Vladimir Beşleagă

Printre faptele care vin să ilustreze viaţa intensă şi activitatea neobosită a acestui dascăl de ţară, care a fost şi a rămas ca o lumină în amintirea celor ce l-au cunoscut, este şi şcoala din Curluceni, pe care Mihail Curicheru a înălţat-o, împreună cu sătenii, în anul 1937, local care există şi astăzi.

Apropo, având cuvântul la lansarea cărţii, mi-am amintit că în 1950, când am venit la Universitate, mai sus de blocul nostru de studii, dinspre Lacul Morilor, se mai păstrau urmele zidurilor distruse ale unui mare edificiu, doar nivelul zero, despre care am aflat mai târziu că erau ale Institutului Social Român, aruncat în aer de barbarii bolşevici în 1941, la retragerea lor din Chişinău. Era un edificiu impunător şi frumos, simbol al nobilei acţiuni de luminare şi culturalizare a satului românesc, pornită în România Mare sub egida ilustrului om şi sociolog Dimitrie Gusti... Cel care a iniţiat memorabilele studii monografice ale vieţii satelor basarabene, cum ar fi comuna Cornova, dar şi altele... În acea muncă s-a încadrat cu toată ardoarea şi Mihail Curicheru, vrăjit de tradiţiile şi frumuseţea spirituală a satului basarabean...

Aflăm printre textele incluse în carte un eseu cu un titlu de-a dreptul intrigant: „Civilizaţie şi codru”. Îl citeşti şi, brusc, ţi se deschid în faţă atâtea piste de înţelegere a modului de gândire, a concepţiilor sociale, politice şi filozofice ale tânărului autor, care vin să verse o nouă lumină asupra operei sale pierdute în neantul vremurilor. Iar dacă facem legătura dintre polemica sa cu Sabin Velican şi aceste cugetări, ne dăm seama de vasta cultură şi marea forţă de analiză a lui Mihail Curicheru vizând problemele fundamentale nu doar ale satului românesc, ci şi ale evoluţiei întregii umanităţi.

Reproduc câteva pasaje, pentru edificare: „Întoarceţi-vă la natură, dacă vreţi să fiţi oameni”, a spus marele Jean Jacques Rousseau... Până când această lume o vom împărţi în două... Noi - oameni civilizaţi... Ei - oameni sălbatici...” Urmează o serie de argumente, printre care şi acesta, foarte exact, la zi: „Gradul nostru de civilizaţie impune între popoare O PACE ŢIPATĂ PE GURĂ DE TUN”. Şi: „Ar fi timpul să ne gândim la SUFLET, numai la SUFLET, ca să oprim O PRĂBUŞIRE A OMENIRII”. „Noi, civilizaţii, suntem superiori, fiindcă omorâm cu arme perfecţionate - nu indivizi izolaţi, ci mulţimi mari - pe bază de ideologie, omoruri justificate de noi ca necesare, fie pentru o naţiune singură, fie pentru mai multe, fie pentru o mai grabnică evoluţie în desăvârşirea organizării ca ideal de viitor...”

Se fac auzite aici ecourile sinistre ale apropiatului dezastru, care a fost cel de-al doilea război mondial!

Eseul datează din 1938.

„De aceea , declară autorul cu vocea-i de profet: MĂ ÎNCUMET SĂ APLIC PE OBRAZUL LUMII CIVILIZATE PALMA SĂLBATICULUI DE CODRU”.

S-ar părea că sunt idei, convingeri şi luări de poziţie ale unui intelectual oarecum generale, abstracte. Din contra: Mihail Curicheru are marele curaj să pună degetul pe rană, să spună răului, MARELUI RĂU pe nume. Suntem convinşi că anume aceste idei şi convingeri au stârnit furia turbată a enkavediştilor care au venit să-l aresteze.

Ascultaţi ce spune în eseul politic „Străjeria”:

„Tineretul este nădejdea de viitor al oricărei naţiuni şi ei (naziştii şi komuniştii - V.B.) ştiind aceasta şi mai ştiind felul impresionist al tineretului îi organizează în tabere şi fel de fel de organizaţii. Aşa face U.R.S.S.cu tineretul ei pe care-l dezbracă de ce poate fi mai sfânt pentru individ şi societate, luându-i „Dumnezeu şi familie”; aşa face Germania, aşa face Italia.

...RUSIA ŞI GERMANIA (NOTA BENE! – V.B!) n-au decât să facă experienţă, NOI NU TREBUIE SĂ NE ANGAJĂM ÎN ASTFEL DE ÎNCERCĂRI, CARE IMPUN SCHIMBĂRI POLITICE, CI AVEM MAI ÎNTÂI NEVOIE DE UN TIMP MAI LUNG SĂ NE FORMĂM, SĂ NE PREGĂTIM UN CETĂŢEAN CU O CONŞTIINŢĂ NAŢIONALĂ, CU UN GRAD DE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE ECHIVALENTĂ CU A ŢĂRILOR DIN APUSUL EUROPEI”.

Formidabil: exact aceleaşi probleme, aceleaşi obiective, pe care le avem şi noi, astăzi!

