Emilian Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs. în ale scenei? Vă rog s-o istorisiţi.
Nelly Cozaru: Cunoscutul om de teatru, regretatul George Banu spunea într-una din scriirile sale: „Sunt făcut din stofa spectacolelor pe care le-am văzut. Le port cu mine, trăiesc cu ele”. Parafrazându-l, aș putea spune că destinele ne sunt dăltuite de oamenii pe care le-am întâlnit pe traseul vieții, de evenimentele pe care le-am trăit, de faptele pe care le-am admis să se întâmple… Trăim cu ele, cu experiențele noastre, cu amintirile noastre, ele constituie tot ce reprezentăm NOI la o etapă a vieții, evenimentele noastre biografice, poveștile noastre de viață – e ca un parcurs care are stațiuni, cotituri, semne de circulație, povârnișuri, delăsări de teren… dar și mentori. Despre unul dintre mentorii mei, maestrul Ion Ungureanu, în cele ce urmează.
Îmi dădeau curaj și-mi deschideau noi și noi orizonturi, fațete ale meseriei noastre de necuprins discuţiile și analizele din ultimii ani de viață ai Maestrului Ion Ungureanu. Domnia Sa mi-a fost dascăl în anii de studenție petrecuți la Moscova, dar și formator de opinie, unul extrem de elevat și neprețuit! Au existat perioade când îl invitam să-mi vadă studenții la examene, workshop-uri, spectacole. Apariția lui Ungureanu în cadrul unui examen provoca o undă de șoc! „Cum ai reușit să-l aduci?”, mă întrebau uluiți unii colegi. Discutam după aceea ore în șir până ni se descărcau telefoanele mobile și treceam la cele fixe, după care „piereau” și acelea, fiind telefoane radio, și reveneam iar la cele mobile, care între timp să încărcaseră „Măi, Nelly, măi, dragă Cozarule, îmi zicea părintește, mă surprinde traseul tău, pe care nu l-am anticipat, mă minunezi prin perseverenţa ta din activitatea didactică, dorinţa de a deveni regizor. Dumnezeule mare, nu știu cum se întâmplă, dar la alți colegi de-ai tăi am prezis talente de regizor sau lider, director de teatru… Cazul tău mă depășește! Oare ce le spui tu studenților tăi de fac asemenea lucruri minunate?!”
Poate ar fi bine de adăugat (asta pentru a vedea de la cine se inspira, la rândul său, Ion Ungureanu, cine i-a fost dânsului mentor) că atunci când am pierdut concursul pentru funcția de șef al catedrei Arta actorului (l-am pierdut pentru că așa s-a aranjat pasiența, așa s-au aruncat zarurile…). După aproape zece ani în postura de șefă de catedră, mă obișnuisem cu această funcție, făcusem corp comun cu ea, o luasem „foarte în serios”, încât la întrebarea „Se apropie concursul pentru acest post, ce planuri aveți? Ați mai dori să rămâneți la butoanele acestui «organ»? Veți candida pentru un nou «mandat»?”, am zis da. Aveam încă multe de făcut, multe planuri de realizat. Acel organ, printre altele fie spus, fusese resuscitat și începuse să dea semne de viață, tot mai intens, să palpite, să funcționeze vital și să dea turații extraordinare, maxime, nevăzute până atunci. La ședințele Senatului se vorbea mult de catedra Arta actorului. Se remarcau activitățile inedite, deplasările la festivaluri, documentele aduse în regulă, punerea la punct a disciplinei de lucru, introducerea unor noi discipline (Recitalul, Argumentarea rolului, Performance), programele analitice, completarea costumeriei în baza donațiilor obținute din partea teatrului și lupta mea necontenită pentru obținerea de titluri onorifice pentru colegii mei. Unii mă felicitau, altora nu le părea bine. Am zis da – lucrurile merg, și merg bine, am resuscitat ditamai organismul, un Leviatan care iată, funcționează. Și dacă până atunci mulți erau cei care se fereau să preia conducerea acelui dezastru, a acelui coșmar de catedră – o epavă degradantă și rușinoasă (îmi stă și acum în fața ochilor imaginea mașinii de dactilografiat ruginită, care nici ea nu funcționa! absența vreunui program analitic!) –, ulterior tot aceia o vedeau într-o cu totul altă lumină – sclipitoare și atrăgătoare. Astfel funcția de șef de catedră devenise o bucată de tort apetisantă, ofertantă și mult râvnită!
