Ciprul a aderat la UE în 2004 și folosește moneda unică euro din 2008 și face eforturi să devină membră a spațiului Schengen de liberă circulație.
Cum a reușit Ciprul, o insulă divizată a cărei regiune nordică nu se află sub controlul capitalei, să adere la UE?
Practic, UE recunoaște drept Cipru întregul teritoriu al insulei, chiar dacă 36% din suprafața sa este ocupată de turci - considerată o ocupație ilegală.
Singura țară care recunoaște existența Ciprului de Nord este Turcia, iar în ultimii 40 de ani au fost impuse mai multe embargouri asupra teritoriului care încă sunt în vigoare. De exemplu, echipele sportive de acolo nu pot juca în meciuri internaționale și Asociația Internațională de Transport Aerian refuză să gestioneze zboruri pe aeroportul Ercan din nord, astfel că acolo pot ajunge zboruri doar din Turcia.
Republica Cipru are suveranitate asupra întregului teritoriu al insulei, mai puțin a bazelor aeriene britanice. Nordul este zona în care guvernul de la Nicosia nu-și poate exercita controlul, astfel că nici dreptul UE nu se aplică, conform unui acord negociat în 2003, înaintea aderării Ciprului. Zonele care nu sunt controlate de guvernul cipriot sunt în afara teritoriului fiscal și vamal al UE, dar cetățenii din nord beneficiază de toate drepturile cetățenilor europeni.
Implicarea UE în conflictul din Cipru include Regulamentul Liniei Verzi, care reglementează comerțul dintre partea greacă și cea turcă, instituind condiții speciale care să faciliteze circulația persoanelor și a bunurilor. Dar bunurile intrate în Ciprul de Nord prin porturi care nu sunt controlate de guvernul cipriot nu pot trece în sud, de exemplu.
Autoritățile de la Bruxelles încearcă să clarifice că Linia Verde - zona-tampon patrulată de ONU dintre Republica Cipru și Ciprul de Nord - nu este o graniță externă a UE. Chiar dacă granița Republică-Nord nu există în lege, implicațiile practice o fac să existe empiric, ceea ce doar întărește pretextul de existență al regimului din nord.
Celălalt instrument UE este Regulamentul Ajutorului Financiar, un pachet de asistență pentru turcii din nord care acționează și ca modalitate de stabilire a normelor UE în regiunea ocupată. Pentru că UE nu negociază cu autorități naționale în nord, de frică să nu creeze implicații legale, Regulamentul Ajutorului Financiar practic nu funcționează pe aspectul de implementare a legilor UE.
Bruxellesul nu recunoaște decât Republica Cipru drept partener legitim de negocieri, așa că nu poate să negocieze cu oficialii din nord. UE preferă, așadar, să se implice în politica regională fără a discuta despre recunoașterea statală, o practică numită „evitarea statului”.
UE folosește un sistem unic de gestionare a granițelor nerecunoscute, negociază informal cu oficialii din nord (în clădiri neoficiale, fără declarații de presă), preferă să discute cu organizații non-guvernamentale (de exemplu, cu Camera de Comerț a ciprioților turci mai degrabă decât cu ministerul economiei) și cu societatea civilă.
Modelul cipriot, aplicabil Moldovei?
Unii spun că exemplul Ciprului ar putea fi un model pentru aderarea Republicii Moldova la UE. Însuși înaltul reprezentant pentru afaceri externe, Josep Borrell, a spus-o în 2023.
„Calea Moldovei nu ține de ce se întâmplă în Transnistria. Ciprul a devenit membru UE deși are o problemă teritorială. Și Moldova poate face la fel”, a declarat diplomatul de top al UE.
Desigur, situația este mai dificilă pentru că malul stâng al Nistrului are legături cu Rusia, o țară care desfășoară în mod activ un război și care se află sub sancțiuni europene - spre deosebire de Turcia, care are în general relații normale cu UE, fiind țară candidată la aderare.
„Cazul Ciprului este un precedent, dar țările UE au spus că nu vor o situație de tip Cipru 2.0”, a declarat însă pentru The Parliament Magazine cercetătorul Steven Blockmans de la Centrul pentru Studiul Politicilor Europene.