29 martie 2015

P.S. „...în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui, tot-tot, este un şir neîntrerupt de martiri”, a spus Poetul, cel care a cunoscut şi a trăit ca nimeni altul la vremea lui tragediile românilor. În lungul, interminabilul şir al martirilor noştri arde ca o stea însângerată şi numele lui Mihail Curicheru, victimă nevinovată a balaurului roşu din răsărit...

V.B.

Aşa cum menţionam anterior, romanul „În Deal la Cruce” (1938) nu a fost de găsit până astăzi, nici măcar într-un singur exemplar, la fel a fost pierdut, în vâltoarea războiului, şi cel de-al doilea roman, „Fundul negru” (ianuarie, 1940). În consecinţă, despre datele fundamentale ale talentului de prozator-romancier ale lui Mihail Curicheru, concepţiile sale literare şi specificul stilistic, ne putem edifica în baza celor două nuvele incluse în volum: „Petale de mac” şi „Mama trăieşte”, dar şi a recenziei asupra romanului semnat de Sabin Velican „Pământ viu”, inspirat de realităţi basarabene.

Propriu-zis, „Petale de mac” poate fi numit un roman, deşi de dimensiuni reduse, lucrarea prezentându-ne un moment de un dramatism tulburător din viaţa unui cuplu: el, Nicolai Negru, suferind de ftizie, şi ea, Lida, aparent curtată, în lipsa soţului, de colegul acestuia, Alexiu. Naraţiunea este atât de vie şi tensionată, de-o manieră susţinut cinematografică, cu suspansuri reluate, încât lectura atinge cote care, cel puţin pentru mine, necesitau momente de a face, din când în când, câte o pauză... În ceea ce priveşte stilul este unul în aparenţă simplu, până la frust, ceea ce, însă, iarăşi în opinia mea, vine să confirme, o dată în plus, calităţile unui rar har artistic, cu care a fost dotat scriitorul.

Aşa a vrut destinul, care oarecum s-a milostivit de nefericitul autor, pe de-o parte, dar, pe de alta, ne-a oferit şi nouă, urmaşilor lui, o favoare, făcând să ne parvină, prin pagini de revistă, acea sinceră, profundă şi temeinic argumentată recenzie asupra cărţii lui Sabin Velican, amintită mai sus. Selectez, în continuare, câteva pasaje din ea care ne dezvăluie gândirea teoretică, dar și principiile morale ale lui Mihail Curicheru, lucru ce ne va ajuta, cel puţin, să visăm la ceea ce au prezentat cele două romane, (poate) iremediabil pierdute, şi ce valori de excepţie vor fi fost să însemne ele pentru literatura basarabeană interbelică.

Pornind de la modul cum este prezentat ţăranul român în literatură, reconfirmând faptul că, până la acea oră, doar romanul „Ion” de Rebreanu este „cel mai bun”, Curicheru coboară în realităţile zilei şi zice dur: „...Se întâmplă ca cei care încearcă să prindă viaţa muncitorului român, să fie orăşeni sau străini de locurile care nici înţeleg nici nu le înţelege... Atunci când nu trăieşte cu sufletul nimic din ce-i al locului, va schimonosi creaţia, batjocorind-o... Aşa s-a întâmplat şi cu dl Sabin Velican. Romanul „Pământ viu” îşi petrece acţiunea într-un sat basarabean, situat din vremi bătrâne pe malul Nistrului”... Trecând în revistă toate mizeriile şi murdăriile pe care autorul acelei naraţiuni le-a adunat în cartea sa, recenzentul ia, cu tot curajul şi adevăratul simţ al dreptăţii şi demnităţii, apărarea celor din mijlocul cărora a răsărit, a crescut şi în mijlocul cărora îşi face misiunea nobilă de luminător al sufletelor rostind verdictul: „Romanul „Pământ viu” aruncă o grea pată pe numele autorului şi o mână de băligar pe faţa satului basarabean, pe chipul mândru de răzeş... Cu vremea noi vom spăla-o...” (Şcoala basarabeană, 1939, nr. 7-8).

Despre rostul artei scriitorul spune: „Dacă autorul a plecat la lucru cu intenţii frumoase, nu şi-a atins ţinta, din contra, a păcătuit. A păcătuit şi faţă de satul care ne-a dat pe noi, ŞI FAŢĂ DE ARTĂ. ARTA ADEVĂRATĂ. ACEASTĂ ARTĂ NU SE ZĂMISLEŞTE DIN FAPTE TĂVĂLITE ÎN TINĂ, AMESTECATE CU SÂNGE, REPORTAGII, MAI DEGRABĂ, BUNE DE SENZAŢIE. Din rău să fi scos frumosul, aşa cum a făcut un Kuprin, Dostoievski, Tolstoi sau Baudelaire în „Florile răului”.

Şi despre satul basarabean: „...satul basarabean este cu moldoveni chipeşi, voinici, buni, muncitori, cuviincioşi, miloşi...” „Calităţi mari, comori care zac adormite ca un foc sub cenuşă; dar care nevăzute la suprafaţă, totuşi din subconştient dirijează viaţa oamenilor din sate pe o cale mai curată decât cea văzută de dl Velican”. 26 martie 2015