Așadar, atunci când am pierdut concursul pentru șefia catedrei de actorie, la Academie a avut loc un eveniment festiv, în cadrul căruia dl. Ion Ungureanu a avut un discurs. Și după cum bine se știe, Ungureanu nu avea discursuri scurte, odată venind la microfon, te copleșea un amalgam de emoții sublime care te purtau inspirat printr-un labirint al erudiției universale. Ei bine, poate n-o să mă credeți, dar aproape tot acel discurs mi-era adresat… MIE. Vorbea de demiterea sa din funcția de regizor-șef al Teatrului Luceafărul din ianuarie 1971, de cea mai cumplită perioadă a vieții sale, când revenea acasă și nu-i păsa de nimic, nu era în stare nici măcar să-și întindă mâna să ia o carte să citească. Depresie – am zice astăzi. Dar într-o bună zi a luat romanul Bătrânul și Marea de Ernest Hemingway. Ochii i se opriră asupra fragmentului în care marele scriitor descrie stările de limită ale omului și capacitatea lui de a surmonta aceste circumstanțe, de a rezista. Ca un colac de salvare i s-a revelat cugetarea lui Hemingway: „Omul nu este făcut pentru înfrângere. Poți să distrugi un om, dar nu poți să-l înfrângi”. Instantaneu acel citat i-a aprins lumina de la capătul tunelului pe care-l parcurgea și i-a luminat traseul de mai departe! Păstrez și acum vie amintirea acelor clipe: maestrul la costum maro, pe scena din sala cu coloane, ca un colos, ca un semizeu aflat deasupra meschinăriei noastre cotidiene, iar în urechi îmi sună această frază, rostită în momentele când îl ascultam cu sufletul la gură, cu ochii înlăcrimați și nu încetam să mă minunez de extraordinara conspirație tacită care se întâmpla în public între noi! Era un moment aproape intim, unic – Ion Ungureanu îmi vorbea mie! Mă temeam să nu descopere cineva acel impact. De parcă mă aflam la furat harbuji, fie în Opaci, satul de baștină al dânsului, fie în Taraclia, satul meu, aflat la doar câțiva km de Opaci. Îmi părea că dintr-o clipă în alta va răsări paznicul cel rău și va striga: „Hei, voi ce faceți aici? Cu ce vă ocupați?!!” Și vom fi deconspirați, iar lumea ne va huidui și ne va arăta cu degetul. Dar mie nu-mi păsa, eu eram într-o alianță de zile mari – eram alături de Ungureanu! Seara m-a sunat și m-a întrebat: „Dragă Nelly, tu m-ai înțeles? Tu ai înțeles că pentru tine am vorbit azi?”
Când am ajuns să studiez la Moscova, am luat lucrurile foarte în serios în ceea ce privește viitoarea profesie – cea de actriță, de artistă – și, îndemnați de ilustrul nostru profesor Ion Ungureanu, care ne invita să ne opunem insalubrității numelor pe care le purtam – „un artist nu poate avea un nume schimonosit, cum să treci pe afiș cuvinte cu greșeli, parodiate de sistem politic?!” – a trebuit să-mi fac ordine în actele de identitate, să mă preschimb din Deleva în Deleu, numele bunicilor schimonosit de politica rusească de guvernare. La Moscova acest lucru era posibil, la Chișinău – ba. Momentul potrivit trebuia folosit! Se întâmpla prin 1984, știam că la finele studiilor, peste un an, mă voi căsători – căci întra-colo mergeau lucrurile – și voi purta numele soțului. Dar, totuși, m-am ambiționat și am făcut pasul acesta, spunând că măcar câteva luni am să port numele de familie corect – totodată aducând omagiu obârșiei mele, acestei legături strânse cu ceva ancestral având gust de eternitate.
