Oricât de paradoxal ar suna, niponul Osamu Dazai (1909 – 1948) este un sinucigaș în serie (o primă tentativă la 19 ani, trăgând după sine o gheişă, care n-a putut fi salvată; la cea din urmă, o ia cu el pe amanta sa, înecându-se pe 13 iunie 1948, iar trupurile lor sunt pescuite pe 19, când Shuji Tsushima, pe numele său adevărat, ar fi împlinit 39 de ani), mai și exclamând: “Vreau să mor, acum mai mult ca niciodată (...), trebuie să mor, fiindcă a trăi e sămânţa păcatului”, cu gura personajului din romanul autobiografic Dezumanizat, Alice, 2021 – de ce nu, o replică avant la lettre la cioranianul Despre neajunsul de a te fi născut.
Literatura universală are o galerie întreagă de personaje umile, tot felul de oameni mici & sărmani, unul mai ciudat decât altul, dar şi printre aceştia protagonistul romanului de faţă face figură aparte, atât în ochii celorlalţi – „În sinea lui, Horiki nu se gândea la mine ca la o fiinţă umană adevărată, ci ca la un neruşinat care scăpase cu viaţă dintr-o tentativă de sinucidere, o nălucă imbecilă, un «cadavru viu»” –, cât şi în ochii proprii: „unul ca mine, căruia îi este frică de oameni, care fuge de ei şi îi înşală”, căci „Niciodată nu am avut încredere în vorbele oamenilor”, făcând-o însă pe „bufonul în faţa publicului”, unul eminamente tragic: „În viaţa mea, deseori mi-am dorit să mor de mâna altuia, dar niciodată nu m-am gândit să curm viaţa cuiva. Dimpotrivă, credeam că moartea mea l-ar face fericit şi pe adversarul meu înspăimântător” (ceea ce nu-l va împiedica să comită o dublă sinucidere din dragoste: „În noaptea aceea ne-am aruncat amândoi în marea din Kamakura. (…) Ea a murit. Doar eu am fost salvat”). Oricât s-ar strădui să pară un om de nimic, Yozo se adevereşte, în forul său interior, o natură deosebit de sensibilă, iar marele talent al lui Osamu Dazai – altminteri, admirator al lui Ryunosuke Akutagawa – stă în puterea de a surprinde întreaga complexitate a acestui suflet: „Ori de câte ori eram întrebat ce-mi doresc, pe loc nu-mi mai doream nimic. Oricum n-avea importanţă, de vreme ce credeam că nimic nu mă poate face fericit, dar, în acelaşi timp, nu eram în stare să refuz ce mi se oferea, chiar dacă acel ceva pe care-l primeam nu era câtuşi de puţin pe gustul meu. Când ceva nu-mi era pe plac, nu puteam spune asta, când ceva îmi plăcea, savuram gustul plăcerii cu sfială, pe furiş, ca şi cum era extrem de amar, chinuit de un sentiment de frică imposibil de descris”.
Nu mă hazardez să fac o „genealogie literară” a personajului dezumanizat, acest „om din subterana” existenţei; cert este că Osamu Dazai a dat un mare roman al „omului de nimic”, al doilea cel mai vândut roman japonez din toate timpurile.
13 iunie ’22
