La 12 ani de la tragica-i plecare din 27 decembrie 2010, la doar 54 de ani, Tudor Cataraga (n. 4 august 1956, Seliște) revine în prim-plan cu o expoziție de sculptură și pictură, Între mit și realitate, vernisată miercuri, 5 aprilie, la Muzeul Național de Artă a Moldovei, în prezența ministrului Culturii, Sergiu Prodan, dar și a fiului său, arhitectul Vitalie Cataraga. Sunt expuse 58 de lucrări de sculptură – una de-a dreptul monumentală (Capodopera) –, și 14 pânze, realizate în diferite stiluri & tehnici moderne, despre care au vorbit în cunoștință de cauză pictorul Tudor Zbârnea, directorul MNAM, poetul Ion Hadârcă și criticul și istoricul de artă Tudor Stăvilă. Cu atât mai prețioasă mărturia artistului (hélas! d’outre-tombe), pe care o desprind din catalogul Tudor Cataraga. Sculptură/ Pictură/ Schițe, Cartier, 2023, lansat cu această ocazie:
„În creația mea s-au ramificat cinci direcții, unde prima direcție ține de perioada arhaică a civilizațiilor – păgânismul, cea de-a doua este legată de cultura tripoliană, numită cultura Cucuteni, a treia direcție este o trimitere la una din marile culturi ale lumii, nedescifrată până în prezent – cultura egipteană. Cea de-a patra direcție este reprezentată de sculptura din forme perforate, unde lumina străpunge materialul. O sculptură perforată cu zeci și zeci de ferestre pline de lumină, devenind astfel o formă aeriană care se desprinde ușor de pământ.
Și în sfârșit cea de-a cincea este faza când formele, dimensiunile, culoarea țin de o structură geometrizată din diverse figuri primare: sferă, cub, pătrat, triunghi, dreptunghi, cerc.
(...)
Putem cu siguranță spune că există o lume aparte a formelor, volumelor și chiar a culorilor atunci când individul încearcă să conecteze prin intermediul vizualului, detașat subconștientului trăind într-un spațiu lipsit de complexe.
Un artist ar trebui să se debaraseze de anumite clișee, de tipare concrete, și să aibă curajul de a se impune cu o viziune proprie originală.”
Am apucat să-l cunosc pe Tudor, în ultimii săi ani de viață – era un om cald, foarte prietenos, dar se simțea în el și o vână tare (de Strâmbă-Lemne? de Sfarmă-Piatră?!), o armatură de fier, ceea ce transpare în creațiile sale – această uimitoare simbioză dintre tandrețe și rezistență, fragilitate și forță, clipa cea repede și aere perenium. Tocmai puneam de-un interviu amplu pentru revista Vatra, în toamna lui 2010, drept care artistul m-a invitat în câteva rânduri în atelierul său de pe str. Sfatul Țării (care, în paranteză fie spus, ar trebui să devină muzeu), să stăm de vorbă pe îndelete, înainte de a imprima dialogul propriu-zis. Plus que ça, urma să mă invita la o turnare în bronz, nu mai țin minte a cărei lucrări – n-a fost să fie. N-am să uit însă cât pururi orele petrecute în atelierul său, bucuria comunicării cu un artist plastic mai degrabă poet decât meșter artizan.
Preluând o imagine a lui Tudor Cataraga, se poate spune că el însuși era un om cu zeci și zeci de ferestre pline de lumină, și toate deschise spre Frumusețe!
