Pentru că îi plăceau din școală biologia și fizica, atunci când a venit momentul să aleagă unde merge la studii, a oscilat între aceste două domenii. Profesoara de biologie a sfătuit-o să dea la Facultatea de Medicină, iar părinții i-au susținut această opțiune.
„Atunci când abia ieși de pe băncile școlii, ai impresia că medicina e ca-n filme. Cu timpul, înțelegi că e vorba de foarte mult studiu și de foarte multă muncă”, spune Valeria.
Simptome despre care nu știau nici educatorii, nici părinții
După programul de Medicină de la Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „N. Testemițanu” din Chișinău, și-a continuat studiile prin rezidențiat în neurologie. În octombrie 2011, a obținut o bursă la Spitalul Universitar Erasme din Bruxelles, Belgia, pentru 1 an și 10 luni.
Își amintește că a fost o perioadă complicată, dar că atunci a înțeles că-și dorește tot mai mult să facă cercetare științifică. Așa că a căutat posibilități de a face asta, obținând, până la urmă, o bursă de la European Academy of Neurology, pentru un proiect de cercetare a sindromului Tourette și a altor ticuri motorii.
Sindromul Tourette constă într-o serie de mișcări și sunete incontrolabile, adică ticuri. Este o afecțiune neurologică relativ rară, care se poate manifesta și prin impulsul irezistibil de a rosti cuvinte obscene și de a repeta automat cuvinte sau zgomote auzite de la alții.
A plecat din Belgia în Germania, unde a lucrat la proiectul său împreună cu profesorul german Alexander Münchau, un specialist în sindromul Tourette cu renume mondial.
Mai mult, a cercetat ulterior sindromul Tourette și în Moldova, făcând un studiu pe copiii de la o grădiniță din Chișinău, cu permisiunea Ministerului Educației. Își amintește că fost mai greu să-i întrebe pe copii despre ticuri, dar a făcut chestionare și pentru educatori.
S-a dovedit că nici aceștia din urmă nu prea știau să recunoască simptomele. „Aveau multe întrebări de tipul: «Acestea sunt ticuri? Eu tot timpul îi făceam observație să nu dea din ochi sau să nu miște umărul așa». Părinții ziceau: «Așa e copilul nostru, mai straniu, nu știu ce are»”, povestește Valeria.
Ea crede că este important să se facă mai multă sensibilizare pe acest subiect, astfel încât educatorii să știe ce să facă atunci când văd semne ale unor tulburări de mișcare, iar părinții să cunoască ce fel de tratament pot solicita.
„Totul e altfel în spitalele din Germania”
Au urmat doi ani în care Valeria a făcut exclusiv cercetare și despre care spune că au fost plini de provocări. Adaugă că s-a bucurat să găsească peste hotare oportunități și metode care lipseau acasă, cum ar fi stimularea transcraniană – o formă neinvazivă de stimulare a creierului.
„Erau posibilități pe care noi, în Moldova, nu le aveam și despre care învățam din mers. Atunci, învățam și germana la un nivel avansat”, explică cercetătoarea.
Pentru că nu avea licență acolo, putea să contacteze cu pacienți numai sub supravegherea unui medic german. De asemenea, lucra la un singur proiect și, la un moment dat, lucrurile nu mergeau tocmai bine. La acea vreme a fost invitată la o conferință în Moldova, iar un coleg a încurajat-o să facă licența în Germania.
Abia intrase la doctorat la Institutul de Neurologie, iar cu ajutorul colegilor, a reușit să adune actele necesare. A depus dosarul și, curând, a obținut un permis temporar de practicare în Germania. „Așa, am început să lucrez la spital cu pacienții. Evident, câțiva ani, practic, nu am avut timp pentru cercetare științifică, din motiv că toate criteriile de tratament aici sunt diferite. Totul e altfel în Germania”, precizează Valeria.
Mai târziu, a încercat să combine cercetarea cu practica în clinică, iar acum, împreună cu o colegă din Marea Britanie, urmează să publice un studiu pe tema polineuropatiei în Parkinson - o condiție medicală în care mai mulți nervi periferici sunt deteriorați, ducând la deficiențe de coordonare. Aceasta îi face pacienții cu Parkinson să nu-și simtă prea bine mâinile și/sau picioarele.
Multă muncă și multă dopamină
În prezent, Valeria lucrează la Clinica Asklepios St. Georg din Hamburg, unde este specializată în neurologie. Mai colaborează cu colegi de acasă, dar nu ia în calcul o revenire, decât în cazul în care ar vedea condiții de cercetare și salarii mai bune.
„Sigur că aici e greu și e mult de lucru – uneori faci gărzi de câte 12 ore fără pauză, dar e și multă dopamină, atunci când lucrurile merg așa cum trebuie”, susține ea.
De asemenea, face și publică studii sau articole pe subiecte cum ar fi tulburările funcționale, distonia (contracții musculare necontrolate și persistente) ori camptocormia (încovoierea spatelui ca urmare a unei contracții musculare) în Parkinson.
Își dorește să studieze și mai multe aspecte din Parkinson, despre care spune că sunt ignorate sau cercetate numai pe grupuri mici de pacienți. Asta pentru că procesul e prea complicat, iar companiile farmaceutice nu văd interesul, întrucât medicamentele lor nu acționează decât într-un procent foarte mic asupra acestor simptome.
„Noi știm că pentru pacienți este deranjant. Știm, de exemplu, că au dureri de spate sau alte probleme atunci când este vorba de camptocormie și încercăm acum să promovăm, să spunem că asta trebuie cercetat, ca să știm cum să tratăm. Exact așa e și cu sindromul Tourette”, explică Valeria.
Continuă să învețe, să dea examene și caută să obțină și alte certificări. Acum, că este specialistă în tulburări de mișcare, vrea să obțină și specializarea pe tulburări neuromusculare. Deși a parcurs un drum lung până a se stabili în Germania, spune că ar urma aceeași cale dacă ar fi să o ia de la capăt.
„E mecanismul acesta care-ți activează sistemul de recompensare atunci când vezi rezultatele muncii tale, fie că e vorba de ceva imediat, la clinică sau de publicații, care-ți iau mai mult timp”, conchide cercetătoarea.
📰 Europa Liberă este și pe Google News. Abonează-te
