Sunt, în genere, de acord cu autorii care vorbesc despre ceaușism ca despre ceva mai mult decât o versiune de dictatură personalistă în stilul unor Idi Amin Dada, Rafael Trujillo ori Jean-Bédel Bokassa.
Au existat, desigur, elemente comune, precum pompa falsă, partidele de vânătoare, colecțiile de bijuterii și alte frânturi megalomanice greu, dacă nu imposibil de reconciliat cu principiile ascetice ale leninismului. Însă niciuna dintre acestea nu a sleit natura regimului Ceaușescu. Adevărul este că, urmând anti-hrușciovismul obstinat al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu a urmat o politică de respingere constantă a oricăror reforme autentice, o linie neo-stalinistă, un autarhism care a conținut elemente de nepotism, cleptocrație și corupție specifice „neotradiționalismului” brejnevist:
„[Ceaușismul] a fost mai degrabă expresia unui complex de politici economice și sociale care, luate laolaltă, au constituit o alternativă coerentă la strategiile de dezvoltare urmărite de alte regimuri ale socialismului de stat în Europa de Est” (The Political Economy of Romanian Socialism).
Începând cu sfârșitul anilor 1950 și evoluând într-o manieră convolută, adesea încurcată (ceea ce l-a și făcut din ce în ce mai autocentrat și închis în sine), autohtonismul românesc s-a dovedit a fi o strategie politică mai degrabă „conservatoare” (și aproape „reacționară”), menită să prezerve și stimuleze exact acele valori, simboluri și instituții puse în discuție de partizanii „socialismului cu față umană” (de la Imre Nagy și Alexander Dubček, la Mihail Gorbaciov).
În mod paradoxal, vreme de aproape cincisprezece ani, între 1964 și 1980, România s-a bucurat de simpatia guvernelor occidentale și a cercurilor democratic-socialiste și eurocomuniste deopotrivă. Apoi, în a doua parte a anilor ’80, Ceaușescu a devenit unul din cei mai vocali critici ai gorbaciovismului și campionul unei versiuni actualizate de stalinism militant.
Ba, mai mult, a părut în mod bizar preocupat să resusciteze catehismul bolșevic al lui Stalin din Problemele leninismului, chiar dacă tot el condamnase anterior invazia sovietică a Cehoslovaciei și păruse a încuraja „marxismul creativ” al anilor 1968–69, atunci când traducerile în română din Antonio Gramsci, Roger Garaudy, Georg Lukács, Herbert Marcuse și Louis Althusser erau autorizate.
În orice caz, după 1971, și chiar mai mult după greva minerilor din Valea Jiului din vara anului 1977, Ceaușescu a abandonat această orientare și s-a lansat într-o campanie de re-stalinizare radicală...
La sfârșitul anilor 1980, când Uniunea Sovietică lansa dramaticele reforme, Ceaușescu critica în termeni duri gorbaciovismul drept o foarte periculoasă „deviere de dreapta” în sânul lumii comuniste și proclama nevoia vitală de a reinstitui uniformitatea. A pus la îndoială supremația Moscovei, însă se opunea în mod visceral oricăror dubii cu privire la infailibilitatea totală a dogmei marxist-leniniste. Mai mult decât Erich Honecker, Miloš Jakeš sau Todor Jivkov, Ceaușescu a deplâns însuși impulsul de a regândi credo-ul marxist-leninist.
Același om, care în 1974 admisese uzura morală a noțiunii de dictatură a proletariatului și părea înclinat să favorizeze căutarea eurocomunistă a unui marxism alternativ, cerea acum consolidarea instituțiilor represive și denunța tranziția la pluralism drept restaurație capitalistă.
Într-adevăr, opunându-se ofensivei semi-menșevică și revizionistă a lui Gorbaciov, Nicolae Ceaușescu a dus la extrem logica a ceea ce se poate numi stalinism național. Această ostilitate profundă nu i-a trecut neobservată lui Gorbaciov, care a tratat cu dispreț ambițiile fanfaronice ale liderului român.
„Occidentul a încercat să-l folosească pe Ceaușescu ca pe un iritant al Moscovei, un fel de «cal troian» în cadrul lagărului socialist”, spunea la un moment dat fostul consilier de politică externă al lui Gorbaciov, Anatoli Cerniaev. „Însă așa cum am știut-o încă de pe atunci”, continua el, „aceste eforturi erau zadarnice. Gorbaciov a tratat manevrele «Führer-ului român» (cum îl numea, uneori, pe Ceaușescu) cu ironie și dispreț, și nu l-a considerat un factor în politica reală” (Cei șase ani ai mei cu Gorbaciov).
