Apoi — anticiparea alegerilor generale din Germania, de duminică 26 septembrie, alegeri care vor marca ieșirea din viața politică a Angelei Merkel, cu toate incertitudinile ce vor decurge din asta.
În sfârșit, o a treia temă fierbinte este arestarea, ieri, în insula italiană Sardinia, a liderului catalan în exil, căutat de mai mulți ani de către justiția spaniolă, Carles Puigdemont.
Folclor catalan
Cum a scris-o de îndată ieri seară, în Italia, Il Fatto Quotidiano, Puigdemont a fost arestat chiar la coborârea din avion pe aeroportul din Alghero, unde el venise pentru a promova... cultura populară catalană..
Puigdemont este un fost președinte ale regiunii Catalonia, care a organizat în 2017 un referendum pentru independență, considerat ilegal în Spania. El a trebuit apoi să fugă din țară, primind azilul în Belgia, unde în alegerile europene din 2019 a și devenit eurodeputat din partea… Spaniei. Madridul a cerut însă Parlamentului European să i se ridice imunitatea, ceea ce s-a și întâmplat în luna martie a acestui an.
Puigdemont s-a refugiat încă din 2017 în Belgia, unde opinia publică locală e întotdeauna foarte atentă, iar presa comentează în detaliu situația din Catalonia. Motivele sunt multiple. Principalul partid politic din Belgia, cel al dreptei naționaliste flamande N-VA (Noua Alianță Flamandă, Nieuw-Vlaamse Alliantie), care nu mai face parte din coaliția aflată la putere (și ai cărui deputați în Parlamentul European sunt membri în ECR, la eurosceptici), nu își ascunde dorința de a obține independența Flandrei, astfel încât privește cu simpatie orice mișcare separatistă în Europa.
Teoretic, însă, asta nu înseamnă că Puigdemont va fi predat automat de către Italia justiției spaniole, chiar dacă asupra lui plutește un mandat european de arestare emis de Madrid. În Spania, El Pais amintește că Puigdemont a mai fost arestat în martie 2018 în Germania, dar a fost apoi eliberat după două săptămâni și a putut să se întoarcă liniștit la locuința sa din Waterloo, în Belgia, lângă Bruxelles.
«Chestia numită ONU»
«Chestia numită ONU» este cum definise odinioară foarte folcloricul general Charles De Gaulle al Franței Organizația Națiunilor Unite («le machin qu'on appelle ONU»). Succesorul de azi al lui De Gaulle, Emmanuel Macron, nu s-a deplasat la New York pentru a participa la actuala Adunare Generală ONU, dar Boris Johnson a făcut-o, ba chiar s-a întâlnit cu Joe Biden, iar în Anglia foarte euroscepticul și pro-Brexit ziar (în care Boris Johnson a scris ani de zile) Daily Telegraph consideră că Johnson și Biden s-au înțeles foarte bine în legătură cu furia lui Macron după pierderea contractului pentru submarine cu Australia.
Simultan, Libération în Franța are numărul de azi axat pe efectele dezastruoase pentru Marea Britanie ale Brexitului, efecte care încep să se facă serios simțite, ele fiind până acum mascate de pandemie. E vorba în primul rând de o foarte serioasă penurie de mână de lucru în multe domenii ale economiei britanice. De pildă, ieri, joi, British Petroleum a anunțat închiderea multor stații și pompe de benzină, pentru că nu găsește șoferi calificați de camioane-cisternă care să aducă necesarul de carburant.
Potrivit asociației transportatorilor din Marea Britanie, lipsesc în acest moment nu mai puțin de 100.000 de șoferi de camion, care nu pot fi găsiți. Dar la fel e și în agricultură, în restaurante sau în sectorul sănătății. Ba chiar, multe produse au început să lipsească din magazine.
«Mutti, c’est fini»
Săptămânalul francez Courrier International, care oferă în traducere cele mai bune articole ale săptămânii din presa de pe întreaga planetă, publică în ultimul sau număr, tocmai apărut, un foarte bogat dosar despre ieșirea din politică a Angelei Merkel, după alegerile de duminică, 26 septembrie.
Articolele, majoritatea traduse din presa germană, oferă un portret foarte complex al celei care, aflată vreme de 16 ani la putere, a marcat istoria Germaniei, dar și pe cea a Europei.
În 16 ani cât a fost cancelară, „Mutti”, cum e poreclită Merkel, a marcat noi teritorii, a trasat noi reguli și a dat o notă nemaiîntâlnită până la ea politicii germane. Plecarea ei stârnește acum mari incertitudini, într-atât cuplul franco-german, sau germano-francez, este considerat motorul Europei, fără de care existența însăși a UE nu ar fi de conceput.
Întregul dosar din Courrier International e construit în jurul unui text excepțional, un portret psihologic extins al lui Mutti, scris dintr-un punct de vedere personal de către Bernd Ulrich, redactorul șef al marelui săptămânal german Die Zeit, care este și un foarte apreciat politolog.
