Cartea istoricului Cosmin Popa, Elena Ceaușescu sau anatomia unei dictaturi de familie (Editura Litera, 2021) nu numai că urmărește ascensiunea fulminantă a soției lui Nicolae Ceaușescu, dar reface, într-o sinteză remarcabilă, istoria comunismului românesc din perioada pe care, printr-o tristă ironie, propaganda a numit-o „epoca de aur”.
Teza centrală a cărții, pe care autorul o dezvoltă într-o demonstrație convingătoare, este că promovarea la vârf a Elenei a fost, în fapt, o modalitate de consolidare a dictaturii lui Nicolae Ceaușescu. Altfel, nimic n-ar fi îndreptățit-o pe Elena să aibă cariera pe care a avut-o: făcuse doar trei clase primare, a absolvit foarte târziu facultatea (grație, probabil, statutului ei de soție de înalt activist), de îndată ce soțul a căpătat mari responsabilități a fost numită directoare a unui institut de cercetări pentru ca, după 1965, să acceadă brusc la statutul de tovarășă de viață a secretarului general al partidului.
Cum Ceaușescu avea în ea încredere deplină a găsit, câțiva ani mai târziu, calea de a o aduce la conducerea partidului și a statului și de a-i inventa o carieră științifică impresionantă, cu complicitatea – din păcate – atât a forurilor academice naționale cât și a unor instanțe științifice din străinătate. Cosmin Popa, care a făcut cercetări în arhivele Comitetului Central al PCR, a găsit o mulțime de note scrise de Elena Ceaușescu în care întâlnești grave greșeli de ortografie și de gramatică. „Savanta de renume mondial” era, în realitate, o semianalfabetă: caz flagrant de totală impostură intelectuală.
Ar fi o mare greșeală să credem că ascensiunea Elenei este rezultatul unei politici de emancipare a femeii, vizând – cum se spune astăzi – egalitatea de gen. Femeile promovate, odată cu Elena, în funcții importante erau, toate, de o mediocritate absolută și rolul lor era să facă figurație, așa cum tot figurație făceau un Emil Bobu sau un Manea Mănescu. Elena Ceaușescu se distingea prin vulgaritate (aducea, spune Cosmin Popa, un iz de periferie, de mahala), prin zgârcenie, prin lăcomie, prin curiozitatea perversă care o făcea să-i spioneze pe toți cei din preajma ei. Când ajunsese realmente numărul 2 în partid și în stat, era de aroganță ciocoiască. A susținut toate măsurile în urma cărora populația a cunoscut chinuitoare privațiuni ba chiar afirma că trebuie făcute și mai multe economii și că oamenii trebuie să mănânce mai puțin. Îi disprețuia pe intelectuali iar capitolul din carte consacrat așa-numitei afaceri a „meditației transcedentale” arată ce urmări dramatice putea avea ura ei față de intelectuali. În ultimul deceniu de comunism, soții Ceaușescu pierd complet contactul cu realitatea, atât cu realitatea internă cât și cu realitățile externe. Ei sunt, cum bine arată Cosmin Popa, un avatar anacronic al stalinismului.
Nu numai Elena ci și alți membri ai clanului Ceaușescu au ajuns în poziții sus-puse, situație singulară în lumea comunistă, pe care nu a egalat-o nici măcar Coreea de Nord. E o eroare, subliniază cu justețe Cosmin Popa, să credem că de fapt Ceaușescu avea un „fond bun” dar a fost influențat negativ de către soție. Cei doi sunt în egală măsură detestabili iar anii în care și-au exercitat, stimulați de sinistra comedie a cultului personalității, puterea dictatorială reprezintă o perioadă neagră din istoria României.