O scurtă istorie a invaziei Ciprului
Cipru, aflat în mijlocul Mediteranei și la confluența mai multor culturi și imperii, de la greci la venețieni și otomani, a avut de-a lungul istoriei o populație diversă, în care diferitele etnii și religii conviețuiau relativ pașnic - cu toții, vecini pe o insulă destul de mică.
Ciprul a fost ocupat de britanici în 1878 și anexat de Imperiul Britanic în 1914, moment în care a început implementarea unei strategii de tipul divide et impera - dezbină și stăpânește. Britanicii au promovat minoritatea musulmană în poziții de tip poliție și administrație, în ajutorul autorităților coloniale, ceea ce i-a făcut pe majoritarii greci să se simtă oprimați.
În același timp, la fel ca restul popoarelor europene, grecii au început să-și dezvolte propriul naționalism, iar mulți din Grecia și din majoritatea grec-cipriotă au început să aspire la unirea Ciprului cu Grecia, un proces cunoscut sub numele de enosis.
În 1950, ciprioții și-au început lupta de independență împotriva Imperiului Britanic - independență câștigată în 1960. Odată independentă, țara s-a cufundat sub un val de violență etnică între ciprioții greci, creștin-ortodocși, care constituiau 77% din populație și ciprioții turci, musulmani, alcătuind doar 18% din populație. Conflictele au dus la separarea populațiilor în enclave, iar nicio soluție instituțională nu părea să funcționeze.
Conducerea statului cipriot era greacă și părea înclinată spre enosis, iar pe 15 iulie 1974 naționaliștii greci au dat o lovitură de stat cu scopul de a stabili un guvern favorabil unirii cu Grecia. Justificând că drepturile minorității turce sunt amenințate, Turcia a invadat nordul țării pe 20 iulie 1974, ocupând teritoriul care în ziua de astăzi este recunoscut doar de guvernul de la Ankara ca fiind un stat separat.
Invazia nordului a dus la o segregare a populației: 50.000 de ciprioți turci au fugit spre nord și 162.000 de ciprioți greci au fost aruncați la sud. Mulți și-au părăsit casele crezând că se vor întoarce ziua următoare, dar nici 50 de ani mai târziu nu au reușit să-și recapete proprietățile.
Famagusta, oraș de pe coasta de est a țării, care la jumătatea secolului trecut era printre destinațiile de lux unde se strângeau celebritățile și bogații lumii, a devenit după invazie un oraș-fantomă. Orașul se află la câteva sute de metri la nord de graniță.
Granița dintre cele două entități - care face ca Nicosia să fie singura capitală divizată din Europa - este patrulată de ONU de-a lungul așa-numitei „Linii Verzi” de șase decenii, iar la trecerea dintre ele se controlează pașapoartele. Zona-tampon dintre nord și sud ocupă 4% din teritoriul Ciprului, iar în unele locuri din capitala Nicosia, zona are doar câțiva metri lățime.
În 2004, cu câteva zile înaintea aderării Ciprului la UE, a avut loc un referendum pentru o soluție propusă de secretarul general al ONU, Kofi Annan, care ar fi creat o federație cu două state. Propunerea a fost aprobată de comunitatea turcă, dar respinsă copleșitor de ciprioții greci.
Negocierile de pace, organizate sub auspiciile ONU începând din 1975, au înghețat în 2017. De șapte ani, mediatorii nu reușesc să găsească niciun punct comun între cele două părți. Guvernul de la Nicosia vrea o singură insulă unită, în timp ce guvernul de la Ankara susține din ce în ce mai mult separarea insulei în două state. Noul președinte Cipriot, Nikos Christodoulides, a fost ales în 2023 cu promisiunea că va încerca să redeschidă negocierile - până acum, misiunea sa nu a avut succes.
În ultimii 50 de ani, Ankara a dus o campanie de repopulare a nordului cu turci de pe continent, schimbând proporția demografică de pe insulă. Chiar dacă autoritățile din nord urmăresc linia guvernului de la Ankara, ciprioții turci sunt grupul care se opune cel mai mult guvernului Erdogan - atât politic, cât și religios. În alegerile prezidențiale din 2023, câștigate de Erdogan, 54% dintre turcii din Ciprul de Nord l-au votat pe opozantul Kemal Kilicdaroglu.
📰 Europa Liberă este și pe Google News. Abonează-te
