Stalin punea bumbacul în același rând cu pâinea, fierul și cărbunele
Din tot ce s-a experimentat pe câmpurile din fosta RSS Moldovenească, de la încercările de a aclimatiza cultura orezului și până la plantarea unor livezi de citrice care nu rezistau la gerul de iarnă, unicul bumbacul, adus din Asia Mijlocie în 1950, a prins pe alocuri niște rădăcini firave.
Plantațiile de bumbac se întindeau în sud pe câmpurile din raioanele Leova, Kongaz, Comrat, Taraclia, Cahul, Baimaclia, Vulcănești, iar în sud-est – în raioanele Căinari, Căușani, Romanovca, Volontirovca, Olănești, dar și în Cărpineni sau sub Tiraspol.
În directivele congresului al XIX-lea al partidului, din octombrie 1952, se prevedea creșterea recoltei de bumbac de pe terenurile neirigate până la 5-7 chintale la hectar. O sarcină care, după cum se considera la Cârmuirea principală de cultivare a bumbacului de pe lângă Consiliul de Miniștri al RSSM, era în puterea gospodăriilor agricole locale. Deși s-au dat promisiuni peste promisiuni într-o scrisoare adresată „marelui conducător al noroadelor - tovarășul Stalin”, realitatea din teren era alta.
Nu erau uscătorii de bumbac și nici specialiști pricepuți în domeniu
Străini cu totul de cultura tehnică adusă de pe aiurea, „strângătorii de bumbac” abia dacă culegeau câte 5-7 kg de bumbac zilnic. Planul de predare la stat era în pericol. Pentru a stimula oamenii, s-a decis achitarea unor plăți suplimentare, însă totul rămânea mai mult pe hârtie. De pe un hectar se recoltau în cel mai bun caz până la 2,5 chintale de bumbac, ceea ce era de 2-3 ori mai puțin decât cereau directivele partidului.
Către mijlocul lunii noiembrie erau colectate nici 10 % din recoltă, iar iarna bătea la ușă. Cuvântul dat „tovarășului Stalin” nu mai putea fi împlinit. Nori negri se abăteau asupra conducătorilor de la Chișinău.
Norocul lor a fost că Stalin și-a dat obștescul sfârșit în primăvara anului următor, iar noua conducere de la Kremlin nu mai era interesată de cultura bumbacului în „Moldova însorită”.