„Depășește-ți condiția!”, un îndemn pe care ni l-a adresat Ion Ungureanu. Și l-a adresat și sieși, şi colegilor săi din prima promoție șciukinistă. Și au reușit să formeze Teatrul Luceafărul, un teatru unde rafinamentul și înalta etică teatrală, limba română susținută la cel mai înalt grad, cu greu admis în acele vremuri, erau la ele acasă, actorii – fiii și fiicele Moldovei, veniți din diverse cătune ale acestei bucăți de pământ – jucau regi si regine, și principi, așa de parcă în venele loc curgea timp de mai multe genetații sânge albastru de aristocrat!
Pentru noi, Moscova era unica poartă spre Europa pe atunci, prin care puteai face contact direct cu valorile universale – toate legăturile Uniunii Sovietice cu lumea exterioară se făceau de la Moscova, toate ambasadele erau acolo, toate festivalurile, toate turneele de anvergură se petreceau tot acolo! Moscova era şi Europa, şi America, şi Parisul şi Roma, şi Luvrul şi chiar Bucureştiul nostru (librăria de carte românească era la Moscova, festivalul dramaturgiei române – la Moscova, turneele teatrelor româneşti – la Moscova). Dar Ungureanu reprezenta pentru noi într-o oarecare măsură ceva mai mult decât Moscova! Ungureanu era pentru noi ceea ce am fi putut şi ceea ce ar fi trebuit să fim noi, dacă am fi fost liberi, demni şi mântuiţi de toate frustrările şi complexele noastre provinciale și impunerile ideologice. El era cultura noastră la modul ideal. Era conștient de toate, de contextul politic, cultural, de destinul nostru şi voia şi nouă să ne spună, și ne spunea, și ne transmitea ca să ne lumineze, ca să ne protejeze, pe cât era posibil. A reușit să devină omul nostru, nu „omul nou”, ci Om al simțirii și culturii românești. „Unde plecați, voi dragilor? Cine vă așteaptă acolo în Moldovioara noastră?”, îmi sună și acum în urechi cuvântul lui de adio la gara din Moscova, ne zicea asta știind contextul politic de atunci, care eticheta orice manifestare națională drept naţionalistă. Pentru că nu vroia să suferim cum a suferit Domnia Sa.
Venirile Domniei Sale la noi, cei care compuneau studioul moldovenesc instruit la Școala „B.V. Șciukin” în anii 1980-1985, le aşteptam cu emoție, cu fior, erau adevărate sărbători! Ne invidiau studenții din clasele rusești. Ceea ce făcea Ungureanu cu noi ţinea de lucrul actorului cu sine însuşi, conform catalogării stanislavskiene. Avea un obiectiv clar – trezirea fiinţei, a identităţii, cultivarea personalităţii. Atunci când vorbea, timpul se oprea în loc. Nimic nu mai conta! 5-6 ore fără a face pauză, pe parcursul cărora reușea să fumeze mai mult de un pachet de țigări… afară se lăsa întunericul... știam că vom merge spre cămin pe jos, așa cum metroul demult va fi închis la ora când vom părăsi aula. Dar eram fericiți și cred că radiam lumină, pentru că avusesem contact cu un adevărat astru!
Dacă sistemul teatral stanislavskian este riguros şi complex asemenea unui copac cu rădăcini, trunchi, ramuri, frunze, fructe, Ion Ungureanu concepea sistemul teatral pornind de la soare, fără de care acest copac nu ar fi avut sens şi nu ar fi putut exista.
Emilian Galaicu-Păun: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi artişti contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr actor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre artiştii începători aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?
