Vladimir Tismăneanu

Cetățenii țărilor socialiste erau practicieni desăvârșiți ai dublului limbaj și ai dublei gândiri. Viața minții era împărțită, iar rezultatul acestui proces chinuitor a fost acela că nici măcar secretarul general sovietic nu mai era convins în întregime de ceea ce proclamase partidul.

Ideologia a funcționat mai mult ca o instituție reziduală și mai puțin ca o sursă de identificare mistică cu autoritatea consacrată. După cel de-Al XX-lea Congres al PCUS și Revoluția din Ungaria, sloganurile oficiale au sunat ca o succesiune de propoziții absurde. Singurul efect al postulatelor ideologice a fost o stare generalizată de indiferență.

În mod ironic, imperialismul ideologic a rezultat în simulacre de credință care erau pur și simplu un camuflaj pentru vacuumul ideologic. În momentul în care această impostură a fost expusă, întreg castelul s-a prăbușit.

Așa cum spunea Havel, „ideologia, ca instrument de comunicare internă care asigură structura de putere a coeziunii interne, este în sistemul post-totalitar ceva care transcende aspectele fizice ale puterii, ceva care o domină într-un grad considerabil și, de aceea, care tinde să-i asigure la fel de bine continuitatea. Este unul din pilonii stabilității externe a sistemului. Acest pilon, însă, este ridicat pe o fundație extrem de instabilă. Este construit pe minciuni. Funcționează doar atâta vreme cât oamenii sunt dispuși să trăiască în minciună”.

În fiecare societate, cetățenii au nevoie de un set de valori călăuzitoare al căror ritual asigură liniște și împliniri lumești. Regimurile de tip sovietic au ignorat acest fapt și au forțat individul să-și scindeze sufletul între persoana publică și cea privată. Persoana și cetățeanul au fost entități diferite în aceste societăți. Rezultatul s-a tradus în apatie, dezgustul față de politică, dependență de droguri, interes pentru culturile exotice sau chiar în fascinația nazismului, cum a fost cazul anumitor grupuri de tineri sovietici.

De aceea, cineva ar putea să privească extincția pasiunii mistice drept cea mai mare vulnerabilitate a sistemelor politice comuniste. Aceste sisteme au suferit din cauza unei crize ideologice perpetue, în condițiile în care promisiunile lor și-au pierdut cu multă vreme în urmă orice credibilitate. Deciziile lui Gorbaciov au primit un sprijin lipsit de entuziasm din partea acelora pe care dorea să-i mobilizeze. Nu a constituit vreo surpriză faptul că liberalii și occidentaliștii radicali au fost cei care l-au înlăturat pe Gorbaciov de la putere.

Liderul PCUS a devenit o victimă a propriilor sale politici deoarece a subestimat separarea dintre voința pentru schimbare revoluționară în Blocul sovietic și conservarea status-quo-ului organizațional general în regiune. El a omis ceea ce-aș numi, utilizând terminologia lui Mark Kramer, „efectele de demonstrație” ale împuternicirii cetățenilor.

Gorbaciov a subminat ideologia marxist-leninistă. A interiorizat vulnerabilitatea regimului sovietic. Tot el și-a restrâns capacitatea de influență asupra neliniștii pietrificate din interiorul blocului și federației. A interpretat greșit viziunile societăților civile est-europene legate de transformarea regimului și a fost mai apoi luat prin surprindere de caracterul molipsitor al democratizării—esențialmente, o alternativă la propria sa viziune.

Potrivit lui Adam Michnik, „virusul perestroika” a fost într-adevăr cel din urmă ingredient necesar pentru a deschide stavilele disidenței. Dar, de asemenea, virusul reinventării est-europene a politicii a subminat ireparabil „fenomenul Gorbaciov”, echivalând cu o provocare permanentă, care a împins în cele din urmă schimbarea sistemică înspre chiar colapsul sistemului.

„Efectul de demonstrație” transnațional, intrabloc, transfrontalier al mișcărilor sociale, platformelor politice și politicilor de stat a accelerat cristalizarea și articularea conștiinței revoluționare nonviolente, mai întâi în rândurile intelighenției și apoi în marea masă a populației.

În contrast cu crizele anterioare ale lagărului socialist, în timpul evenimentelor din 1989–1991, oamenii au știut ce se manifesta și au înțeles deopotrivă ideile propagate.

