Voi scrie despre noi, presă.
Anul 2014 a început pentru noi cu încercarea de a scoate din rețelele de cablu două posturi de televiziune (Jurnal TV si Accent TV), însă o parte din presă a tăcut despre acest caz. La fel cum o altă parte din media a tăcut când în 2012 s-a închis postul NIT. Așa se întâmplă că atunci când îi atacă pe ai noștri, noi cu toții strigăm, însă când îi atacă pe cei din tabăra opusă, noi preferăm să tăcem.
A urmat o perioadă extrem de importantă pentru întreaga societate - ajunul semnării Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană, un moment cu adevărat istoric pentru Republica Moldova. Însă, anume din acest motiv, o parte din breaslă a preferat să tacă și să nu mai abordeze subiecte fierbinți gen furtul de la Banca de Economii sau schema de spălare a $22 miliarde din Rusia prin intermediul sistemului bancar moldovenesc. O parte din noi am preferat sa tăcem ca, nu dă Doamne, să dăunăm cauzei nobile.
În timpul campaniei parlamentare o parte din media a participat la isterizarea societății și a promovat intens ideea unui «maidan sângeros», despre care acum nimeni nici nu-și mai aduce aminte. Și acum noi preferam să tăcem despre asta, chiar dacă ne dăm foarte bine seama că această isterizare le-a convenit anumitor partide și, cel mai probabil, a fost pornită de către acestea.
În ultimele zile ale campaniei, o parte din presă a tăcut atunci când un concurent electoral a fost exclus din cursă într-un mod extrem de dubios. Pentru că fie nu ne plăcea de el sau de vectorul pe care îl promova, fie că mulți dintre noi îl consideram un criminal. Am tăcut, uitând că într-un stat de drept legea este scrisă nu doar pentru cei buni, dar și pentru cei răi. Dacă în aprilie 2009, cu trei zile înainte de alegeri, comuniștii ar fi exclus PLDM din cursă, mulți dintre noi ar fi ieșit în stradă, acum noi am preferat să tăcem. Am tăcut, chiar dacă înțelegeam că partidele de la guvernare și-au garantat victoria la alegeri prin mai multe metode șmechere. Motivul era foarte simplu - această victorie ne convenea.
Mulți dintre noi, cei care au promovat campania «Fă un bine țării, votează Europa» ne-am permis să-l atacăm pe un coleg de-al nostru (Viorel Pahomi) din simplul motiv că acesta a decis să nu tacă și să spună deschis: «Eu nu voi merge la vot pentru ca n-am cu cine vota». Am sărit la el și l-am atacat în cel mai dur mod. Nu ne place când cineva trădează conceptul de „ai noștri”.
După ce am vazut rezultatele alegerilor, mulți dintre noi și-au permis mesaje descriminatoare la adresa unei părți mari din societate, dând de ințeles că ei sunt prostimea, iar noi suntem făcuți din alt aluat, mai intelectual, mai european.
La ziua de astăzi un jurnalist - pe care, personal, nu-l consider jurnalist, dar părearea mea personală mai puțin contează - este vorba de Pavel Grigorciuc - este închis în izolator și o mare parte a presei tace. Tace, pentru că multora nu ne place de el. Pentru că e comunist.
Mâine se împlinesc șase ani de la evenimentele din 7 aprilie. Exact șase ani în urmă tinerii au ieșit in stradă pentru că n-au mai dorit să tacă așa cum obisnuia sa facă presa comunistă pe atunci. Ieri, când în centrul capitalei au protestat câteva mii de oameni, singurul post de știri a preferat să tacă, iar televiziunea publică (cel puțin site-ul www.trm.md) a manipulat, folosind sintagma «câteva zeci de persoane au protestat în centrul capitalei». Acest lucru s-a întâmplat nu într-o Moldovă comunistă din 2009, ci într-o Moldovă pro-europeană din 2015.
Și eu chiar nu ințeleg de ce noi, presa, ne plângem pe rezultatele alegerilor sau pe societatea divizată, dacă în mare parte noi o divizăm prin tăcerea noastră - în «ai noștri» și «ai voștri». Prin tăcerea noastră noi le demonstrăm că princiipiile statului de drept pot fi încălcate de dragul unui scop nobil; că principiile democratice pot fi respectate selectiv; că în Europa noastră, pe care o construim împreună, este loc doar pentru ai noștri, iar pe ceilalți noi îi excludem și îi trimitem în Uniunea lor Vamală. În acest sens, nu știu cu ce suntem mai buni decât comuniști.
Poate a venit momentul când nu ne mai putem permite să înlocuim libertatea de a vorbi cu libertatea de a tăcea?