„Periculos de captivant” (The Guardian) – cu accentul pe primul cuvânt, așa cum ne-a și obișnuit Ariana Harwicz (n. 1977) încă de la debutul său din 2012, cu Mori, iubitule! –, recentul roman al argentinienei stabilită în Franța, Pierderea judecății, Vellant, 2024, aruncă în aer toate tabuurile, că-i vorba de societate, familie, sex (=viol!), părinți-și-copii, viață-și-moarte etc. Atât că nu ai cum să-ți pui – deși s-ar impune – o centură de siguranță la lectura cărții, a cărei acțiune-vertij –„cu spăimântătoare viteză” – începe cu răpirea a doi gemeni minori de către mama lor ce riscă decăderea din drepturile părintești, după ce că a incendiat casa socrilor săi, apoi continuă pe drumuri lăturalnice, spre finister, pentru a trece în Marea Britanie și de acolo, fentând controalele de la frontiere, ajunge în Buenos Aires, unde speră să-și piardă urmă.
O narațiune care pornește de la un start atât de înalt – „Nu decizi nimic de-a lungul unei vieți, îți urmezi cu slăbiciune propria viață pe drumurile care îți sunt indicate, încerci să o ajungi din urmă neputincios, mereu la câțiva pași de prăpastia în care ești pe cale să cazi, cerând ajutor persoanei greșite, făcând autostopul pe o șosea periculoasă, fugind de unde ar trebui să rămâi, rămânând din greșeală” – nu are cum să continue cu o confortabilă viteză de croazieră, atunci când e vorba de „violență conjugală agravată de prezența minorilor”, ce se manifestă printr-un „comportament inadecvat, de intimidare și hărțuire la adresa soțului”, totul la intensitate maximă – „Cum să existe violul între doi soți în același pat sub același acoperiș? Cum să existe hărțuire între două limbi?” –, mai și găsit justificarea necesară: „O bătea pentru că o iubea prea mult, nu-i ajungea să fie tată, nu-i ajungea amorul convențional (...). Amorul e vulnerabilitatea supremă”; de unde și proiecția negativă, în timp ce cuplul reunit pentru câteva ore joacă paintball într-un local sordid: „Pe urmă vor spune că în seara aceea, în timp ce curățau revolverul a fost tras un glonț care l-a lovit în frunte și l-a ucis în câteva minute. (...) Te iubesc, Lisa, îmi zice și îmi trage un glonț de paintball în frunte. Te iubesc, spun, te iubesc mult, de iubit iubesc sociopații, eu îl ador, spune el, îl adora până la a mă lăsa călcat de un avion pe o pistă de aterizare. Felul ăsta de a mă face să cred (...) că eu sunt cea care are nevoie de el pentru a fi mamă, care se târăște pe jos după dragoste. Felul ăsta, zice el, de a-mi spune că te-am violat când cea care mi-a aprins motorul ai fost tu. Felul ăsta de a mă face să cred că nu mă pot controla când el mă incită să-mi pierd controlul. Felul ăsta de a mă face de neiertat în proprii mei ochi”. Nu durează mult, pacea în familie: „În definitiv, de ce i-am făcut [gemenii], cum de ce dacă e ceea ce iubim mai presus de orice, fără ei nu suntem nimic, tu i-ai vrut, eu nu voiam, dar acum, da, îți mulțumesc că m-ai obligat să fiu tată (...). Eu îți mulțumesc ție că m-ai violat, că dacă nu, nu eram nici măcar mamă, eram un rahat în ploaie, a fost un viol frumos pentru că ți i-am dat”. Ș.a.m.d.
Nu mai insist – și cât de tentat aș fi să citez scena în care, ajunsă într-un club de noapte, protagonista se dă unor bărbați necunoscuți: „mă las, nu vreau să creadă că mă violează și o să-i denunț” –, voi spune doar că la așa un început de roman, nu-i cu putință niciun fel de happy-end; dar câtă adrenalină conține această scriere în care „Ariana Harwicz zugrăvește un autoportret al femeilor care sunt mai degrabă Francis Bacon decât Mary Cassatt” (The New Yorker).
13 ianuarie ’25
