizate ale secolului XX (comunismul radical, sau mai degrabă leninismul, ori, cum preferă alții, stalinismul), pe de-o parte, și fascismul radical (sau, și mai precis, nazismul), de cealaltă, se sprijină pe interpretarea răului politic absolut și impactului acestuia asupra condiției umane.
Aici mă despart de acele interpretări care privesc marxismul ca pe un echivalent ideologic al diferitelor versiuni de fascism. Cu toate că marxismul este fără îndoială o teorie revoluționară, o critică la adresa modernității liberalo-burgheze, esența lui o reprezintă moștenirea democratică a Iluminismului (un lucru semnalat și de Shlomo Avineri). În contrast, fascismul a respins individualismul liberal și democrația, fără nicio pretenție de a îndeplini aceste proiecte „mediocre”. Nu există prin urmare nicio șansă de a invoca o autentică doctrină fascistă „trădată” și, de aceea, nicio posibilitate de a gândi un „alt fel de nazism” sau un „fascism disident, cu față umană”. Pentru linia de gândire cu care sunt în dezacord, l-aș numi pe A. James Gregor, cu a sa carte The Faces of Janus: Marxism and Fascism in the Twentieth Century.
În același spirit, Aleksandr Iakovlev, fostul ideolog-șef al lui Gorbaciov, identifica germenii terorii totalitare, în special războiul împotriva țărănimii, în Manifestul Comunist. În opinia mea (și aici sunt pe aceeași lungime de undă cu Hannah Arendt, Claude Lefort, Cornelius Castoriadis, Richard Pipes și Robert C. Tucker), continuitatea dintre Marx și Lenin a fost fundamentală. Fascismul, și în special nazismul, nu și-au revendicat originile într-o interpretare distorsionată a propensiunii democratice pentru emancipare.
Este important de înțeles faptul că Lenin a avut o perspectivă mai puțin fanatică asupra acestei chestiuni, lepădându-se de chemările la distrugerea totală a burgheziei și admițând nevoia de a recruta membri ai fostei clase capitaliste în vederea construcției noii ordini (vezi George Legget, The Cheka: Lenin’s Secret Police). Ernst Nolte a invocat declarația exterministă a lui Zinoviev, făcută la începutul „Teorii Roșii”, ca argument al precedenței sale istorice, teoria Schreckbild a nazismului ca o „contra-religie” opusă bolșevismului (La guerre civile européenne, 1917–1945: National-socialisme et bolschévisme).
Pentru abordări anterioare, să revenim la Richard Pipes, The Russian Revolution (New York: Vintage Books, 1990): „Aidoma iacobinului francez, Lenin a căutat să clădească o lume locuită în mod exclusiv de către «cetățeni buni»... Lenin îi descria în mod curent pe cei pe care îi alesese să semnifice «dușmanii de clasă» ai regimului său, în termeni împrumutați din vocabularul dezinsecției, numindu-i pe culaci, «lipitori», «păianjeni» și «paraziți». Încă din ianuarie 1918, folosea un limbaj inflamant menit să incite populația la comiterea pogromurilor «împotriva bogaților, escrocilor și paraziților. Diversitatea aici este o garanție a vitalității, a succesului și a atingerii unui singur obiectiv: curățarea pământului Rusiei de toate insectele dăunătoare, de puricii josnici, ploșnițe – bogații, și așa mai departe». Hitler va urma acest exemplu cu privire la liderii social-democrației germane, pe care îi vedea în special ca evrei, numindu-i în Mein Kampf cu termenul de «Ungeziefer», sau «insecte dăunătoare», numai bune pentru exterminare” (pp. 790–791).
Pe chestiunea răului radical (das radikal Böse) și totalitarismului, să revedem și discuția lansată de Hannah Arendt în Origini și, de asemenea, Jorge Semprun, în L’écriture et la vie (Paris: Gallimard, 1994): « A Buchenwald, les S.S., les Kapo, les mouchards, les tortionnaires sadiques, faisaient tout autant partie de l’espèce humaine que les meilleurs, les plus purs d’entre nous, d’entre les victims... La frontière du Mal n’est pas celle de l’inhumain, c’est tout autre chose. D’où la necessité d’une éthique qui transcende ce fonds originaire où s’enracine autant la liberté du Bien que celle du Mal... » [„La Buchenwald, ofițerii SS, acei Kapo, informatorii, torționarii sadici, făceau tot atât de mult parte din specia umană precum cei mai buni și mai puri dintre noi, dintre victime... Limita Răului nu este și cea a inumanului, sunt două lucruri diferite. Din această premisă rezultă necesitatea unei etici care transcende acest fundal originar în care sunt înrădăcinate atât libertatea Binelui, cât și cea a Răului]”.
