„Eu vreau să fiu președinte” se numește emisiunea de dezbateri electorale de la Pro TV în care mi s-a rezervat rolul ingrat de câine de pază, că doar asta e porecla meseriei de jurnalist, să se diorgăiască întruna, iertat să-mi fie sloganul prezidențiabilului cu cea mai mare dorință.
Nesiliți de Lorena Bogza, concurenții electorali se întrec în a-și arăta vrerea nețărmurită de a se înscăuna în locul lui Dodon. Numai că telealegătorul vrea să vadă dacă și pot să-i ia locul. Adică să demonstreze dacă putința e la fel de mare ca dorința. Dacă sub pănușile cuvintelor oblojitoare vor descoperi sau nu un ciocălău cât de pricăjit cu grăunțe bune de făcut mălai ori bulgur. Măcar după Sf. Vasile încolo, când guvernarea va închide înapoi borcanul cu dulceață, va scoate de pe față zâmbetul mieros și va spune lucrurilor pe nume. Până atunci, sarcina de a spune adevărul o au concurenții electorali. Unii despre alții, ca la festivalul aruncatului cu roșii „La Tomatina” din Spania, unul din cele mai cunoscute și mai ciudate evenimente din țara lui Cervantes, adică a lui Don Quijote.
Legenda spune că obiceiul locului este de apariție recentă, mai exact din anul 1940, trăgându-și obârșia dintr-o banală încăierare dintre clanuri mafiote, care, în loc să pună mâna pe pistoale, ar fi recurs la muniție mai inofensivă, dar cu efecte cromatice spectaculoase. Alternativa a fost atât de ademenitoare, încât de atunci în fiecare zi de 28 august locuitorii orașului Buñol din regiunea Valencia se înarmează cu mormane de pătlăgele ca să se poată răcori fără opreliști. Adică să se „otrîveaskă po polnoi”, cum ar spune un amator de jargoane de celulă introduse în glosarul diplomatic de șef de stat. Viva „La Tomatina!”
