Ce bucurie să revezi Parisul anilor nebuni, cu ochii (îndrăgostiţi!) ai unei cunoscătoare ca Mary McAuliffe, Corint, 2018, cea care „nu se limitează la prezentarea boemei pariziene, (…) ci situează seducătoarea poveste a Parisului anilor 1920 într-un necesar context politic, economic şi social, francez, american şi european”, chit că „acceptul principal cade pe geografia sentimentală a Parisului literar şi artistic” (Alina Pavelescu).
14 capitole ample – de la „Sfârşitul nopţii (1918)” la „Fericirea se sfârşeşte (1929)”, la care se adaugă un Album cu fotografii şi picturi –, totul foarte bine documentat (32 de pagini de Note; 10 pagini de Bibliografie, alte 4 de Index de nume), oricine a deschis cartea americanei nu are s-o mai lase din mână, decât poate pentru a-şi lua notiţe, ceea ce fac şi eu în cele ce urmează:
„Abandonând linia taliei, (…) şi scurtând fustele ca să ofere mai multă libertate persoanelor în mişcare, modelele Chanel au eliberat femeia într-un moment când accentuarea emancipării sociale şi constrângerile războiului cereau exact lucrurile pe care le oferea ea. (…) Mai mult, ea a folosit foarfeca şi ca să scurteze părul lung, eliberând femeile de o altă povară a modei.”;
„…culmea stilului însemna acum să fii spiritual, decadent şi plictisit. Toată lumea care voia (şi îşi permitea) să se distreze – americani bogaţi, aristocraţi ruşi în exil sau milionari de orice altă provenienţă – a venit la Paris. (…) Frivolitatea şi excesele anilor nebuni au fost un răspuns natural în faţa morţii şi distrugerii…”;
„Odată cu creativitatea a venit şi toleranţa, cel puţin în anumite cercuri. Rasismul, care dăinuia încă în America, aproape că dispăruse într-un Paris îndrăgostit de jazz-ul negrilor americani şi de Josephine Baker.”;
„Mai soseau şi alţii la Paris, inclusiv poetul american Ezra Pound, care l-a convins şi pe James Joyce să se mute în Oraşul Luminilor. Originar din Dublin, Joyce dusese o viaţă de nomad, pendulând între Dublin şi Paris, ducându-se apoi la Trieste şi la Zurich, şi din nou la Paris. Peste tot a trăit în sărăcie…”;
„E posibil ca americanii şi alţi străini să fi venit în Montparnasse pentru cafenele şi distracţii de noapte nonconformiste, dar artiştii şi scriitorii veneau pentru dinamismul cultural al zonei şi pentru oazele de afirmare pe care le oferea. Montparnasse era locul unde scriitorii puteau publica lucrări care ar fi fost respinse oriunde altundeva…”;
„Gertrude Stein a fost cea care a găsit numele de «generaţia pierdută», sintagmă ce a ajuns să descrie toată mulţimea pestriţă de expatriaţi din Parisul anilor 1920, artişti sau scriitori.”;
„Josephine Baker a căzut asupra Parisului ca o bombă. Nu numai că era superbă, dar şi-a făcut şi o intrare electrizantă – goală, practic, şi purtată pe umeri de un dansator negru, musculos, pe nume Alex. Toată lumea care văzuse La Revue nègre în acea noapte la Theatre des Champs-Elysées îşi amintea de ea. Parcă puteau s-o uite? (…) Dar cea mai nepreţuită amintire a ei din acea noapte de neuitat (…) a fost foarte diferită de cea pe care publicul, vrăjit, o luase cu sine: ce-şi va aminti Josephine Baker va fi că, pentru prima dată în viaţa ei, a fost invitată să mănânce cu albii.”;
„Când s-a terminat petrecerea? Conform unui punct de vedere – unul îmbrăţişat de mulţi (…) – petrecerea s-a terminat când Wall Street s-a prăbuşit în octombrie 1929. Dar, ca de obicei în cazul majorităţii evenimentelor semnificative, era mai complicat de atât. (…) «Vremurile bune s-au sfârşit», a declarat Robert McAlmon la petrecerea de Anul Nou din ultima noapte a anului 1928.”;
„În amintire, les Années folles excitau şi străluceau, acompaniaţi de un insistent ritm de jazz. (…) Nu fuseseră nici una, nici alta, Ford şi Cody erau de acord: nu fuseseră nici atât de glorioşi, nici atât de notorii cum au fost făcuţi să pară”; bref, „Nu este vorba despre un deceniu de fericire absolută – les Années folles presupuneau, mai degrabă, o tensiune care a atins niveluri ameţitoare, un anume combustibil care a alimentat nu numai un remarcabil elan creator, ci şi o tentativă nemiloasă de anihilare a orice reprezenta o ameninţare la adresa tradiţiei şi a ordinii...”
Pour la bonne bouche, iată lista numelor cel mai frecvent pomenite în carte: Coco Chanel, Josephine Baker, Serghei Diaghilev, Ernest Hemingway, Pablo Picasso, Marcel Proust, Maurice Ravel, Man Ray, Igor Stravinski etc.
17 iulie ’23