Principala întrebare, prezentă direct în titlul acestui impresionant eseu, este «dacă o persoană care dispune de o asemenea putere poate fi un „om bun”» (Kann man an der Macht ein guter Mensch sein?). Răspunsul poate părea, la prima vedere, puțin hagiografic, însă întrebarea merita pusă, iar răspunsul, la o analiză atentă, e mai complex decât l-ar arăta un simplu rezumat. Angela Merkel a traversat multe crize: criza financiară din 2008, criza datoriei Greciei, criza migranților, în 2015, pandemia de Covid-19, în 2020 și, în sfârșit, criza climatică. Iată principala concluzie a textului din Die Zeit:
„Angela Merkel e unică în trei feluri: Este o femeie într-un partid de bărbați (creștin-democrații din CDU); este o nemțoaică din Est într-un univers politic dominat de Germania de Vest; are un doctorat în fizică și era la început o amatoare în politică, în mijlocul unor politicieni profesioniști, anterior juriști sau profesori. La început, toate astea i-au pus probleme, dar de-a lungul timpului aceste ciudățenii s-au dovedit un mare atù. Până la urmă, se arată că este mai util să nu semeni cu sistemul pe care îl conduci.”
„Wir schaffen das”
O serie întreagă de articole din Courrier trec în revistă toate realizările lui Merkel, multe surprinzătoare, duse la capăt mereu pe un ton calm și cu o figură imperturbabilă, până la acel an 2015, în care Europa a fost izbită de valul de imigranți ilegali. „Wir schaffen das” („O s-o rezolvăm”, „o să o ducem la capăt”) a fost răspunsul, devenit de atunci proverbial, dat de Mutti Merkel acum șase ani, pe 31 august 2015, când a fost întrebată dacă ea consideră că Germania poate face față unui asemenea flux migrator cum se vedea atunci.
Ambiguitățile moștenirii lui Merkel
Cu toate astea, la München, Süddeutsche Zeitung a analizat deja această aparentă ciudățenie, care e aceea că Armin Laschet, omul lui Merkel, politiciană originară din estul Germaniei, din fosta DDR (RDG), pe care ea l-a ales și care ar trebui să-i succeadă, pierde acum cel mai mult teren tocmai în acele landuri răsăritene.
Abia acum apare limpede cât de mult depinde partidul conservator CDU/CSU de persoana Angelei Merkel. « Mutti, c'est fini» (Sfârșitul lui «Mutti») a fost un titlu mare în prima pagină a cotidianului francez Libération.
Ba chiar, același El Pais din Spania pomenit înainte a remarcat deja că până și în orășelul est-german în care Merkel a crescut și copilărit, Templin, extrema dreaptă din Alternative für Deutschland pare acum să fi devenit principalul partid local. Acești extremiști au câștigat recent teren la scara întregii Germanii, cum o remarcă în Italia La Repubblica.
Spunem Templin, “orașul est-german în care ea a crescut și copilărit”, pentru că în realitate Mutti Angela s-a născut în Hamburg, dar tatăl ei, pastorul Horst Kasner, a decis să se instaleze cu familie în Germania de Est, DDR (RDG). Datorită originii ei hamburgheze, cum o amintește, la München, revista Focus, Merkel nu spune niciodată că este „est-germană”, ci insistă că e o „nordică”.
În Balcani: Merkelița
Dar și în Balcani, Merkelica (fonetic: Merkelița), cum îi zic sârbii și croații, e privită ambiguu, în special în Serbia, Macedonia și Albania, deoarece ea, precum Emmanuel Macron, sau Mark Rutte al Olandei, s-a opus continuării extinderii UE prin primirea de noi țări sărace, foste comuniste.
După o primă perioadă de amor necondiționat pentru umanitatea ei aparentă, Naša Teta (mătușa noastră) cum i s-a mai spus în Balcani, conform Jutarnji List din Zagreb, n-a fost niciodată, precum nici partidul ei conservator CDU, pentru o extindere a UE în acea parte a Europei.
Ba chiar, în Rusia, site-ul Vzgliad scrie că «„merkelismul” nu va intra în istorie și va fi repede uitat; „merkelismul” nu este o politică sau o ideologie, ci mai degrabă o senzație, sentimentul a ceva previzibil, calm și confortabil, ca atmosfera acasă la o mătușă de treabă».
Diplomația „Handy”
Dosarul din Courrier International mai reproduce grafic și eleganta (prin kitschul ei grafic) copertă din Süddeutsche Zeitung Magazin dedicată lui Merkel, care nu reprezintă altceva decât vechiul ei telefon Siemens (un „Handy” care inițial nu era nici măcar smart), cu care ea și-a condus afacerile diplomatice ani de zile, prin SMS, sau sunând discret pe oricine, făcând pe fiecare să se simtă important.
Handy = telefon mobil în germană. Asta ne îngăduie și o reflecție lingvistică finală, despre cum obiecte sau noțiuni fundamentale cotidiene își iau numele din altă limbă... însă deseori un nume care este inexistent sau neuzual în acea limbă. Așa a fost, de pildă, cu românescul pickup [picap], gramofonul modernizat pentru a asculta înregistrări pe discuri de vinil, termenul pickup nefiind de fapt niciodată folosit în engleză pentru acel dispozitiv (în SUA, un pick-up este... o camionetă). La fel, în germană un telefon mobil este numit în mod misterios... Handy, cum nu s-a spus absolut niciodată în engleză.
Dar să nu uităm că tot de la o greșeală lingvistică a venit numele acelui mic aparat portabil pentru ascultat casete pe care un japonez nevorbitor de engleză l-a numit odinioară... walkman, numele acela rămânând pe vecie, chiar și după dispariția hilarului mic aparat.