Nelly Cozaru: O, da! Aici aș avea multe exemple, dar mă voi limita doar la câteva, ca să nu cad în plasa lipsei de modestie. Mi s-a întâmplat să mă contacteze oameni înstăriți material și să mă întrebe (de cele mai multe ori, și într-o altă limbă decât română) de ce nu am un Studio Nelly Cozaru, o scoală sau cel puțin niște cursuri acolo, cu plată…
Fireşte, am discipoli cu care cordonul ombilical nu a fost încă tăiat, adică îmi permit să le dau sfaturi, când o cer, și când nu. Continui, cu alte cuvinte, să fiu mentor pentru unii. O fi bine? O fi mai puțin bine? Nu știu. În fond, învăț mereu. Învăț inclusiv de la studenții pe care îi urmăresc zilnic la Academia de Teatru și care mi-au devenit o a doua familie. Mi se întâmplă uneori să plec de la un spectacol studențesc independent, realizat fără implicarea profesorului, și să trag niște concluzii sau să-mi fixez în memorie niște impresii, de parcă eu aș fi începătoarea care privește cu admirație și pietate la un rezultat impecabil și surprinzător al tinerilor! Tot de la ei preluate, mi-au prins bine în unele momente ale vieții lecțiile despre spiritul practic și materialist, despre cum să faci unele lucruri cu mai multă distanțare, mai mult raționament, cu mai puțin consum emoțional, să nu te îneci în emoții. Închei cu felicitarea pe care le-am adresat-o actorilor de la Teatrul „Geneza Art”, cu ocazia aniversării de 10 ani (februarie, 2020):
Felicit din inimă și cu multă bucurie în suflet acest minunat teatru, tineresc si tânăr, deschizător de drumuri, curajos, nonconformist, spărgator de clișee! Un teatru care reprezintă azi ceea ce reprezenta în anii 90 Teatrul „Eugène Ionesco”: dovada, valorificarea emulației tinerești, a teatrului experimentului și a performanțelor artistice! Un teatru care, în 10 ani, a făcut pași importanți în peisajul teatral de la noi, reînventându-se pe sine, reinventând sufletele publicului prin mesajele, temele pe care le dezbătea în scenă prin intermediul jocului actoricesc, al căutărilor neobosite, al eleganței, bunului gust, curajului, rafinamentului, frumuseței și altor forme de expresie artistică.
Vă urmăream, dragilor, din sala cu fotoliile roșii… Alteori, vă urmăream dintr-o parte, meditând asupra opiniilor celor din jur. Eram mândră pentru facultatea noastră, pentru toți acei dascăli care au pus umărul la creșterea voastră! Nu a fost ușor – ați fost primii mei studenți și greșelile erau inevitabile, parcurgeam împreună alfabetul pedagogiei teatrale și al relațiilor interumane. Vă iubeam! așa cum iubești în familie primul copil nou-născut, care, poate, ți s-a dat ceva mai greu să-l crești. Mi se bucura sufletul și trăiam motivarea tuturor dificultăților prin care am trecut, NOI, TOȚI, ÎMPREUNĂ, al eșecurilor, al apelor tulburi, derutelor, disperărilor, atacurilor de tot soiul… Dar astea trec… Rămân realizările, amintirile pline de lumină și căldură, exemplarele examene și spectacolele bulversante, alături de neuitatele tornade de râs, acompaniate de gălăgia provocată de ovațiile publicului! Vă urmăream… Mă bucuram. Dar cel mai tare mă bucura faptul când Daniela Burlaca – sufletul acestui nou organism teatral – își invita colegii de facultate, unul câte unul – Iurie, Pavel Golan, Irena –, apoi dozat, foarte dozat a apărut Dana Ciobanu şi, în sfârșit, Dorin Gribincea… Salutam solidaritatea ta morală, umană și profesională, dragă Daniela, cu foștii colegi, pentru care talentele tale multiple rămâneau fascinante, iar prin gestul generos de întindere a mâinii către colegul din branșa universitară mai adăugai la ele și la frumusețea ta fizică un strop de sclipire omenească, care îți sporea meritele.
Dragi Daniela, Iurie, Dorin, Dana, exclam și eu alături de voi: „Nu trageţi în pianist!” – o replică din filmele despre Vestul sălbatic –, e ultimul lucru pe care l-ai putea admite, în josnicia celor care vor s-o facă. S-a întrecut cineva cu răbdarea oamenilor de la teatru independent! Independenți – da, dar dependenți de acel dram de libertate, de acea doză zilnică de exerciziu profesionist depus negreșit, cu dăruire, muncind aproape că în brânci! Jos mâinile de pe ei! Jos călușul din gura actorilor, care sunt dornici să depășească barierele teatrului clasic și vor să experimenteze noi metode de exprimare artistică! Ei, cei care au lansat de pe scena lor independentă, „cultivată” cu grijă, iubire și devotement, timp de peste 10 ani replici frumoase date teatrului de stat.