Mai puțin stridentă ca a lui Aleksandr Iakovlev, ruptura lui Mihail Gorbaciov de leninism a fost reală. La urma urmelor, cineva și-l poate imagina pe Gorbaciov drept o combinație de Imre Nagy și Alexander Dubček: incapabil să abandoneze complet sleitul model leninist, căutând cu disperare „comunismul cu față umană”, sfâșiat între nostalgia vechilor idealuri și conștiința tragică a superficialității acestora.

Mai mult decât un neo-menșevic sau social-democrat de tip occidental à la Willy Brandt (pe care îl admira), Gorbaciov rămâne ultimul și cel mai influent dintre acei lideri leniniști est-europeni care au încercat să umanizeze un sistem esențial inuman. Iakovlev, pe partea sa, a fost cazul prototipic al unui aparatcic transformat în apostat în fazele terminale ale bolșevismului. Volumul său de dialoguri cu Lilly Marcou a încercat să arate înspre un „potențial democratic” al leninismului. La vremea respectivă, el a argumentat:

„Prin întoarcerea la valorile universale și la procesul de integrare europeană, ideea socialistă prinde rădăcini în Europa. Calea de ieșire din această fundătură care a fost Războiul Rece va fi prin perestroika în URSS și prin evoluție în celelalte națiuni est-europene. ...Pentru moment, oamenii refuză socialismul: ideea este confruntată de condițiile reale din țările est-europene; a fost distrusă de contrarevoluția stalinistă. Acum că modelul stalinist a fost eliminat, vom asista la emergența unui socialism post-termidorian. Acest nou socialism, care nu va mai cunoaște opresiunea birocratică, va fi clădit în numele omenirii”. (citat de Jacques Lévesque în The Enigma of 1989)

Desigur, după 1992, ruptura era completă, permițându-i să devină președintele Comisiei pentru Reabilitarea Victimelor Stalinismului. Cartea sa, Un secol de violență în Rusia sovietică, stă mărturie a călătoriei sale de la dogmă la democrație.

Nevoia unui divorț dramatic cu trecutul a fost în orice caz recunoscută de către cei mai radicali partizani ai perestroikăi. Declarația Conferinței de la Moscova a Cluburilor Socialiste, publicată în august 1987, a formulat următoarele cereri: statut legal pentru organizațiile și asociațiile independente; dreptul de a iniția legislație și de a asigura împlinirea deciziilor de partid care urmăresc democratizarea sistemului electoral; dreptul organizațiilor sociale de a-și nominaliza proprii lor reprezentanți la toate nivelurile sovietelor, fără restricții și cu accesul liber al candidaților la mijloacele de comunicare în masă; o diferențiere legală între critica deficiențelor sistemului existent și activitatea antistatală; și, în acord cu primul punct al programului Partidului Social-Democrat al Muncii din Rusia, dreptul cetățenilor de a acționa în instanță oficialii responsabili de acte ilegale, independent de plângerile făcute pe palierele administrative.

Pe măsură ce politicile perestroikăi au avansat, mobilizarea politică de la bază în Uniunea Sovietică s-a concentrat pe eliminarea contragreutăților care stăteau în calea realizării unei democrații autentice. Aceste contragreutăți au subminat ceea ce Stephen Cohen numea „instituțiile unei democrații reprezentative [existente deja în comunitatea politică sovietică]—o constituție care a inclus prevederi pentru libertăți civile, o legislatură, alegeri, un sistem judecătoresc, o federație”.

Eliminarea acestora ar fi inaugurat mult așteptatul „socialism sovietic reformat”. Prăbușirea rapidă a URSS, combinată cu reorientarea politică a largi segmente ale populației federației, contrazice însă teza lui Cohen. Așa cum nota și Archie Brown, perestroika a eșuat în încercarea de a depăși inerția sistemică. Tranziția de la un sistem la un altul nu a fost niciodată încheiată, întărind astfel din ce în ce mai răspândita percepție legată de nereformabilitatea comunității politice sovietice.

Atât Karen Dawisha, cât și Stephen Hanson, au arătat că ceea ce a imaginat Gorbaciov drept reformă a devenit, în contextul ultimului deceniu al centrului de la Moscova, „o autodistrugere (contra)revoluționară a partidului-stat”.

Pentru a o parafraza pe regretata Karen Dawisha, perestroika, prin politicile sale, a adeverit public elefantul din „apartamentul comun”—exista o eroare crucială și fatală în inima proiectului comunist de întemeiere a unei noi civilizații.