Am, ca să vedeţi, drum pe la Cimitirul central, de pe strada Armenească.
Ori de câte ori trec pe acolo, intru să văd ce mai e cu colegii şi
bunii mei amici.
Astăzi am mers şi mi-am văzut locul meu de veci, acolo, unde o să mă odihnesc şi eu, dar înainte de asta am trecut pe la bunii şi neuitaţii mei prieteni Serafim Saka şi Vasile Vasilachi.
Suntem sau… o să fim vecini…
Mormântul fratelui Vasile, omul care mi-a fost cel mai drag şi mai aproape şi care m-a modelat în mare măsură ca om de omenie , este bine îngrijit, pe când cel al lui Serafim Saka abia dacă se cunoaşte…
Ţărâna ce a fost adunată de-asupra s-a aşezat, aşa că abia de se mai cunoaşte locul şi când m-am apropiat, am avut o tresărire dureroasă.
Auzi, Serafime, tu, omul dreptăţii, de cum ai plecat, ca şi cum ai fost uitat, nimeni nu-şi mai aduce aminte de tine.
De ce?
Tu, care ai depus mărturii asupra acestui timp idiot în care ne-a fost dat să trăim, tu cel care ai lucrat o viaţă la cartea „Mie pe mine redă-mă”, cea pe care D. R. Popescu ţi-a promis că o editează, dar care aşa şi nu a mai apărut, ce zici, Serafime, ce e cu lumea asta înnebunită?
Am trecut pe la mormintele dragilor mei fraţi şi m-am scârbit rău pentru noi, cei ce suntem şi cum suntem…
Ruşine nouă!
27 iulie 2013