* * * * * * * *
Actriță, regizor de teatru şi profesoară de artă scenică, Nelly COZARU s-a născut la 28 iulie 1962 în satul Ștefănești, raionul Suvorov (actualmente raionul Ștefan Vodă), RSSM. Absolvește cu eminență școala medie generală din Ungheni (1970-1980) și Institutul de Artă Teatrală „B.V. Şciukin” în cadrul Teatrului „E.B. Vahtangov” din Moscova, Facultatea de Teatru, secţia Actorie, specialitatea Actor de teatru și film (1980-1985).
După absolvirea facultății, revenind la Chișinău, este angajată la Teatrul Republican pentru copii și tineret „Luceafărul” (1985-1990;1990-1991). În 1990, un grup de 13 actori, în frunte cu Petru Vutcărău, printre care și Nelly Cozaru, părăsesc teatrul „Luceafărul” și devin un teatru „ambulant”. Noua trupă, numită deja Teatrul „Eugène Ionesco” se stabilește temporar la Râmnicu-Vâlcea, România, unde li se oferă cazare și o scenă în care pot monta și prezenta spectacole. În vara anului 1991 teatrul revine la Chișinău, iar în toamna aceluiași an este oficializat în cadrul Ministerului Culturii. În componența Teatrului „Eugène Ionesco” Nelly Cozaru se află din 1991 până în 1998, după care, din 1998 până în prezent, cu intermitențe (1998 – 2000, 2003 – 2006, 2015 – 2021), se produce, în calitate de actriță, dar și de regizor pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău.
O preocupare foarte importantă a actriței Nelly Cozaru este activitatea sa didactică în cadrul Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice (AMTP) din Chișinău. Din 1997, în paralel cu rolurile realizate în scenă, dânsa a format câteva promoții de tineri actori, în perioada 2004-2013 fiind șefa catedrei Arta actorului la AMTAP. A montat o serie de spectacole de succes cu studenții săi, unele destul de controversate. Ne referim, în cazul de față, la spectacolul „Monoloagele Vaginului” de Eve Ensler (2007).
În 2010, Nelly Cozaru a fondat Teatrului Studio „Master Class”, al cărui director este până în prezent. Acesta are la bază un melanj de concepte (student, atelier, profesor, studio), repertoriul fiind compus, în primul rând, din spectacolele de licenţă ale studenților absolvenți ai AMTAP. Unele dintre aceste spectacole au fost prezentate la festivaluri de teatru internaționale, fiind premiate. E cazul spectacolului „Edith Piaf – o femeie care a iubit”, regizat de Nelly Cozaru, cu sprijinul Alianței Franceze din Moldova și UNITEM (2013), în care pentru rolul lui Edith a fost selectată actriţa Irena Boclincă, fostă elevă a regizorului şi actriţă a Teatrului "Eugene Ionesco", distins cu Premiul pentru cel mai bun one-woman-show la Festivalul-concurs internațional “One woman show”, Gala Star, 2014, Bacău, România.
Nelly Cozaru ea a montat mai multe piese de teatru pe diferite scene teatrale din Moldova: „Dragă doamnă profesoară…” după L. Razumovskaia la Teatrul Național „V. Alecsandri” din Bălți (2014); „Ce vor femeile?!” la Teatrul „V. Apostol” din Soroca (2014); „Despărțitorul” de I. Sapdaru la Teatrul „B.P. Hajdeu” din Cahul (2017), „Jurnalul Annei Frank” la Teatrul „A. Mateevici”, „Prințesa Lia salvează împărăția” de D. Crudu, la Teatrul Național „M. Eminescu”, „Basarabie în lacrimi” de N. Gonța (spectacol-lectură) la TNME (2020), „Aici Moscova” de I. Pospelova la Teatrul „A. Mateevici” (2021 ) ș.a.
În 2004, i s-a conferit titlul onorific „Maestru in Artă”, iar în 2021 – Diploma de onoare, în semn de înaltă recunoștință și apreciere a activității prodigioase în domeniul învățământului, pentru dedicare, devotament și perseverență în promovarea educației de calitate. De asemenea, la Gala Premiilor UNITEM, ediția a XX-a, a fost distinsă cu Premiul Președintelui UNITEM pentru pedagogie teatrală. În 2022 a fost distinsă cu Premiul de Execelență, UNITEM.
